Deformator de opinie

Cum să fii o curvă ordinară şi la capul mortului

2012-01-20T14:05:00.001+02:00

Nu-mi face nicio plăcere să scriu despre următorul subiect, însă mi-ar fi silă de mine însumi să nu o fac. Am amânat cât m-au ţinut nervii momentul, astăzi nu mi-a mai ieşit. O să fiu cât mai scurt şi mai telegrafic: săptămâna trecută, o foarte cunoscută ziaristă braşoveană a închis ochii. În asemenea momente, se cuvine să respecţi memoria mortului doar atunci când l-ai respectat şi pe durata vieţii. Ideal e să i-o fi şi arătat! Dacă n-ai făcut-o sau l-ai ignorat, abţine-te de la orice comentarii, jerbe şi panglici cu "nu te vom uita niciodată", altminteri vei demonstra că nu eşti altceva decât o curvă jegoasă şi ipocrită. Exact trustul care în urmă cu câteva luni renunţase într-un mod umilitor la serviciile ei ridica statui pentru profesionalismul, talentul şi valoarea ei, veleităţi ce, probabil, au devenit evidente doar post-mortem. Sau poate erau insuficiente pentru a scrie la un ziar, mai ştii?

O să-l citez pe amicul Eftimie: odihniţi-vă în pace, doamna Maria!

P.S. În contrapartidă, absolut fabulos materialul care marchează cei şaij' de ani de viaţă ai familistului, inginerului, pasionatului de media şi politicianului-păstor al instituţiei de mai sus. Dacă ar mai fi trăit, Leni Riefenstahl putea arunca la gunoi tot ce ştia! Ein Volk, ein Reich, ein Führer!

Fineţuri buzoiene

2012-01-11T12:10:00.000+02:00

Imaginea de mai sus e un paradox spaţio-temporal ori o pură întâmplare. A fost făcută printre blocurile unei străduţe din Colentina şi reprezintă o maşină înmatriculată în judeţul Buzău, pe a cărei lunetă scrie mare: Böhse Onkelz*. De ce poate fi un simplu accident? Pentru că niciun buzoian adevărat n-are cum să ştie de Böhse Onkelz. Analizând mai atent maşina, o serie de amănunte vin să întărească bănuiala: suportul pentru plăcuţele de înmatriculare este al unei firme germane, iar deasupra labelului Opel e lipit un altul, "Made in DDR". Stickerul cu Baby on Board e al buzoianului, un fan Böhse Onkelz din fostul DDR nu are copii, el mănâncă copii la micul dejun. Deci buzoianul nostru trebuie să fi cumpărat maşina la a cinşpea mână de prin Germania şi ea a fost la un moment dat proprietatea unui neo-nazi DDR-ist, pentru că la începuturile carierei, puştani fiind, Böhse Onkelz flirtau cu extrema dreaptă.

Şi totuşi, dacă e vorba de acel paradox invocat la început? Dacă există în Colentina un buzoian fin cunoscător al muzicii germane de calitate? Chiar că vine apocalipsa în 2012.

* Orice german de bun simţ şi care se pricepe cât de cât la muzică, întrebat care este cel mai bun grup rock din ţara sa, nu va răspunde nici Scorpions, nici Accept, nici Rammstein (e ca şi cum ai spune că Inna e cel mai bun produs românesc de la Logan încoace), nici chiar Kreator sau Modern Talking, ci, fără să clipească, va pronunţa cuvintele: Böhse Onkelz!

City FM - three days stand

2011-12-27T13:09:00.002+02:00

Scurt şi la obiect: pentru 3 zile, prietenii de la City FM (Kirk, Anca Niţă, Marcel Platon, Mihai Cioceanu şi Silviu Munteanu), cărora, măcar pentru câteva minute mă voi alătura şi eu, vor face emisii speciale, toate ascultabile pe www.cityfm.ro. Nu rataţi, eu unul sunt în delir!

Mai jos găsiţi promoul!

Thrash 'til death, then thrash some more! :D

Doamne, ai milă de ei...

2011-12-14T13:03:00.000+02:00

Treaba cu datul de linkuri a mai fost adusă în discuţie pe aici, concluzia fiind că nu este altceva decât o dovadă de prostie zgomotoasă, puturoasă şi inutilă. Există, însă, şi unele excepţii, precum cea de față.

În filmul de mai sus, majoritatea ass-cultătoare de Inna şi super hits of Ibiza nu va vedea nimic, poate cel mult o gaşcă de zaharisiţi cu Flying V's şi un clown vopsit pe faţă. Roacării pe stil "pute bocanci", exasperant de mulţi în Românica, după o furie iniţială generată de faptul că e unu' acolo pe scenă care nu-l lasă pe James Hetfield să cânte, morţii mă-sii de nesimţit care nu apreciază cea mai tare formaţie care este, Metallica, vor sta apoi şi vor cugeta, atotcunoscători ai fenomenului, "bă, sigur boşorogii ăştia sunt Emerson, Lake and Palmer, arată ca şi cum ar fi cântat la Woodstock. Ăla vopsitu' oare o fi Alice Cooper sau e unul de la KISS? Pula mea, oricine ar fi, cântă prost, ca Hetfield nu-i nimeni.".

Restul, estimez eu maximum 5-10 prin întreaga ţărişoară, într-un prim moment vor exploda cât se poate de sexual prin chiloţi, apoi, după câteva minute de curăţat cu Kleenex toată murdăria, vor începe să murmure rând pe rând Michael Denner, Hank Sherman, Timi Hansen şi King Diamond, pe numele mirenesc Kim Bendix Petersen, adică Mercyful Fate, una dintre cele mai mari formaţii de heavy metal care a existat şi va exista vreodată pe planeta Pământ, şi care de vreo 11 ani e on hiatus. Danezi de ai lui Lars, pentru roacări, ca să creem o legătură cu puţinele lucruri pe care le ştiţi şi voi.

Să stau să explic aici ce înseamnă Mercyful Fate echivalează cu a-mi pierde vremea, e suficient să urmăriţi faţa lui Hetfield, felul în care îl priveşte pe King Diamond, pentru a vă da seama cam pe unde e Mercyful Fate în lumea celor care înţeleg şi apreciază valoarea reală. Tocmai de asta Hetfield, partea lucidă şi cu bun simţ din Metallica, a înţeles că în unele momente trebuie să ştii când să taci. Ăsta e unul din acele momente.

A propos de Metallica, e tot mai clar că au crunte pierderi de memorie, pe undeva de înţeles când abia ce ai împlinit treij' de ani. Din când în când îşi aduc aminte că pot avea gusturi bune şi că în perioada "Kill'em All", "Ride the Lightning" şi parţial "Master of Puppets" erau capabili să scrie discuri trăznet. De remarcat şi că atunci când Mustaine a urcat pe scenă să cânte cinci piese cu ei, brusc Metallica sunau ca şi când chiar aveau chitarist. Nu-i rău că l-au luat la timp pe Hammet, au salvat Exodus de la a deveni o formaţie de trei lei.

Fără surprize prin viaţă

2011-12-05T15:01:00.001+02:00

"Când văd ce văd şi când aud ce aud, ma bucur că gândesc ce gândesc."

Instituţiile statului la care se lucreză cu publicul sunt locurile perfecte pentru urmărit oameni. Nu (neapărat) în sensul de stalker, cât mai ales ca o plăcere contemplativă şi, în cazul meu, admit, şi ca o satisfacţie oarecum burgheză a faptului că mă simt dintr-o altă lume.

În dimineaţa asta m-am dus să-mi depun actele pentru paşaport şi cum am făcut-o la Braşov, oraş recunoscut pentru bunul gust al cetăţenilor săi, experienţa a fost una aproape catartică.

Ce-am văzut pe acolo?

1. Târfa de Italia/Spania - are nevoie de paşaport pentru a dansa-slash-preacurvi în Dubai. Întotdeauna vine însoţită de mă-sa şi de copil, căruia îi spune într-o italo-românească să tacă din gură şi să stea cuminte. Bitongul urlă tot timpul ca din gură de skinhead, iar rolul babetei e să ţină hainele divei şi pe ale căcăciosului.

2. Şoferul sau zugravul - vine însoţit de nevastă/prietenă, copil, mă-sa sau soacră-sa şi, pe cât posibil, ta-su. Nu ştie pe ce lume trăieşte, se învârte ca un coi în căldare, habar n-are ce acte îi sunt necesare, sigur greşeşte atunci când trebuie să semneze.

Paranteză: n-am înţeles niciodată plăcerea unora de a se duce cu toată familia la câte un eveniment important de genul cumpărării primului televizor color, prima absolvire de liceu din neam, etc.

3. Îndrăgostiţii - vin numai la pachet, au maximum 23 de ani şi câtă vreme împricinatul e la pozat, celălalt îi dă SMS că-i e dor de el şi-l iubeşte mult. Borâbili!

4. Cocalarul - vine singur, cu greu trezit din somn, deschide toate uşile şi întreabă ce-i trebuie pentru paşaport, nu realizează că raspunsul primit e invariabil acelaşi, probabil sperând ca la a zecea uşă cineva îi va face paşaportul pe loc.

5. Mârlanul mojic - e nervos pe birocraţie şi abia aşteaptă să se ia în gură cu vreo babă care a îndrăznit să-i atragă atenţia că se stă la rând. Menţionează, atunci când nu face referiri la bogăţiile de prin nădragi, că el are dublă cetăţenie, de aici şi condiţiile mai speciale pentru care consideră aşteptarea drept un afront. L-aş bate cu ranga până i-ar ieşi căcatul prin glandele sudoripare, după care i-aş pune neamurile să mânânce tot tabloul de mai sus.

6. Carierista, zisă şi "moartea-piticilor" - e îmbrăcată decent, în negru, cu o eşarfă anostă la gât, pieptănată decent, machiată decent, cu o lungime decentă a fustei, cu cizme decente şi geantă de dimensiuni decente, palton decent şi piept indecent de plat, cu o atitudine politicoasă şi decentă, dar vădit superioară. E contrariată că valabilitatea paşaportului e de doar 5 ani, ori pe ea au chemat-o ăia de la multinaţionala pentru cel puţin 10 ani în State.

În altă ordine de idei, pe lângă nedumerirea cu venitul întregii familii în asemenea momente, mai e un lucru pe care nu mi-l explic: dacă te îmbraci tipic pentru un locuitor al oraşelor under 15K, dacă arăţi ca şi cum mergi zilnic cu troleul, de ce-ţi cumperi, totuşi, Samsung Galaxy SII? Şi astfel ajungem din nou la impostură.

Prostul, ep.3: Monarhistul

2011-10-30T14:47:00.001+02:00

Toată saptămâna s-a dezbătut până la exces subiectul regele Mihai. Nu sunt nici pro, nici contra, consider că tot demersul a fost un act de normalitate, nicidecum unul istoric, act pe care unii, speculând pofta avidă a poporului cum nu se poate mai suveran de senzaţional desuet, au găsit de cuviinţă să-l exploateze după bunul lor plac şi mai ales interes. Tocmai pentru că este un act de normalitate, logic mi se pare că trebuia tratat dincolo de fustrări, ideologii, doctrine, showuri TV cu Popa şi Necolaiciuc legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, analize docte pe fiecare cuvinţel gângăvit de rege sau la concurenţă cu închinatul la moaşte. Din nefericire, excesul vine întotdeauna la sindrofie însoţit de prietenul său cel mai bun, prostul.

Din acest întreg bombardament mediatic cu regi, prinţese, principi şi domniţe, prostul de România a înţeles că pentru a fi de bun gust în prezentele vremuri, trebuie să te declari monarhist convins. Cei de la Gândul, (dispăruţi din print pe motiv, spun ei, că publicul nu mai cumpără presă scrisă, pentru că aveau un ziar de rahat, zic eu) au făcut un sondaj pe Feisbuc, de unde reiese că 4 din 5 români sunt monarhişti. Cam cine a votat? Păi tutele care dau link cu piese de jazz, hipsteraşii sătui de conformismul societăţii care nu înţelege băşinile fals elitiste ale lui Lars von Trier, pseudointelectualele coclite care dau citate din Octavian Paler, corporatiştii care se visează Steve Jobs, lobotomizaţii care sunt alături de Huidu şi, în general, cam toţi cretinii de care Românica nu va duce niciodată lipsă.

P.S. Dacă momentul era cu adevărat istoric, se făcea live cu Tatulici. Omul era, însă, în prima linie a războiului dintre Realitatea şi Răitaru TV.

Prostul, ep. 2: Reţelele de socializare

2011-10-06T22:08:00.001+03:00

Prostul este o fiinţă cât se poate de socială, asta pentru că se plictiseşte întotdeauna cumplit în compania propriei persoane. Acesta este unicul motiv pentru care prostul este prezent pe orice reţea de socializare, cu precădere, cum altfel, pe Facebook. Să nu uităm, însă, de Linkedin, despre care mulţi cred că e un site foarte corporatist, mustind de profesionalism şi venit în întâmpinarea carieriştilor dinamici şi proactivi. Sanchi, e tot site de socializare, altfel de ce ţi-ar cere poză? În plus, cine e nebun să angajeze manageri de pe internet? Parol, e chiar mai jalnic decât să aduci fotbalişti pe care i-ai văzut doar pe dvd.

În conformitate cu definiţia corectă a democraţiei (din suma prostiei individuale nu poate rezulta inteligenţă), prostul crede că viaţa şi gusturile sale sunt foarte interesante, astfel că le popularizează prin intermediul reţelelor de socializare, aşteptând ca alţi proşti la fel de odioşi ca şi el să-i dea like sau chiar să-i comenteze chiloţăreala practicată cu voluptate. Bunăoară, prostul cu adevărat prost îşi va schimba tot timpul statusul de pe messenger în funcţie de ceea ce face în respectivul moment sau, dacă e abisal de a binelea, va avea tot felul de pişaturi moraliste şi automotivante.

Cu toate astea, favoritele mele sunt linkurile de pe assbook, mai ales cele muzicale, prostul simţind nevoia de a arăta ce preferinţe rafinate are el. Aici există două categorii de proşti: ăia gregari, care nu se ascund că le place Metallica sau Guţă, tot aia e, în mare, şi proştii care o ard elitist şi puţin underground. Adică hipsteraşii, corporatiştii care frecventează Centrul Vechi, piaristele, dârlăii care mor de foame prin agenţiile de publicitate, etc. Ăştia-s fanii Găurrilla, Lars von Trier, Steve Jobs, Tyler Durden şi Maia Morgenstern, care aproape mimetic postează ceva ce trebuie să aibă o cât de mică tangenţă cu ceea ce au auzit ei că e jazz, gen Amy Winehouse, Zaz sau Anca Parghel. Adică, mă înţelegi, să-i moară lu' Cristi Brancu la intrare, io nu ascult muzică d-asta comercială, io-s cu fineţuri, cu chestii europene şi vintage, io sunt în vârful piramidei lu' Maslow. Nu mă înţelegeţi greşit, eu chiar ador să văd cât de proşti sunt oamenii şi le devorez cu nesaţ linkurile de pseudointelectuali, doar că sunt un om rău şi nu cred că gusturile nu se discută.

Două miiiici precizări de final:

1. muie tuturor celor care au scris despre Steve Jobs, şi de rău, dar mai ales de bine. Până să fie vizionar, era afacerist, proştilor, şi v-a demonstrat teoria formei fără (prea mult) fond. În viaţă, totul e o afacere şi cel mai important e să găseşti prostul. Băiatul ăsta, Jobs, a găsit sute de milioane de proşti care i-au cumpărat gadgeturile doar pentru că erau drăguţe. Un netbook de 1000 RON face mult mai multe ca un Ipad de 3500 şi are şi USB, la dracu. Amuzant e că hipsteraşii, atât de atenţi cu eşarfele, poşetele, pălăriuţele şi converşii lor, idolatrizează un nene care umbla cu blugii ridicaţi până la subţiori. Măcar era pescetarian, deci salva cumva planeta! Oricum, mie chiar îmi pare rău de om, e evident că-l ducea capul chiar mai tare ca pe Vântu, din moment ce reuşea să le ia an de an banii fraierilor pe câte un Ipod, Iphone sau Ipad, însă nu pot să nu fiu terifiat de targetul pe care-l avea, din moment ce până şi Tudor Chirilă îl consideră prietenul său. Cutremurător!

2. M-am gândit să fiu şi eu puţin prost şi să dau un link mai jos, dar o să fiu un prost care îi va enerva pe ăia mai proşti ca el: băi puritanilor, Danzig a plecat de vreo 30 de ani din Misfits, mai schimbaţi placa! ;) Şi da, e cu Jerry Only pe voce, care, ce-i drept, e cam de căcat, dar nu e mai de căcat ca cei care-l înjură că aşa e pe trend!

Bagaj kontroll sau cum să cazi prost pe tehnică

2011-09-15T10:24:00.002+03:00

Ieri, la plecareadin Florenţa, care, a propos, bate la fundul gol cam tot ce înseamnă Italia, afost puţin ca-n filmul ăla după Lemony Snicket, „A series of unfortunate events”.O căldură criminală prin pieţele florentine, căldură pe autostradă, căldură înpantalonii mei, căldură maaaare prin sistemul de navigaţie, moment la care potda drumul invocaţiei către muză, pă sistem antic. Am un Mio Moov 470 sau 480,nu-mi amintesc exact modelul, la vremea la care l-am cumpărat era printre celemai scumpe iar lumea mi l-a recomandat cu căldură. Greşeală fatală, mai ales căeu nu ţin niciodată seama de ce spune lumea, pe care o consider formată într-oproporţie zdrobitoare din proşti cărora le curge salivă din gură.Nepasionându-mă subiectul navigaţiilor, nici n-am făcut ceea ce fac de obicei,respectiv să mă îngrop cu nasul în zeci de review-uri de pe internet. Aaaaaa,până să se trezească vreun deştept să-mi comenteze doct că trebuia să facupdate la hărţi, la dracu, nu ştiu cum de-mi dăduse şi mie prin cap treabaasta.

În fine, hai cuinvocaţia: nu ştiu cine e patron la Mio, nu ştiu cine-s membrii boardului, nuştiu cine se ocupă direct de realizarea hărţilor şi, sincer, nici nu-mi pasă.Tot ce le doresc, însă, este ca nevestele lor să-l lingă-n cerul gurii pe Jabbathe Hut, ca un Michael Jackson dintr-un univers paralel, venit printr-o falieatemporală să facă cu copiii lor un trenuleţ al pulelor în cur pe ritmuri deconga, iar pe ei să-i fecundeze Regina Alienilor cu Chest Bursteri tripleţi. Dupăcâteva ore de condus prin Italia şi Slovenia, GPS-ul s-a gândit că ne-ar plăceasă vedem Croaţia la lumina lunii. La asta s-a ajuns tot dintr-un nefericiteveniment: hotelul din Florenţa avea internet pe bază de pagină de login, iarHTC-ului meu îi era constant refuzată conexiunea, altfel aş fi avut pe GoogleMaps traseul corect.

Pe mine unul măînspăimântă popoarele din fosta Iugoslavie, despre care nu ştiu decât că suntbune la fotbal, că au Laibach, că habar n-au engleză şi că, de obicei, au untalent inegalabil în a porni războaie, încă de pe la începutul secolului trecut.Aşa că deja mă vedeam aidoma lui Richard Gere în filmul ăla de rămâne elprizonier pe la chinezi, doar că slabe şanse să se îndrăgostească de mineavocata, mai degrabă vreun Cătălin Botezatu de pe la vama croată. Din fericire,după vreo sută de kilometri, 10 € decartaţi pe nişte taxe obscure şi, mulţumităaceluiaşi GPS, o escală la o frontieră închisă, am ajuns la vamă, aia bună.Acolo, ceva deosebit: vameşul ungur, un dârlău, care, pesemne, seplictisise să tot stea de poveşti cu omoloaga croată, o doamnă aflată lamenopauză, care, în mod cert, suspina că-i pierde pe Ţociu şi Palade. Aşa că amauzit din gura sa, cu un superb accent sovietic ce amintea de filmele cu JamesBond, catch phrase-ul meu favorit: „bagaj kontroll”. Mă şi vedeam cu toatecatrafusele în mijlocul drumului, dar omu’ ştia ce căuta, „ţigariet, alcool”. Unla fel de rusificat „No cartuş”, în vreme ce cotrobăia cu nesaţ printre genţilede la Florenţa şi Camperii mei l-a oprit din căutări, aşa că după vreo 12 orede condus, am ajuns la Budapesta, unde navigaţia a mai făcut o ultimă aroganţă,de parcă ar mai fi contat.

Învăţătura pecare am tras-o din asta e că-n viaţă, ca şi-n presa făcută cum trebuie, trebuiesă verifici informaţia din trei surse. Şi am mai învăţat să nu-mi mai cumpărniciodată ceva marca Mio!

Prostul, ep.1: Turnul din Pisa

2011-09-14T00:07:00.000+03:00

Cu această ocazie voi începe ceea ce vreau a fi magnum opus-ul personal, respectiv un manual de identificare rapidă şi eficientă a prostului, categoria umană cea mai jegoasă şi mai enervantă de pe lume. Sunt mulţi, (unii) sunt din cale afară de agresivi, alţii disimulează foarte bine, cert e că prostul e tot mai prezent în cotidian. Notă pentru cei care, pentru a mia oară, vor crede că e despre ei: nu-i problema mea că vă regăsiţi singuri, ci a voastră. Eu n-am explicaţii de dat!

Prostul (denumit şi dobitocul, retardatul, cretinul, abisalul, idiotul, etc.) merge în vacanţă prin locuri de care a auzit el de la lumea bună că trebuie vizitate. Oricum, prostul e pe bază de "vizitat" în concediu, să nu pară mârlan ca ăia de all inclusive, puşi pe umplut burtoacele sau ca piţipoancele duse în vacanţă de şoping. Nu, el se vrea mai fin, mai pă cultură. Prostul află că în Pisa e un turn mai strâmb el, aşa. Habar n-are de ce e strâmb, dar dacă e de vizitat, se duce să-l viziteze. Acolo, pentru că e prost, se pozează susţinând turnul. Bietul prost crede că e amuzant sau că tocmai a făcut o poză foarte reuşită printr-un pişat de forced perspective pentru care îl vor invidia prietenii săi la fel de tâmpiţi. E doar înfiorător de prost şi tocmai ce s-a identificat!

Secretul unei vieţi liniştite

2011-09-09T11:23:00.001+03:00

E tac-tu sau vreo rudă, oricât de îndepărtată, important e să fii fost descurcăreaţă şi cu spirit antreprenorial. Dacă l-aţi invidiat pe Poponeţ sau sunteţi genul de oameni care foloseşte sintagma "în ţara X nu e aşa", comparând nişte situaţii cu România, aveţi acum şi explicaţia ce vă lipsea. Ta-su lu' Poponeţ a fost băiat deştept, tac-tu n-a fost, d-aia eşti sărăntoc, mergi cu autobuzul şi trăieşti de la un salariu la altul, în vreme ce el fute manechine şi se dă cu Lamborghini. Aşa şi cu popoarele: italienii, franţujii, nemţii sau japonejii au avut câte unii inteligenţi, românii au fost proşti, cu câteva excepţii, de când curvele din Dacia au dat cu fofoloancele în soldaţii romani.

Italienii din ziua de azi nu trebuie decât să stea şi să se uite cum toate naţiile planetei vin să se minuneze la nişte lucruri pe care le-au construit rudele lor prin antichitate, evul mediu sau pe timpul Renaşterii. Şi stau pe bani grei, pentru că orice costă în Italia. Inclusiv autostrăzile, care te lasă în fundul gol, deşi sunt infinit mai proaste şi mai gândite cu curul comparativ cu Ungaria sau chiar Slovenia. La luat banii sunt nişte adevăraţi artişti emeriţi, nu iartă nimic şi profită de toate slăbiciunile rasei umane. Veneţia, de exemplu, dincolo de spectaculosul primului contact, acel " vaaaai, să-mi bag ceva, ăştia n-are străzi, are canale", e o ţigănie de nedescris, în care nu vezi decât magazine care vând rahaturi branduite "genuine Murano". Şi sunt atât de genuine încât am văzut şi maimuţoi cu pule lungi/pizde flocoase, la vreo 7 euro bucata. Cu toate astea, vorba unui personaj din cale afară de infam pe care văd că-l pomenesc din ce în ce mai des, exact ca în cazul grecilor, de când au încetat să fie blonzi şi înalţi, nici n-au mai avut filosofi. :P

Italienii sunt fie foarte obositori, fie amuzanţi în idioţenia lor care rivalizează cu cea a francezilor, deşi sunt diferite, în linii mari. Ăştia mai tineri arată ok, old-skoolerii sunt de milioane, exact ca în filme.

Acum două seri ni s-a făcut poftă de kebab, şi cum la 1 minut de hotel era un asemenea fast food, am coborât. Acolo, la o masă, un individ în trening şi adidaşi, cu faţă de borât, care vorbea la telefon. La vreo câteva minute, mai coboară unul, căruia personajul iniţial i se adresează instantaneu: "ce faci, barosane?". Să vă fut de români!

La final, o poză edificatoare pentru eleganţa italiană!

Holidays in Cambodia?

2011-09-07T10:41:00.002+03:00

Astea trei zilede vacanţă le-am petrecut mai mult pe drumuri, aşa încât impresiile le voilivra cu parcimonie, pe puncte, aşa ca la şcoala aia pe care tot mai puţini otermină.

Poate îl informează cineva şi pe preşedintele lui Niels Schneker că în Românica e, totuşi, nevoie de autostrăzi, chiar dacă el, ca ultimul ţopârlan, ia elicopterul de pe marginea DN1, în vreme ce poporul suveran stă la coadă. Ungurii au autostrăzi, italienii au autostrăzi, ca să vezi, chiar şi slovenii au autostrăzi, românii n-au autostrăzi, dar, la dracu’, de ce le-ar trebui autostrăzi când ei preferă să se uite prosternaţi la nunta lui Borcea şi la WC-ul făcător de minuni din studioul lui Marius Moga, ăla pe care-i vine inspiraţia lui Guess Who pentru textele sale deosebit de inteligente.
A propos de asta, nu există ţară care să aibă radiouri mai proaste ca România. Mai proaste şi mai asemănătoare în a difuza aceeaşi muzică de căcat şi aceleaşi glume de autobază. Şi da, muzica de club e infinit mai manelistică decât manelele. Problema, ca întotdeauna, vine de la lipsa de educaţie: dacă într-o ţară cât de cât civilizată alde Rolling Stones sau Lynyrd Skynyrd sunt formaţii mainstream, de le ascultă şi camionagii, iar astea cu „boca, loca, besito mucho” pentru cei întârziaţi intelectual şi pe prafuri halucinogene, la noi e invers.
Budapesta, din câte am văzut-o, adică foarte puţin, dar o să revin la întoarcere, e lejer în Top 5 oraşe din Europa. Ca să vezi ciudăţenie, nimeni nu mi-a cerut Ardealul, deşi eram pregătit să-l cedez, nimeni nu m-a otrăvit, nici măcar să mă alerge careva pe podurile care leagă Buda de Pesta. Bă, şi ai naibii, vorbeau foarte bine engleză sau chiar româneşte.
Slovenii arată ca nişte mârlani, adică seamănă cu românii. By the way, românii sunt inconfundabili ca apariţie.
Succesul neamurilor voastre în Italia (şi probabil Spania), are o explicaţie cât se poate de logică. Italienii sunt ca românii: se ţigănesc, fac un zgomot infernal şi, cel mai îngrozitor, sunt nişte cretini siniştri. Seara trecută, prin Veneţia, despre care o să scriu astăzi mai multe, doi tuciuri (pakistanezi sau indieni), împreună cu şeful lor, un italian abisal, cu toţii chelneri la o speluncă cu ifose boeme, erau să mă aducă în pragul atacului cerebral. Ca să nu mă trezesc cu bănuieli de un oarecare rasism, mă opresc aici cu amănuntele. Mi-e ciudă că nu aveau un caiet al clientului nemulţumit, în care aş fi notat că le doresc din tot sufletul ca următoarea destinaţie a domnului Breivik să fie chiar localul lor.

Fahr in urlaub!

2011-09-04T19:42:00.004+03:00

Plec în vacanţă, cu destinaţia principală Italia. Nu-mi fac iluzii şi nici speranţe că mă voi simţi bine pe acolo, doar e plin de italieni şi de români. Dar măcar văd locurile din Assassin's Creed 2. Iau netbookul cu mine, motiv bun să încerc un gen jurnalistic nou, reportajul, asta dacă hotelurile la care am făcut rezervări n-au mâncat mâncat rahat cu internetu' inclus în preţ. Aaaaa, plec decât cu maşina, să înţeleagă şi cititorii din Bucureşti!

Băşina indie-lectuală

2011-09-03T17:53:00.001+03:00

Una dintre cele mai importante victorii pe care am repurtat-o în faţa mea, cel mai de temut inamic, e că reuşesc de la o vreme să identific corect duşmanul, indiferent de situaţiune şi de context. Prin urmare, sunt din cale afară de încântat şi mulţumit de mine însumi că am depăşit momentul "anti-manelistic". Nu maneliştii sunt adevărata mea problemă, că de societate jur că mă doare-n fund, ci cei care detestă într-un mod cât se poate de pseudointelectual şi in your face maneliştii. Adică hipsteraşii cei atât de fascinaţi de ceea ce înseamnă fenomenul indie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să o arzi elitist, dar aparent neconvenţional, o arzi indie. Şi pentru că e păcat să nu faci bani buni din prostia şi infatuarea umană, nişte băieţi s-au gândit că totul pe lumea asta poate fi indie.

Lumea bună ascultă muzică indie, adică pişatul ăla lălăit pe care-l dă Găurilla, vede filme indie sau europene, care tot un fel de indie sunt, butonează jocuri indie, merge în vacanţe indie (adică la Londra, cel mai indie loc de pe planetă), cred că se şi cacă indie. Însă scapă din vedere un lucru cât se poate de evident: indie-ul din prezent e doar o abilă manevră comercială, numai bună de prostit precarul intelectual care se vrea special şi diferit. Duse sunt vremurile lui Reservoir Dogs, dar de unde să ştie hipsteraşul îndragostit de boema centrului vechi al Bucureştiului treaba asta? El crede că daca ascultă The White Stripes e foarte inteligent şi unic, mult diferit de dârlăii cu Inna şi Guess Who.

În ultimele săptămâni am bagat nişte jocuri d-astea indie, şi în afara a două, Bastion şi Trine, era să mă asfixiez de la falsul intelectual promovat mai ales de către Limbo şi Braid.

Până la urmă, şi fenomenul indie are în spate eterna problemă a omenirii: impostura şi impostorii. Nişte impostori se dau independenţi pe banii Warner sau Sony, în vreme ce alţi impostori chiar îi cred independenţi. Şi aşa evreii câştigă întotdeauna, ar fi încheiat Varg Vikernes! :)

Manifestul falsului isteric

2011-08-17T14:21:00.000+03:00

În ultimii ani am observat că mă enervez foarte uşor, pe foarte multe lucruri şi, mai ales, pe foarte mulţi oameni. Oameni care au impresia că sunt un descreierat greu de mulţumit şi cu o viziune oarecum neadaptată la "rigorile" prezentului. Pentru aceştia am întocmit un mic ghid, că decalog nu i-aş zice, ar fi prea banal, ghid care să-i ajute să înţeleagă de ce reacţionez tot mai agresiv în faţa unor lucruri care încalcă bunul simţ. Bunul meu simţ! Sunt deja convins, ca în nenumărate alte rânduri, că unii vor crede că scriu despre ei. E problema voastră, dragilor, eu n-am explicaţii de dat!

1. Dacă vrei ceva de la mine, spune-mi, nu te aştepta să-mi dau eu seama. Eu nu cred şi nu presupun, eu ŞTIU. Şi stiu pentru că ai avut decenţa să-mi spui tu.

2. Dacă te-am ajutat, am făcut-o pentru că am vrut, nu pentru glorie şi nici pentru a lua premiul Nobel la sharing cu Maica Tereza. Nu aştept să mă ajuţi la rândul tău, în compensaţie. Dacă, însă, voi apela la tine, ai măcar bunul simţ să răspunzi. Suport fără probleme un refuz, nici măcar nu trebuie să-mi explici de ce mă refuzi. Dar nu încerca să ma eviţi pentru că automat te cataloghez drept un gunoi needucat.

3. Nu mă cauţi dacă n-ai ceva de spus. Urăsc întrebarea "ce faci?" adresată în lipsă de alte subiecte de discuţie.

4. Nu-mi faci confidenţe spunându-mi în şoaptă ca nu care cumva să povestesc şi altora. Dacă n-ai încredere în mine, nu mă faci părtaş la intimităţiile tale şi pace.

5. Nu-mi vorbeşti numai despre tine, despre ce faci tu, despre ce probleme ai tu. Soarele nu răsare din fundul tău, ci din al meu!

6. Nu-mi povesteşti cu lux de amănunte despre nişte personaje pe care nu le cunosc. Dacă am asemenea curiozităţi, iau cartea de telefoane!

7. Nu mă chemi la o întâlnire la care stai cu telefonul la ureche. A propos de asta, dacă ai de vorbit la telefon, ieşi din cameră/birou sau ridică-te de la masă!

8. Nu-mi cere "sfaturi" doar pentru a nu ţine cont de ele, după care ai pretenţia să ne lamentăm în doi pe nefericirea ta.

9. Nu mă duce niciodată în locuri pe care şti foarte bine că le detest, în compania unor oameni pe care-i detest, cu obiceiuri pe care le detest, să facem împreună lucruri pe care le detest visceral. Am un respect deosebit pentru integritatea nervilor mei.

10. Nu-mi transmiţi mesaje mixte pentru a-mi testa rezistenţa psihică sau pentru a te simţi tu băgat în seamă. Am centura neagră cu zece dani la mindgames.

11. Nu te angajezi că faci ceva, după care, indiferent de motive, nu mai faci. Nu mă interesează instabilităţile tale emoţionale şi nici nu ţin să probez pe timpul şi nervii mei veridicitatea zicalei "gura bate curu'".

12. Nu-mi invada intimitatea, nu-mi vorbi de la doi centimetri, nu mă fă părtaş la duhorile tale.

Probabil sunt mai multe, astea mi-au venit în minte acum. Pentru cei care se vor mira ca proasta-n prispă şi vor spune că sunt extremist, îi informez respectuos că majoritatea acestor reguli ţin de educaţie, care pare a fi tot mai extremistă. Sau de nişă, cum se spune acum.

Unele lucruri nu au preţ

2011-07-31T19:55:00.003+03:00

În dimineaţa asta am făcut ultima emisie la City FM. De fapt, nu ştiu cert dacă e chiar ultima, oricum, este printre ultimele. Ăştia trei ani au fost poate cea mai bună perioadă pe care am avut-o vreodată. Interesant e că au plecat dintr-un moment foarte penibil al existenţei mele, moment pe care istoria personală refuză să-l consemneze. O să scriu mai multe cât de curând.

Update: N-a fost ultimul weekend, după cum bine anticipasem, dar de ieri, 7 august 2011, City FM goes cult status.
Se impun şi câteva precizări, în cazul în care unii ascultători City FM citesc acest blog. În primul rând, nimeni nu a plecat de la City FM, aşa cum se vehiculează prin mediul online. Postul desfiinţându-se, au fost "desfiinţaţi" şi animatorii, însă, accentuez, NIMENI NU A PLECAT DE LA CITY FM. Mai mult decât atât, din respect pentru ascultători, echipa City FM a continuat să vină la radio în condiţiile în care salariile nu au fost plătite de trei luni, tocmai pentru că City FM nu era doar un loc de muncă, la care apari ca să ai din ce-ţi cumpăra shaorma. Pentru fiecare dintre cei care au lucrat la City FM, radioul ăsta a însemnat mult mai mult. Despre această stare de fapt sigur aţi citit aici. Deşi personal pot înţelege demersul băieţilor de la Kamikaze, gestul în sine este unul total lipsit de profesionalism. Cei de la Kamikaze sunt niste tipi extrem de talentaţi, cu umor, foarte inteligenţi şi care chiar încearcă să scoată pe piaţă un săptămânal de satiră fără a avea pe nimeni în spate (aka. niciun mogul sau trust media), ceea ce merită tot respectul. Nimic din cele auzite pe post nu e o invenţie, şi, scriam că-i înteleg pentru că, până la urmă, au o revistă de vândut şi o idee de apărat: aia că spun lucrurilor pe nume, indiferent de repercusiuni sau de eventualele "sugestii" venite de mai sus!
Pe de altă parte, însă, gestul e împotriva profesionalismului cu care s-a lucrat întotdeauna la City FM şi a făcut mult rău imaginii postului. Razboaiele personale, bucuriile sau privaţiunile individuale nu sunt problema ascultătorului, altminteri nu ne mai deosebim prin nimic de tabloidele în care Viorel Lis îşi desfundă closetul sau de posturile în care angajaţii vitriolează cu mânie proletară împotriva duşmanilor declaraţi ai patronatului. Fiecare dintre noi a avut zile cumplite, momente crunte, însă pe post asta nu s-a simţit niciodată. Pentru că nu sunt Mihaela Rădulescu să povestesc cum mănânc eu avocado fiert în rahat de rinocer pe riviera franceză, nu voi da amănunte, dar credeţi-mă că aşa stau lucrurile.
Din păcate, înduioşătoare şi previzibilă pentru parvenitismul românesc în care impostura este la mare preţ, a fost reacţia mai-marilor mogulăriei: nu ne deranjează că suntem curve, ne deranjează că s-a aflat că suntem curve.

A murit Amy Winehouse

2011-07-24T10:30:00.004+03:00

Toţi hipsteraşii, toţi sfertodocţii, toţi pseudointeletualii, toţi corporatiştii care trăiesc cu impresia că jazzul e muzică bună îşi updataseră ieri statusurile de messenger şi assbook pentru a deplânge moartea acestei artiste cu adevărat uluitoare. Mă mir că Radio Găurrilla nu şi-a întrerupt emisia vreme de un minut pentru a păstra un moment de reculegere în memoria unei beţive ordinare. Sau poate că şi-a întrerupt-o, dar cum nu ascult niciodată Gorila, n-am de unde să ştiu, cel mult pot bănui. Trebuie să fii făcut ei o poponărie d-asta, ceva, e prea fals-intelectuală şi british muzica lu' Amy Winehouse ca să nu li se pară lor extraordinară şi pentru oameni inteligenţi.

Când a murit Chuck Schuldiner, câţi dintre voi, elitiştilor, v-aţi updatat statusurile? Habar n-aveţi cine a fost Chuck! Iar asta îmi demonstrează încă o dată cât de multă dreptate am când spun că targetarea e foarte importantă: dacă ai un public de căcat pentru că faci o chestie de căcat, atunci când te cară viermii pe sub uşă, te vor plânge nişte oameni de căcat. Să scrie Tudor Chirilă pe twitterul lui că suspină după mine înseamnă că arta mea era una de rahat de a priceput-o până şi Tudor Chirilă. Sau, spusă într-o altă formă, era atât de proastă încât analfabeţilor şi dislexicilor li se părea genială, adică eu eram un fel de Dan Puric, Mălăele sau Cristi Puiu.

Oare Amy Winehouse, când s-a gândit că e momentul pentru o supradoză, se mai simţea frumoasă? Întrebarea asta mă roade de ieri seară...

Sfertul neacademic

2011-07-16T11:33:00.000+03:00

Definiţia exactă a "sfertului academic" se pierde în interpretări, dar, de dragul convenţiei dintre popoarele noastre, să admitem că este intervalul de timp în care poţi întârzia la o întâlnire fără a părea un neam prost.

În România, însă, se poartă "sfertul neacademic". E simplu să aflaţi ce reprezintă sfertul neacademic; nu trebuie decât să mergeţi la un magazin exact la ora la care trebuie să deschidă. Nu va fi deschis, iar după minimum 15 minute, o duduie plictisită va apărea. Dacă cineva are impresia că este un accident nefericit, reveniţi la acelaşi magazin cu 3-5 minute înaintea orei de închidere afişată pe uşă. Ca să vezi pocinogu' dracului, nu mai e nimeni, sau, în cazul magazinelor cu ştaif, badigardu' va spune "s-a închis".

Sfertul, în aserţiunea sa de 15 minute, e o nouă convenţie, pentru că, în realitate, avem de a face cu cele cincisprezece minute "de frizer", deci cel puţin 30. Cam aşa se lucrează în România.

Ieri seară am ajuns în Bucureşti pe la 21.52. Ar fi trebuit să intru în Ikea, însă eram prea sodomizat de căldură să-i mai testez dacă-s români sau suedezi.

Culmea audienţei

2011-07-13T12:32:00.000+03:00

Presa românească este, într-o proporţie cel puţin zdrobitoare, o mizerie făcută după ureche, pe nişte criterii care nu ţin cont decât de interese, indiferent care este natura acestora. (politice, economice, sexuale, vendette, etc.) Presa locală, aşa-zisă "de provincie", este cu atât mai fascinantă cu cât nici măcar nu (mai) încearcă să salveze unele aparenţe. Am scris cu ceva timp în urmă despre cum îi văd eu pe cei care fac presă locală, n-are niciun sens să revin.

În dimineaţa asta, însă, am nimerit dintr-o nefericită întâmplare pe un post local. (pentru mine televizorul e doar o interfaţă video pentru playstation şi dvd player, în plus, având receiver digital, nici nu recepţionez canalele locale)

Acolo, obişnuita emisiune bazar, căreia i se spune "magazin", cu obişnuita realizatoare histrionă şi la fel de obişnuita invitată, cum altfel decât tot histrionă. Amănunt foarte important: invitata era şi şefa realizatoarei.

Pe principiul "dacă nu Fizz, atunci cine?", cele două discutau ca la căminul cultural despre cum ele inventaseră radioul local. Şi pentru ca emisiunea să pară interactivă, iar şefa să vadă cum publicul stă geană pe treabă, se luau şi telefoane în direct. Doar că "telespectatoarele" care sunau erau mama şi sora realizatoarei.

Gimmick-ul acesta spune totul despre cum se măsoară audienţele în mass media locală.

Let it rock, then roll with it

2011-07-11T13:09:00.003+03:00

(am o problemă cu titlurile, mi-e greu să găsesc unele care să-mi şi placă, dar mă resemnez cu faptul că şi Philip K. Dick trăia aceeaşi "dramă")

Scriam imediat după concertul Judas Priest că nu-mi este deloc uşor să fac o cronică relativ obiectivă, mai ales în condiţiile în care JP a fost multă vreme formaţia mea favorită. La Bon Jovi e mult mai simplu: n-au fost niciodată preferaţii mei, chiar dacă îi respect enorm, aşa cum am scris ieri. E simplu şi pentru că, una peste alta, concertul Bon Jovi de aseară intră lejer în top 3-ul personal, după Rolling Stones şi AC/DC, probabil la egalitate cu Ozzy Osbourne şi Slayer.

Mi-aş dori să am foarte multe de scris sau de criticat. Nu am! Bon Jovi a fost aproape fabulos, aproape impecabil, iar cele câteva critici pe care le am pot fi puse pe seama anti-mainstream-ului de care cu greu mă pot debarasa.

Primul care ar merita criticat sunt eu, care, aidoma românilor pe care-i detest cu atâta convingere, am întârziat cam 20 de minute la show. Motivele nici nu mai contează, e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva şi îmi iau angajamentul să fie şi ultima oară. Pe cale de consecinţă, am ratat exact ceea ce-mi doream să ascult, "Raise Your Hands", dar mă gândesc că nu e cel mai bun îndemn pe care să-l faci românilor, consumatori cu parcimonie de săpun, pastă de dinţi şi şampon: îi pui să ridice mâinile, eliberezi pestilenţele nebănuite ale subţiorilor coclite sub patruj' de grade celsius.

În fine şi trecând la subiect, nu cred să existe pe lumea asta formaţie care să aibă mai multe hituri ca Bon Jovi, te surprinzi fredonând nişte versuri pe care nu credeai să le ştii. Tocmai pentru că au atâtea hituri, le e dificil să aleagă, dar cam tot ce s-a cântat la Bucureşti a fost de calitate, minus câteva prostii de pe cele mai recente două albume.

Scriam că respect enorm numele Bon Jovi, iar ieri am avut confirmarea că nu o fac degeaba: deşi ar putea păcăli muzica, n-au făcut-o, ba din contră. N-au umblat cu artificii, coruri de gagici cu fuste mini, proiecţii psihedelice, discursuri penibile sau lacrimogene. Jon a pus mâna pe chitară de la început, chestie care mi-a plăcut la nebunie şi a CÂNTAT. Nu s-a sfiit de Runaway, o piesă cumplit de grea, chiar dacă nici nu mai poate şi nici nu mai are voie să atace acutele care erau să-l lase fără voce în anii '80. În locul lor a făcut, elegant, un solo de chitară. El, nu Sambora! Da, Sambora a fost acolo, în mare vână, la fel ca David Bryan şi acest pe nedrept ignorat Tico Torres, unul dintre cei mai valoroşi drummeri în activitate.

Văzusem câteva piese cântate în turneul american şi mă înspăimântase vocea lui Jon, la Bucureşti, însă, în maaaare formă. A rasolit destul de rău Have a Nice Day şi Keep The Faith, nici la Livin' On A Prayer n-a fost cel de pe disc, dar prostimea prea puţin s-a prins. Aici vroiam să ajung, respectiv la principala problemă pe care o am cu Bon Jovi: muzica Bon Jovi e, totuşi, muzică pentru prostime. Toţi ţăranii ştiu Always sau Bed of Roses, până şi denebiştii îşi luau libidinos prietenele în braţe şi le pupau pe piesele astea. Ori chestia asta îmi insultă anii de rock pe care-i am în spate, insultă nume grele ca The Who, Black Sabbath sau Rose Tattoo dar face şi diferenţa între rock şi ROCK. Aici intervine fineţea despre care tot mănânc rahat pe blog: poţi fi nume mare şi fără Bed of Roses, poţi scrie istorie cu Tommy şi fără spaima că nişte unii se fut pe muzica ta, că li se pare lor romantică imaginea patului plin cu petale roşii de trandafir. Nimeni nu şi-a luat consoarta în braţe la AC/DC, aici e MAREA diferenţă, deşi, cel puţin la nivel de vânzări, AC/DC e mai "comercial". De aceea, Bon Jovi sunt doar mari, şi spun MARI, însă nu vor scrie niciodată istorie, poate doar pentru vreunii care şi-au conceput plodul futându-se pe "Always", de unde şi numele Jon Plămădeală.

Un lucru pe care l-am apreciat ENORM, de îmi scot pălăria imaginaro-hipsterească în faţa Bon Jovi pentru acest gest: n-au uitat şi de puţinii care ştiu mai mult de două balade, cinci hituri şi trei mângâieri pe buci. Dry County vă spune ceva? Cea mai lungă piesă compusă vreodată de Bon Jovi, cu adevărat epică şi cu o realizare tehnică briliantă, cântată la bis. Rezultatul: chiloţarii începuseră să plece oripilaţi, iar Jon zâmbea puţin: "ştiu că vă futeţi pe baladele mele şi mă credeţi unu' care scrie muzică doar pentru gagicile voastre, luaţi-o p-asta!" Dar n-a fost totul. În loc să termine foarte bine cu These Days sau Always, iar corporatistele să aibă parte de futai romantic post-concert (ea gandindu-se la Jon, el la aia nouă cu ţâţe mari de la HR), Bon Jovi au vrut să arate că nu stau cu nasul în pizdă, ci prin colecţia de discuri: Twist and Shout! M-A-G-I-S-T-R-A-L!!!!!!!! (să-i fut p-ăia care zic că-i "de la bităls". Beatles au preluat-o şi ei de la The Isley Brothers, deşi povestea e mai lungă. Bine, sunt sigur că unii prezenţi la concert au fost convinşi că este de la Salt'N'Pepa).

Una peste alta, repet: chiar dacă Bon Jovi au fost aproape fabuloşi, istorie nu vor scrie niciodată. Piaţa Constituţiei rămâne şi acum sub imaginea lui Angus Young în chiloţi, transpirat, cu chitara în mâini, într-o ploaie de confetii şi "Let There Be Rock". Aia e istorie!

P.S. Partea bună la concertele de gen e că vin şi tipi sau tipe mişto, nu doar roacării urâţi. Anacronic şi sfidător, în marea de picioare bronzate, platforme şi polo-shirturi Ralph Lauren, trona un metalar slab, ochelarist şi cu tricou pe care se putea citi: Amon Amarth!

Bon Jovi

2011-07-10T10:34:00.001+03:00

Mă duc la concert în seara asta. Poate părea puţin ciudat, după ce am tot scris pe aici de Slayer, Negură Bunget şi Burzum, însă nu e deloc aşa. Funcţionez pe principiul lucrului de calitate, deci pot vedea şi o comedie romantică, dacă nu e idioată sau asculta ceva comercial, dacă nu-mi insultă inteligenţa.

Bon Jovi e una dintre formaţiile pentru care am un respect enorm, şi nu doar din punct de vedere muzical. Au discuri bune, au câteva capodopere, destule mizerii, însă au ceva ce prea puţine grupuri au: coeziune. Cântă de mai bine de 30 de ani şi n-au avut decât o singură schimbare de componenţă în timpul ăsta, atunci când bassistul Alec John Such a decis să părăsească trupa. Nu l-au înlocuit oficial nici până la ora la care scriu treaba asta, deşi Hugh McDonald e alături de ei de 20 de ani. Bon Jovi e genul acela rarisim de grup în care fiecare trage pentru celălalt, nu se lasă unii pe ceilalţi, îşi respectă individualităţile, n-au orgolii tembele. În plus, deşi nu cred să existe femeie în lumea asta care să nu umezească chiloţii când apare el, Jon e un model de seriozitate: n-a dat cu pula-n masă, n-a hărţuit cameriste, n-a făcut copii prin toată lumea.

Cu toate că m-am documentat temeinic pe setlistul întregului turneu european, am o temere: dacă nu începe showul cu "Raise Your Hands", piesa mea favorită?

Cronica de concert vine, cel mai probabil, mâine.

Oare am îmbătrânit frumos?

2011-07-04T14:01:00.000+03:00

Îmi este foarte greu să scriu ceea ce urmează, am început deja de câteva ori, apoi am revenit, am şters şi am rescris, din nou nu mi-a plăcut, nici nu mai aştept să-mi placă, în fine...Mi-e greu pentru că dacă a fost o trupă care să se constituie vreodată în răspunsul la întrebarea, stupidă, altminteri, "care e formaţia ta preferată?", acea trupă este, cu certitudine, Judas Priest. Pentru mine, şi am pretenţia că mă pricep...nu, reformulez, MĂ PRICEP, "Painkiller" e cel mai bun album din toate timpurile, practic definiţia heavy metalului modern, precizarea aceasta fiind importantă. Şi poate părerea de rău că n-am ajuns la Flogging Molly, în prima zi de B'Estfest.

Cu toate că mi-am luat bilet pentru cea de a treia zi Rock the City, în fapt mă interesa să iau parte la două showuri, Whitesnake şi Judas Priest. Metrock, de dragul tinereţii mele, m-ar fi făcut curios, şi doar pentru a vedea de unde-i începe părul lui "Zăpadă" în 2011. Nu merita, însă, să merg de la ora 15.00 petru 20 de minute, după care să suport supliciul statului în picioare în vreme ce pe scenă se produceau Trooper şi Hatebreed.

Trooper sunt, cred eu, printre cele mai penibile formaţii pe care le-am văzut, şi nu pentru că nu ar cânta bine, ci pentru atitudinea ieftină pe care o au, de roackări de rockotecă. Cineva le-a inoculat ideea că sunt un fel de Iron Maiden autohton, bănuiesc eu, iar băieţii au luat-o de bună şi acolo s-au oprit. Poate acel cineva ar trebui să le spună că până şi Iron Maiden au mai venit în prezent, iar rockărismele astea de clasa a zecea, cu pletanele în vânt şi sfidare din bocanci sunt cel mult demne de milă. Oricum, Trooper au atins penibilul suprem când unul dintre componenţii formaţiei, abia operat, a transmis fanilor, citez "Vă las cu bine, acum voi asculta nişte Metallica în cinstea voastră". Haide, bă, chiar aşa? Să-ţi moară ţie "distorsul" dacă era necesar fan-service-ul ăsta ieftin, să se bucure roacăru' retardat că e retardat de la atâta Metallica? Îi urăsc p-ăştia care le spun cretinilor ce vor cretinii să audă, prin asta făcându-i să persevereze în cretinismul lor. Deci, fără Trooper, never-ever!

Hatebreed cică ar cânta metalcore, un stil pe care îl detest aproape visceral. Metalcore, RockFM, nu hardcore, aşa cum aţi scris pe site, e o mică-mare diferenţă! Metalcore-ul ăsta mi se pare un fel de nu-metal modern, adică nici hardcore, nici death, nici hardcore punk, nici melodic death, o înşiruire de urlete proaste şi voci clean la fel de proaste, într-atât de jalnic cântat încât şuzărilor şi deprimatelor să le placă intens, pentru că sunt nişte proşti fără gusturi.

Şi am ajuns la Whitesnake! Fără a mă pretinde un mare ascultător de Whitesnake, fără a avea toată colecţia lor de discuri, întotdeauna l-am considerat pe Coverdale drept vocea perfectă pentru hard rock, cel puţin în perioada lor de glorie de la finele anilor '80, începuturile de '90. Pe lângă voce, omul avea şi atitudinea de rock star, una peste alta, un mare personaj. În plus, am apreciat întotdeauna şi decenţa lui Coverdale, care a decis să desfiinţeze Whitesnake în momentul în care lumea îl întreba mai des despre părul său decât despre muzică. A reformat grupul doar atunci când a simţit că mai are ceva de spus. Cu toate că îl admir şi respect, cu toate că îi apreciez enorm vocea, nu m-am considerat niciodată fan Whitesnake şi nici nu cred că, în alte condiţii, m-aş fi dus la un concert Whitesnake. De aceea i-am scăpat acum 3 ani, când au venit împreună cu Def Leppard. Ca o paranteză, nu găsesc motivele pentru care am scăpat atunci Def Leppard...

În mod inexplicabil, însă, în momentul în care Whitesnake au urcat pe scenă şi l-am văzut pe David Coverdale cu stativul în aer, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Jur că nu ştiu de ce, probabil era modul prin care subconşientul meu onora o adevărată legendă şi jur că nici nu mă simt prost pentru chestia asta. Deşi a îmbătrânit vizibil, deşi vocea sa nu mai este cea care rupea gagicile în două acum 20 de ani, deşi acum le mulţumeşte maseuzelor şi nutriţionistelor, nu Jack Daniels şi Marlboro, Coverdale n-a fost nicio secundă penibil. A cântat bine, e drept, sprijinit de băieţii din formaţie şi de sunetist, a vorbit cu acelaşi seducător accent englezesc pe care nu şi l-a pierdut deloc, nu s-a făcut nicio secundă de ruşine. A propos de formaţie, vorba colegului Platon de la CityFM, "zid": muzicieni unul şi unul, un toboşar, Brian Tichy, cel care a cântat vreo zece ani cu Billy Idol, de milioane, un Doug Aldrich care l-a făcut uitat pe Adrian Vandenberg, jos pălăria. Coverdale a avut curajul de încheia cu "Still of the Night", pe care nu a măcelărit-o, şi un frumos a capella "Soldier of Fortune", din perioada în care cânta cu Deep Purple. Văzăndu-l şi ascultându-l, pot spune răspicat că Whitesnake a îmbătrânit foarte frumos. (Aaaaaaa, era să uit: dobitocul care manevra ecranele pe care se proiecta concertul a fost şi plătit pentru asta? Nu de alta, dar cineva trebuia să-i fi precizat înainte că e concert Whitesnake, nu nuntă, altminteri nu înţeleg cum de s-a jucat cu toate efectele din mixer.)

Nu sunt sigur că Judas Priest a îmbătrânit tot aşa de frumos, însă. Iniţial, înclinam să-l admir pe KK Downing, cel care a renunţat la formaţia pe care a fondat-o acum mai bine de 40 de ani chiar înaintea turneului de adio, finalul showului m-a făcut să-mi reconsider poziţia. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, Judas Priest n-au cântat prost la Bucureşti, ba chiar au făcut-o foarte bine, DAR:

1. eşti Judas Priest, eşti Rob Halford - the metal god, publicul a venit să te audă cântând, de ce era necesară toată ţigăneala numită "coregrafie"? Au fost momente la showul Priest în care am simţit că mă aflu la o gală de wrestling, nu la concertul celei mai mari formaţii de heavy metal din toate timpurile. Supremul a fost atins la interpretarea piesei The Prophecy, de pe "Nostradamus", altminteri cel mai prost album al formaţiei (RockaRolla nu se pune), când moş Halford a apărut pe scenă cu o mantie, prevăzută şi cu glugă, plus un sceptru în mână. Daţi-o în pula mea, pe româneşte! Cred că ăsta a fost argumentul suprem care l-a convins pe KK că e cazul să se retragă. Nu ştiu cine a fost cu ideea acestui moment puţin spus ridicol, dar umileşte numele Judas Priest.

2. Setlistul - plin de bălării, sper că nu e din nou un setlist făcut la cererea fanilor. Cum oamenii sunt, într-un procent covârşitor, foarte proşti, fanii Judas Priest nu pot fi decât foarte proşti, cei mai mulţi dintre ei. Idioată şi ideea de a trece prin toate albumele carierei, având în vedere că unele sunt slabe. Nimeni nu vrea să asculte piese de pe RockaRolla sau de pe Nostradamus. În schimb au rămas pe dinafară melodii bune, cu catch la public: Freewheel Burning, United, Take on the World, Ram It Down, Locked In, Parental Guidance, Private Property, A Touch of Evil, etc. În vreme ce mă întorceam acasă de la Bucureşti, am reascultat în maşină Priest...Live!, discul din 1987 şi am rămas îngrozit că, de atunci şi până acum, în afara fabulosului "Painkiller" din 1990, practic n-au scos nimic care să merite cu adevărat să fie inclus în setlistul de concert. Personal detest două dintre piesele pe care publicul le adoră şi care nu lipsesc niciodată dintr-un concert Judas Priest: Beyond the Realms of Death şi Victim of Changes. Aş fi plătit bucuros încă 10 lei la bilet dacă nu le-ar fi cântat.

3. Rob Halford - nu mai ţine pe piesele pe care e nevoie de acel high pitch care l-a făcut faimos, deşi nu are decât 59 de ani. Pur şi simplu a masacrat sonor "Painkiller" şi "Nightcrawler", a ieşit o combinaţie de sunete ce imitau MIDI-urile şi un motan tras de coadă în timp ce era castrat fără anestezie generală. Dacă e nevoie de o acută mai simplă, cu puţin ajutor de la sunetist, face bine faţă, în momentul în care trebuie să cânte toată piesa foarte sus, e dezastru. Pesemne că este conştient de limitările sale vocale, acesta fiind motivul pentru care a apelat la toată coregrafia penibilă de care am scris mai sus, într-o încercare de a distrage atenţia spectatorilor de la vocea sa nu tocmai perfectă. Tim "Ripper" Owens este, în acest moment, un vocalist muuuult mai bun ca Rob Halford, o spun cu tristeţe în glas.

Mi-a plăcut mult ideea de a lăsa publicul să cânte Breaking the Law, cu toate că a ieşit un muget greu inteligibil, mi-a plăcut Scott Travis, care este cel mai bun muzician din formaţie în prezent, salut modul în care s-a integrat noul chitarist, Richie Faulkner (putea renunţa la guma pe care o mesteca furios), decent şi momentul cu motocicleta de la Hell Bent For Leather (până la urmă, imaginea Judas Priest este asta: crom, ţinte, piele şi metal), frumos finalul cu You've Got Another Thing Comin' şi Living After Midnight.

Public relativ puţin, cauzele pot fi multiple: vreme urâtă, lipsă acută de lovele, un Bestfest în paralel, chiar dacă targetul e unul total diferit, poate mulţi s-au păstrat pentru Bon Jovi. Indiferent de asta, dacă vrei să vezi foarte mulţi oameni urâţi şi penibili, un concert rock este locul potrivit: new-age rockers ascultători de brit-shit, zaharisiţi cu părul cărunt până la fund, roackăriţe cu pantalonaşi scurţi şi ciocate bine trecute de 40 de ani, o faună înduioşătoare şi comică, ca să sintetizez.

Concluzia o trăgeam singur în vreme ce mergeam către maşină: cred că suntem prea bătrâni! Eu pentru actualul Judas Priest şi Judas Priest pentru mine...

Stimaţi meteorologi...

2011-07-03T10:43:00.001+03:00

...să vă fut în gură, pe voi şi pe mamele voastre. Vă urmăresc de ani de zile cum mâncaţi rahat cu polonicul despre vreme, ceva atât de relativ încât a prezice sexul unui eventual copil făcut de Ioana Maria Vlas cu Truţulescu pare o treabă mult mai fezabilă. Şi totuşi, încercaţi să mă convingeţi că sunteţi specialişti în a anticipa o chestie pe care o pot prezice şi eu uitându-mă în pişatul de dimineaţă, e tot atâta ştiinţă şi în buda mea ca şi în capul vostru. Vă tot aud, cot la cot cu ecologiştii, povestindu-mi despre încălzirea globală şi riscurile la care se expune banchiza din Antarctica, şi, odată cu ea, urşii polari şi morsele, motiv pentru care ar trebui să mă simt vinovat că dau drumul la televizor. Unde-i încălzirea globală când ai nevoie de ea? De vreo patru ierni fut nişte friguri de-i fac geloşi pe urşii aia pe care îi condamn definitiv la extincţie ori de câte ori pornesc motorul meu de 1.2 litri. Şi unde e canicula aia pe care o anunţaţi în fiecare vară? Termometrul aceleiaşi maşini-genocid arăta în dimineaţa asta, în centrul Bucureştiului, 13.5 grade Celsius. Să-i moară lu' Doru Iuga la intrarea în curu' puradeilor dacă vă mint!

Problema cea mai mare pe care o am cu voi, în afară că sunteţi proşti de rupeţi locul, e că sunteţi proşti şi mâncaţi căcat pe banii mei. Administraţia Naţională de Meteorologie ţine de Ministerul Mediului şi Pădurilor, care, surpriză, trăieşte din ce gologani vâr eu la buget. Cu alte cuvinte, eu vă plătesc, bă, să-mi ghiciţi temperatura din termometru, ca la pronosport. Deja miros nişte discriminare etnică: de ce n-aş subvenţiona şi activitatea ţigăncilor ghicitoare în palmă, boabe de fasole şi cărţi de tarot? E cumva vreo diferenţă? Atâta vreme cât ghicitul vremii e o activitate subvenţionabilă, chiromanţia de ce nu ar fi? Oricum poporul român este unul în cel mai fericit caz medieval, se bate pe moaşte, îşi sfinţeşte BMW-ul, crede în "argintul viu" şi-n horoscop, nu pleacă de acasă dacă nu aude "timpul" la radio, cred că i s-ar părea normal să cotizeze la bunăstarea vrăjitoarelor, aşa cum le dă de mâncare popilor şi meteorologilor.

Astăzi merg la concertul Whitesnake şi Judas Priest, norocul meu că n-am încredere în oameni, cu atât mai puţin în meteorologi, care anunţau pentru duminică 29 de grade şi soare în Bucureşti; n-am încredere în nimeni, aşa că am pelerină şi vestimentaţie adecvată, însă şi foarte mulţi nervi. Mai am nişte economii, prin urmare m-am gândit să urmez exemplul din "Jay and Silent Bob Strike Back": mă duc la uşa fiecărui meteorolog care a spus că duminică, 3 iulie 2011, în Bucureşti va fi soare şi-i fut un cap în gură. Ca acţiunea să aibă mediatizare, trec şi pe la prezentatorii de meteo, aceste prostituate media, veritabile "mouths of sauron" care dejectează public rahatul produs de meteorologi. OK, pe Denisa Ţicu o sar din schemă, că e un MILF sexy, însă îl voi vizita de două ori pe Osmanovici.

O altă categorie căreia simt o pornire necontrolabilă de a-i da muie din picioare sunt cretinii care plătesc la fastfood cu cardul. Dobitocilor ce sunteţi: fast foodul, prin definiţie, e fast. Să dai cardul, să aştepţi până se stabileşte sesiunea cu banca, până se procesează cererea, până semnezi tu că aprobi tranzacţia, deja ţi-ai băgat pula în el de concept fast food. Futu-v-aş în gură de ţărani parveniţi, vă credeţi speciali de când v-au făcut card de la multinaţională şi ţineţi banii acolo pe motiv că "fac dobândă". Fac o pulă, bă, cel mult fac coadă la McDonalds şi KFC de la băşinile voastre pseudocapitaliste. Vă daţi seama cum arată extrasul lunar al unui penibil care plăteşte cu cardul şi când îşi cumpără Săptămâna Financiară, să pară că ştie cum e cu euriborul şi rasdaq-ul? 3.5 lei hamburger la mec, 2 lei pişare la marriot, 1 leu ţigan cerşetor, 12 lei salitos, 80 lei concert de jazz din care n-am înţeles nimic, dar aşa am auzit eu că dă bine, 50 lei intrare teatru modern în care una urlă ca o descreierată în timp ce unu' îşi bate cuie în cap. Una peste alta, sper ca neamurile voastre să vă plătească şi sicriul cu cardul. Dacă nu, am auzit că groparii au POS portabil! ;)

Regina a murit, da' s-a dezgropat Mormântul

2011-07-01T13:59:00.003+03:00

Una dintre formaţiile pe care le ascultam în adolescenţă se numea Sepultura. Probabil că mulţi sunt în aceeaşi situaţie cu mine, cu siguranţă şi mai mulţi au auzit de Sepultura doar din vorbe, fiind doar un fel de legendă pe care n-au ascultat-o, dar care nu le place "pen' că urlă". Şi da, pentru mine, ca pentru majoritatea, Sepultura a murit atunci când Max Cavalera şi-a luat catrafusele şi s-a cărat. După câţiva ani şi câteva discuri pe care mai nimeni nu s-a obosit să le descarce de pe internet, darămite să le mai şi cumpere, s-a cărăbănit şi fratele Igor, iar împreună au format Cavalera Conspiracy. Trupă decentă, altminteri, cu majoritatea calităţilor vechii Sepultura: riffăreala thrash şi hardcore, versuri cu un nivel intelectual autolimitativ, etc.

Zilele astea, însă, dintr-o curiozitate combinată cu plictiseală, am descărcat noul disc Sepultura numit Kairos. M-am surprins bătând din picior ritmul, aproape de schiţarea unui headbanging de complezenţă: sună bine, and I mean, BINE! Cineva i-a spus lui Andreas Kisser să-şi tragă doar pe acasă băşinile elitiste de most-underrated-guitarist-in-the-world şi să se concentreze pe lucrurile simple, dar de efect. Revelaţia este, însă, Derrick Green, care, ironic, are deja mai mulţi ani în Sepultura decât a avut Max Cavalera: omul e un vocalist mult mai bun ca Max şi pe Kairos RUPE! Discul nu e unul perfect, are prea multe piese, unele seamănă între ele, dar e un uriaş pas înainte.

Dacă ăştia şi-au băgat minţile în cap, o altă trupă pe care o ador, Queensryche, a luat-o din nou urât pe arătură, după ce abia îşi revenise cât de cât. "Dedicated to Chaos" e unul dintre cele mai proaste albume pe care le-am ascultat în ultima vreme, deşi începuse bine. Nici dacă Geoff Tate mi-ar explica jumătate de zi ce a vrut să spună pe acest CD n-ar fi de ajuns, cred că tot l-aş băga în mă-sa. OK, a vrut să se dea eclectic, a vrut să ne arate că rockul clasic e de căcat, că snobii adevăraţi ascultă jazz sau fusion şi s-a gândit că dacă figura a ţinut pe "Empire", ţine şi acum. Singura diferenţă între aceste două discuri e că "Empire" este o capodoperă, în vreme ce "Dedicated to Chaos" e doar o băşină răsuflată de pensionar incapabil de a-şi mai controla sfincterele. Futu-vă, Queensryche, futu-v-aş impostura pseudointelectuală cu care vreţi să ascundeţi că fără DeGarmo sunteţi aproape praf!

A propos de asta...eu cu cine mă duc duminică la Judas Priest şi Whitesnake?

Sunt o curvă tehnologică, dar...

2011-06-26T10:51:00.002+03:00

...n-am ajuns să plătesc eu ca alţii să mă fută. Nu voi încerca să-mi justific sau scuz fascinaţia pentru tehnologie cu argumente de mascul alfa, cum că orice bărbat "adevărat" e definit de puterea procesoarelor ARM din buzunare, că orice român are iPad, etc. Chiar dacă am tendinţa distructivă de a-mi dori cam orice nou gadget care apare, după primele minute de totală debusolare, încep să gândesc relativ raţional şi ajung la concluzia că, de fapt, mai mult ca sigur nu am nevoie de respectivul obiect. Astfel am evitat cu abilitate televizorul 3D, tabletele, smartphones-urile din cale afară de inteligente, iPhone-ul şi iPod-ul, Nintendo 3DS-ul und so weiter. Ultima extravaganţă pe care mi-am permis-o, deşi nu cred că aveam nevoie de ea în totalitate, a fost un Blackberry 9000 Bold, pe care l-am vândut vineri seară, ce-i drept, cu inima strânsă.

Telefonul ăsta e aproape perfect, are cam toate funcţiile de care zic eu că aş avea nevoie, şi, în plus, o tastatură QWERTY sublimă. Argumentul că nu merge Angry Birds pe el mă face să zâmbesc. De ce l-am vândut? Pentru că cei de la Vodafone o cam puseseră de futai pe banii şi curul meu, ori mie îmi place ca atunci când plătesc, să fut eu, nu să fiu luat în pulă. Un Blackberry fără data plan e ca pişatul fără băşină, astfel că cel mai ieftin data plan la Vodafone costă 9 euro fără TVA şi include numai 5 MB, deci nimic. OK, poate că Blackberry-ul nu e "pe persoană", vorba lu' Vanghelie, însă şi pentru o companie afacerea e cum nu se poate mai nerentabilă. Să fiu manager, m-aş duce la concurenţă, nicidecum la Vodafone.

Am înţeles că ar exista şi un pachet cu 50 MB în aceiaşi bani, însă e rezervat doar celor care cumpără terminale noi, în fine, o zăpăceală totală.

Aşa că de două zile n-am mobil. Sunt tentat să încerc Androidul, însă ideea de touch screen mă prost dispune iremediabil. Mai văd eu...

Update: Habemus papam, pe numele de mirean HTC Wildfire S!

Şi mai update: Din câte am butonat (nu foarte mult, dar suficient cât să-mi fac o impresie relativ obiectivă), Androidul e o bijuterie de sistem de operare. Asta lasă loc unei infinităţi de posibilităţi, probabil multe bălării, dar şi câteva aplicaţii fabuloase. Îmi menţin, însă, părerea despre touchscreens: sunt mizerabile, mă simt ca şi cum aş fi regresat mental, cu mult înainte de a merge la grădiniţă, în vremea în care râdeam ca prostu' când puneam degetul pe televizor să-i ating pe Tom şi Jerry.

Cromozomul G

2011-06-21T14:20:00.000+03:00

Puţină ştiinţă: În cazul în care se găseşte vreunul subit lovit de principii medicale să-mi explice cum stă treaba cu cariotipul uman, fac eu precizările pe scurt: 23 de cromozomi, separaţi în şapte grupe, notate cu primele şapte litere ale alfabetului. G-ul din titlul vine de la "grătar".

Am scris în nenumărate rânduri că rafinamentul este cel care face întotdeauna diferenţa dintre sublim şi gregar, dintre pârţ şi băşină, dintre pictură şi zugrăveală, etc. Poporul român are uriaşul merit, recunoscut mondial, de a fute şi bastardiza orice gest, lucru sau activitate elegantă. Să luăm, de exemplu, vioara. Un instrument clasic, de care unii s-au folosit pentru a scrie simfonii. Românii, însă, cântă manele pe vioară. Şi cu această introducere făcută, ajung la subiect:

Picnicul mi se părea o chestie foarte mişto în conceptul de bază, de ce nu sexy, chiar dacă uşor boemă. Mergi cu un coşuleţ cu mâncare fină, un vin bun, îmbrăcat nu foarte elegant, dar nici în cargo pants, stai pe iarbă, îi spui trei prostii romantice duduii, aia îşi prinde o floare în cosiţe, una peste alta, două ore de bun simţ, petrecute în aer liber, mai ales în condiţiile în care, prin străinătăţuri, nu există imbecilitatea cu "nu călcaţi pe iarbă, amendă cuprinsă între...". Ceva infinit mai decent decât a o duce prin mall sau la un film cu Adam Sandler.

Românii, însă, au adaptat rapid picnicul ţărăniei lor sinistre, transformându-l în GRĂTAR. Coşul împletit a lăsat locul caserolelor cu mici şi cârnaţi, vinul alb berii la PET, hainele de calitate bermudelor, şlapilor şi burtălăului gol, floarea din păr permanentului de fesenistă al "doamnei". Per se, nu există nimic mai sinistru decât mersul la grătar, nimic mai mârlănesc, mai de prost gust şi mai românesc ca grătarul.

Grătarul ăsta oribil e grefat pe cromozomul românului, copiii născuţi din cretini care merg la grătar trebuie să fii mâncat, în loc de lapte, zeamă de la micii făcuţi la grătar. Românul o ia razna când vede un petic de iarbă, indiferent unde-l vede: trebuie ca în momentul şi în locul acela să facă un grătar. De aceea nu trebuie să ne mirăm că nişte români au făcut grătar într-un parc din Viena, după care s-au luat la bătaie. Oriunde vor vedea iarbă, vor simţi chemarea grătarului.

Merg până acolo încât să consider grătarul ca stemă a României, simbolul definitoriu pentru poporul român, cel care ar trebui să stea de drept şi de fapt pe culoarea galbenă a drapelului sub care Hagi "marcă" goluri în poarta columbienilor.

Grătarul este şi unul din motivele pentru care voi scrie un alt post în zilele următoare.

Factoru' poştal

2011-06-18T14:28:00.002+03:00

Nu ma uit niciodată la televizor, cu atât mai puţin la divertisment, pe care-l găsesc potrivit retardaţilor. Cum pentru mine 90% din români sunt retardaţi, există şanse mari ca mulţi dintre cei care citesc acest blog să se simtă direct lezaţi. Mi se fâlfâie! Am aflat că Antena 1 va organiza X Factor în vreme ce mă plimbam printre rafturile de la Kaufland. Nimic spectaculos, încă un show cu retardaţi pentru retardaţi, la care nu se va premia talentul, discutabil şi ăsta, ci handicapul. Irelevant!

Ceea ce m-a distrat, însă, a fost coperta unei reviste care înfăţişa juriul X Factor România: Paula Seling, Mihai Morar şi, dacă am reţinut bine, Adi de la Akcent. Deşi o găsesc plictisitoare de cade tencuiala de pe tavanul fals, admit că Paula Seling are voce şi habar despre muzică. Nu stau acum să-i cuantific priceperea, se pricepe şi punct. Dacă e un concurs de avut voce, să zicem că Paula Seling poate avea o părere de care s-ar putea ţine seama, Rob Halford lipsind din peisaj. Dar dacă tot e un concurs de voce, îmi explică cineva şi mie ce caută în juriu Morar şi nimeni de la Akcent?

Mihai Morar nu e decât un cocalar sinistru, Ron Jeremy se pricepe mult mai mult la muzică decât o face Mihai Morar. Adi de la Akcent? Cine pula mea sunt Akcent, în primul rând, iar dacă se întâmplă ca cineva să aibă un raspuns afirmativ la această întrebare, urmarea ei firească: "cine pula mea e Adi de la Akcent?" îl va bloca. E ca şi cum l-ai pune în juriul de la Oscaruri pe Dan Puric, de care au auzit doar hipsterii şi corporatistele pline de băşini elitiste. Dan Puric n-ar recunoaşte un film bun nici dacă l-ar regiza el. Atunci cum ar putea descoperi Morar, pentru care cea mai bună voce din lume, şi singura pe care a ascultat-o cu atenţie vreodată, e aia de moldovean lobotomizat a lui Buzdu, un cântăreţ veritabil? Retardaţii, însă, cei cărora le este dedicată emisiunea, nu vor remarca amănuntul ăsta banal. Dacă n-ar fi atâţia retardaţi în România, Mihai Morar ar fi şofer la Fan Curier, că stă oriunde, cu plăcere, iar Adi de la Akcent ar lua muie pe 50 RON în Piaţa Romană. Oameni potriviţi, la locuri potrivite.

Pre-criza crizei vârstei de mijloc

2011-05-28T11:11:00.000+03:00

Câţi ani am? Treij' unu'? Dacă ar fi să mă iau după statistici, sunt la 9 ani de midlife crisis, aia în care se presupune că-mi voi oxigena părul, îmi voi cumpăra maşină sport decapotabilă şi haine de poponar sinistru (a propos, ce e cu moda asta a pantofilor slip-in, din piele întoarsă, purtaţi fără ciorapi şi cu pantalonii cu minimum 3 degete mai scurţi decât bunul simţ?), de care mă voi folosi să fut puştoaice. Băi, frumuseţea e ca par a trece printr-o criză premergătoare pentru criza serioasă de la 40 de ani. Doar că această criză nu e una homoerotică, ci una care se manifestă printr-o intensă lipsă de chef, indiferent de activitate. Cu alte cuvinte, n-am chef de nimic, cu atât mai puţin să scriu pe blog, deşi ideile au început să revină în galop. Ce-i drept, trec prin intense mutaţii, am terminat-o cu un capitol din viaţa mea, care, însă, îmi deschide noi perspective de exprimare...awww, fuck, sună ca o lamentare de sfertodoctă cu blog, ceva gen bebeluşa Oana.

Unde dracu' e Diablo III cand ai nevoie de el?

Vămui-v-aş!

2011-04-27T18:19:00.000+03:00

Poveste scurtă! Astăzi m-am dus până la vamă să-mi ridic un colet venit de prin Michigan, comandă făcută pe Ebay. Nimic foarte important, un tricou old-skool Rowdy Roddy Piper, valoarea undeva în jurul a 18$. (ăia care nu ştiu cine e Rowdy Piper să i-o sugă lu' Adrian Ţuţu, aţi trăit degeaba, proşti ignoranţi ce sunteţi! :P) La vamă, o duduie cu un cur de două ori mai mare ca al lui Teo Trandafir şi doi mustăcioşi extrem de antipatici. Prima chestie care mă scoate invariabil din minţi ori de câte ori ajung la vamă: felul în care îţi desfac coletul în văzul lumii, fără nici cea mai mică preocupare pentru intimitatea corespondenţei. Poate îmi comandasem bile anale (aka "de băgat în cur", pentru cei cu lexicul sub 200 de cuvinte), costum de şcolăriţă sau eşantioane cu sperma lu' Răzvan Ciobanu. Atâta vreme cât nu încalc nicio regulă referitoare la lucrurile pe care am voie să le primesc, nu văd de ce trebuie să ştie tot oficiul ce fetişuri sexuale am eu. Treaba se poate face cu discreţie, într-un separeu.

Doi: văzând că pe plic era trecută o valoare, doamna cur-mai-mare-ca-teo mă redirecţionează către unul dintre mustăcioşi, care îmi cere factura. Domne, eşti nebun, întreb eu? Tu crezi că io, atunci când comand câte un căcat de pe internet, că tricoul ăsta e un căcat, un CĂCAT, umblu cu imprimanta după mine? Vrei să-ţi plătesc TVA, ţi-l plătesc la ăştia optişpe dolari şi lasă-mă dracu' în pace! Mustăciosul era foarte arţăgos: că de unde ştie el că valoarea nu e de 500 de dolari, că dacă nu-i aduc factură, mă învaţă el minte de nu mai comand în viaţa mea din SUA. Îi recomand politicos să afişeze, în morţii mamei lui, toate idioţeniile astea de mi le îndruga mie, pe pereţi, să ştie omu' când vine la vamă că-i trebuie şi testul HIV la zi ca să-şi ridice două perechi de şosete trimise de mătuşa din Toronto, şi, în plus, ca un bonus de la mine, să-şi bage tricoul sul în cur, că eu factură nu-i aduc, atâta vreme cât are o valoare trecută pe plic, valoare care se întâmplă să fie chiar cea reală. Brusc, mustăciosul devine prietenul meu şi-mi zice că vede el cum scoate valoarea dacă îi vine un control, da' pe viitor să aduc negreşit factură, că el încearcă să mă ajute ţinându-mi toată teoria asta.

Morala: românii sunt tot nişte delaţionişti împuţiţi, chiar şi la douăj' de ani de la revoluţie. Succesul Securităţii nu s-a bazat pe frică, ci pe delaţionismul cromozomial românesc. Am zis!

Raza cea mai albastră

2011-03-17T14:50:00.000+02:00

De câteva luni am descoperit blu ray-ul! Fiind un colecţionar de filme, tot timpul am mers pe calitate, iar DVD-ul mi se părea ceva cât se poate de valabil din acest punct de vedere, astfel că vreme de aproape un an, PlayStation-ul era doar o consola de jocuri. Noroc cu o ofertă foarte bună la Minority Report pe zavvi.com, că am fost sedus. OK, poate că pentru nea Gheorghe care-şi cumpără lecedeu ca să se uite la cum divorţează Pepe de Zăvo, diferenţa este greu perceptibilă, probabil înspre deloc perceptibilă. La fel, gibonii care încă descarcă DivX-uri vor spune că nu sunt diferenţe decât pe nervul meu optic.

Pe scurt, cine se gândeşte la blu ray, să nu o mai facă fără minimum 46" la diagonala TV-ului, LED sau plasmă, HDMI 1.3a şi fără un sistem surround decent, cu subwoofer activ, unde decent, subliniez DECENT, înseamnă nume ca Denon, KEF, Marantz, Yamaha, Onkyo, Klipsch, etc., nicidecum Logitech Z-5500 sau LG-uri de prin Altex. În plus, e nevoie de ore întregi pentru calibrarea optimă a televizorului şi a sistemului de sunet, însă rezultatul final e mind-blowing, ca să mă englezesc şi eu.

Perla coroanei e Collector's Edition-ul pe 5 discuri de la Blade Runner, după care am stat aproape 3 săptămâni să sosească din State (în Europa nu se găseşte varianta asta). CĂCĂTOR! Iar blu ray-ul îi face, la aproape 30 de ani de la apariţie, binemeritata dreptate!

Îngroapă-mă în fum

2011-03-10T13:20:00.001+02:00

Am mai scris-o şi o susţin în continuare, discriminarea pe criterii de premise şi aparenţe este o treabă cât se poate de pozitivă, asta, bineînţeles, dacă nu vrem să luăm premiul Nobel pentru pace sau să ne dăm singuri pe la nas băşini pseudoelitiste cu miros de toleranţă în trend. O înţeleg, o susţin, sunt fanul ei, o practic şi nu-mi pare rău, dar nu pot să nu observ că a ajuns să se întoarcă împotriva mea.

Lumea asta e clar cu curul în sus, într-atât de cu curul în sus încât curul a devenit noua pizdă, dar nu aici vreau să ajung, deşi e un punct de plecare sănătos, ca să înţelegeţi unde bat. Unele năravuri, apucături, obiceiuri, păreri, etc., nu sunt normale! Punct! OK, le tolerez ca să nu fie nevoie să umblu cu maceta în mâini pe stradă, dar asta nu le face automat normale.

De exemplu, nu e normal să te fuţi în cur, pe model Elton John, Bote sau Răzvan Ciobanu. Nu e normal să asculţi Inna şi căcaturi de clubbing. Nu e normal să ai impresia că Tudor Chirilă şi labele pe care le scrie el sunt formatoare de opinie şi modele de urmat în viaţă. Nu e normal să crezi în independenţa presei şi-n obiectivitatea lu' Gâdea. Nu e deloc normal să iei de bun ce spun politicienii în campania electorală şi nu e normal să votezi după găleata cu cârnaţi pe care ai primit-o. Nu e normal să te duci la moaşte şi nici să crezi că Biserica e cea mai serioasă instituţie din România. Nu e normal să fii hipster, ascultător de Guerrilla şi să crezi că formaţiile alea de uscaţi trişti şi vlăguiţi, supţi şi vintage, cu palariuţă, fulăraş şi nume de post-impresionist francez cântă rock. Aşa cum nu e normal să bagi tutun în tine ca vita!

Unul dintre motivele pentru care iarna aproape că mă ostracizez singur e că nu suport fumul din ţigările altora şi modul altruist în care ar trebui eu să fac sharing la oxigenul din aceeaşi incintă, la schimb cu mahoarcele lor. Frumos e cum ăştia au găsit un tertip prin care să fenteze legea adoptată la futu-i mă-sa-n anus şi practic au transformat excepţia în regulă şi anormalitatea în normalitate: foaia A4 pe care scrie "Local destinat fumătorilor" sau variaţiuni pe temă. Iar dacă vrei să fii şi mai insultător cu precarul intelectual colectiv, zici că ai separeuri, delimitate printr-un fir de aţă sau un lanţ decorativ, fumul, individ cu cei 7 ani de acasă, oprindu-se în faţa liniei tale de separaţie. Nu ştiu dacă există 5 localuri în ţara asta care chiar să aibă separeuri la modul serios sau în care pur şi simplu să nu se fumeze. Aşa că prefer să stau în casă, aşteptând ziua în care voi citi la intrarea în cinematograf: "accesul permis doar cu popcorn". Şi vă mai miraţi că ajung să dezvolt ideile pe care le dezvolt! :P

Nerdgasms

2011-02-03T11:50:00.001+02:00

Acum un timp mi s-a spus că, cel mai probabil, în adolescenţă trebuie să fii fost "geek". Cum altfel, imboldul iniţial a fost să încerc combaterea stigmatului ce tocmai îmi fusese pus, probabil de teamă că n-aş mai fi părut culeanu în ochii ei. "Puştan" prost ce eram!

La mai bine de doi ani de la acel moment, stând eu şi gândindu-mă atent, apoi coroborând rezultatele psihanalizei abia încheiate pe care până şi Jung ar fi gelos, cu una-două ieşiri de dată recentă, cred că, în punctele esenţiale cel puţin, respectiva persoană avea dreptate. Dar a fi geek e o chestie uber-cool, esenţială dezvoltării sănătoase!

Nu ştiu foarte clar care este diferenţa dintre geek, dork, nerd, goofy şi alţi termeni care, cică, ar defini ei nătărăul. Nu ştiu foarte clar ce înseamnă să fii nătărău la pubertate şi adolescenţă.

Toate astea fiind spuse, încerc să schiţez un portret imaginar al nerd-ului, pe care să-l compar cu mine, ori dacă pentru a fi nătărău (geek) e imperios necesară acneea, am fost un imens nătărău. Dezinteresul pentru sexul opus o fi tot o particularitate de nătărău, pentru că am bifat-o cu brio? Bine, acum, de ce să nu fiu cinstit, nici sexul opus nu părea a-mi acorda vreo brumă de atenţie, pe undeva eram chit unul faţă de celelalte (fete). Oricum, se putea şi mai rău: o atenţie dubioasă acordată mie de cei aparţinând aceluiaşi sex.

A fi îmbrăcat absolut înfiorător, cu ştrampi şi izmene până în clasa a opta, e tot un semn că eram nătărău, nu? Obsesiile pentru jocuri video, heavy metal eroic a la Manowar şi Star Wars sunt şi ele evidenţe imposibil de contestat pentru faptul că sunt nătărău.

Hmmm...oare excitaţia pe care mi-ar produce-o invariabilul răspuns de fanboy "I expect you to die, mister Bond" la întrebarea "Ce ai vrea să fac?", sau replica "I find your lack of faith disturbing" mă fac nătărău? Dar nemiloasa realitate a datei de 27 ianuarie 2011, în care stăteam pe live feeder-ele care transmiteau PlayStation Meetingul de la Tokyo unde urma să se anunţe noua consolă portabilă a celor de la Sony ce o fi?

Totuşi, n-am fost grăsan şi n-am jucat în viaţa mea AD&D-uri pen-and-paper, n-am avut ierbar şi nici colecţie de timbre, iar asta mă contrariază vehement: poate că nu sunt geek! Pe partea cealaltă, gândul că nu mă pot atinge de un blu ray până nu-mi vine sistemul de sunet 5.1 cu intrări HDMI mă înfioară: poate chiar sunt geek!

Aşa că întrebarea hamletiană, adaptată contextului otevisto-dâmboviţean în care trăim e: ori suntem nătărăi, ori nu mai suntem?

Drumul între sublim şi ridicol e la un click distanţă

2011-01-19T21:31:00.002+02:00

De foarte mulţi ani nu folosesc decât mausuri Razer. Am aproape un cult pentru ele, într-o vreme erau un brand extrem de elitist, preocupat până la obsesie de calitate. Erau!

Lunile trecute mi-am schimbat PC-ul, motiv bun să încerc Razer Imperator, un mouse extrem de scump, undeva în jurul a 80 €, care părea numai bun să înlocuiască bătrânul meu Copperhead, pe care l-am adorat. Cu toate că pe hârtie specificaţiile sunt fabuloase, Imperator e o mizerie de nedescris, mai prost şi mai imprecis ca cel mai ieftin mouse cu bilă A4Tech din timpul lui Gerula. N-are nici măcar şuruburi, probabil s-au temut să nu-i prindă lumea ce piese ieftine au băgat în el.

Robert "Razerguy" Krakoff, ai dovedit ceea ce bănuiam de multă vreme doar uitându-mă la faţa ta: că mă-ta-i curvă şi tac-tu beţiv! Ţi-aş spune "s-o fut pe mă-ta", dar (mai) am şi eu nişte standarde de respectat!

P.S. Copperhead e încă PERFECT, abia ce l-am repus în drepturi!
Update: Am rezolvat problema cu un mousepad fUNC 1030 Archetype. Vechiul Razer eXactmat se tocise. Incredibil, numai Razer puteau construi pad-ul foarte scump care să se tocească mai rapid ca un banal Herlitz.

Bucurii mici şi rare

2011-01-15T11:20:00.004+02:00

O chestie pe care o ador la mine e că-mi găsesc plăceri intense în mici rahaturi, fără a aştepta vreodată să fiu fericit, fericirea fiind, în opinia mea, cea mai cruntă formă de imbecilitate.

Noaptea trecută am pus mâna (adică l-am descărcat de pe internet) pe noul disc Social Distortion, cei care îmi cunosc cât de cât gusturile ştiind că piesa mea favorită all times e "When the Angels Sing". Şapte ani am aşteptat albumul ăsta şi, să fiu al naibii dacă n-a meritat cu vârf şi îndesat. E ca şi când Doomnezeu a pus mâna pe chitară şi a scos cel mai al dracu' album de rock'n'roll din ultimii...şapte ani?

Post Scriptum: Interesant e cum în aceşti şapte ani, nici ei şi nici eu nu ne-am schimbat mai deloc! Parcă producţia e ceva mai bună, atât! :P

Băi Băra...

2010-12-31T13:36:00.000+02:00

În 2011 ar fi frumos să fii mai bun, să înjuri mai puţin, să fii mai prost şi mai credul, mai lipsit de profesionalism, să nu-ţi mai cumperi atâtea haine de crede lumea că eşti homosexual, să-i asculţi pe cei care-ţi spun că jocurile video sunt pentru copii, nicidecum pentru "bărbaţi" de 31 de ani, să laşi snobismele la o parte şi să nu mai trăieşti cu impresia, altminteri obiectivă, că soarele răsare din curu' tău!
În rest şi pentru restul...absence of war does not mean peace!

Sărbători fericite!

2010-12-23T16:13:00.006+02:00

În această perioadă deosebit de frumoasă, cu valenţe aproape superbe, populaţia autohtonă se divide în două categorii: unii care adoră Crăciunul ca şi cum ar fi iubitul homosexual din puşcărie şi alţii care, de dragul de a fi împotriva trendului, cică detestă Crăciunul. Bineînţeles că ambele categorii au dreptate până într-un punct, de unde devin nişte cretini odioşi şi banali. De aceea m-am gândit să zugrăvesc portretul muistului absolut al acestei perioade. A propos, reclama cu Ionel Crăciunel arată încă o dată, de parcă mai era nevoie, că abonaţii Cosmote sunt retardaţi.

Aşadar, pentru a fi idiotul perfect al Crăciunului, trebuie să bifezi măcar trei dintre punctele de mai jos, dar, având în vedere că eşti un idiot, sunt aproape sigur că vei puncta la mult mai multe.

1. De prin 15 decembrie începe să asculţi colinde. Atenţie, dacă o arzi pe şlagăre internaţionale de sezon, tot un cretin rămâi, doar că îţi dai băşini pseudoelitiste. Sigur n-ai auzit de Trans-Siberian Orchestra, aşa că stau foarte liniştit, şi chiar dacă ai fi auzit, tot nu pricepeai nimic, că nu e cu "jinglă bels".

2. Poartă căciulă de Moş Crăciun ori de câte ori ai ocazia, mai ales la petrecerea de sfârşit de an a firmei de căcat la care lucrezi, gândindu-te că scufia aia te va face brusc simpatic şi poate prinzi ceva în noaptea cu pricina.

3. Organizează din timp un ansamblu de retardaţi ca tine cu care să pleci la colindat pe la colegi şi şefi, în mintea ta având impresia că lumea se va bucura să vă audă cum lătraţi. Dacă aveţi şi Capra, deja sunt fanul vostru numărul unu', promit să ies cu pula sculată în faţa casei şi să vă pocnesc cu ea, rând pe rând, peste moace.

4. Laudă-te în stânga şi-n dreapta că tu-ţi bagi pula în el Crăciun, că oricum eşti ateu şi nu crezi în căcaturi religioase şi nici nu cumperi cadouri, dar du-te cu lăbarii anoşti de colegi corporatişti la munte de Crăciun şi Revelion.

5. Lasă "cele tradiţionale" pentru ultimele zile, pe motiv că lucrezi până târziu, păpuşă mică şi ocupată, ori fără tine firma se duce pe Sfântul Penis, ca să-mi futirizezi mie nervii prin trafic, de încep să redescopăr cu satisfacţie mersul pe jos, eu, un comod prin definiţie.

6. Fă cadouri nasoale, cu titlul de "simbolic", adică vreun căcat hand-made de pe la sala Dalles sau de la Uniunea Artiştilor Plastici. Menţiune specială pentru femei: încetaţi să mai cumpăraţi chestii care credeţi voi că le trebuie bărbaţilor, de genul parfum, cămaşă, ceas, etc. Bărbatul are nevoie de linişte şi de jocuri video în perioada asta, restul şi le cumpără singur. Cel mai frumos cadou ar fi să nu-l sunaţi alea două zile deloc, şi, mai ales, să nu-l invitaţi la masă cu părinţii voştri.

7. Fără supărare, Viena e uber-gay deja, e mai plină de români ca Sovata. Deci, du-te la Viena!

8. Umple-ţi coşul în supermarket cu mâncare, haleşte-o pe toată de Crăciun, ca nu care cumva să te prindă sfârşitul lumii nemâncat, apoi, între Crăciun şi Anu' Nou mai fă o sesiune de şoping printre mezeluri şi carcase de porc, că aşa se cade.

9. Consideră Revelionul o noapte că adevărat specială şi deja te-ai metamorfozat într-un cretin sinistru.

10. Scrie pe blog şi la status-ul de pe messenger că virgulă Crăciunul e o porcărie.

O chestie cu adevărat tare mi se pare să-ţi arunci în stradă, pe 1 ianuarie dimineaţa, bradul artificial şi greu biodegradabil, împodobit cu PET-uri de bere goale, bazându-te că nici picior de gunoier nu va trece pe acolo până în 3, iar cu asta să-i faci o aroganţă lu' Bucurenci şi ecologiştilor. Gata? Gata!

Update ulterior: Am uitat de SMS-urile şablon, "fie ca lumina crăciunului să..."
Şi un mesaj pentru anonimul care, de ceva vreme, îmi comentează doct postările de dată recentă: primele comentarii ţi le-am aprobat pentru că mi s-au părut relevante pentru o anumită tipologie umană care populează internetul. Nu o mai fac pentru că blogul ăsta nu e un canal pay-per-view, aşa încât n-ai niciun drept pe aici, cu atât mai puţin dreptul de a-ţi spune părerea.
Le atrag atenţia celor care cred că lucrurile scrise aici sunt despre ei că n-am explicaţii de dat şi nici nervi de citit păreri pe care nu le-am cerut. Crăciun fericit!

Traficanţii de rahat

2010-12-05T22:30:00.001+02:00

Într-una din zilele trecute pălăvrăgeam cu o bună prietenă despre o anume tipologie umană pe care eu am denumit-o ulterior, făcând rapel la sus-amintita discuţie şi la câteva experienţe personale, aidoma titlului.

Traficantul de rahat este individul a cărui viaţă gravitează numai şi numai în jurul rahatului. Rahatul este viaţa sa şi viaţa sa e rahatul. Atenţie, n-am spus că are o viaţă de rahat sau că este un om de rahat, nici pomeneală de aşa ceva, rahatul despre care vom povesti fiind unul cu adevărat delicat şi fin.

Aşadar, traficantul de rahat, a cărui viaţă este, după cum am stabilit anterior, rahatul, îşi ocupă ziua cu consumul şi plasarea sublimei materii prime căreia i-a dedicat existenţa-i. Pentru a fi un traficant de rahat credibil, trebuie să-l şi consume cu profesionalism, ceea ce, oricum, face, pentru că este plăcerea sa supremă aceea de a mânca rahat ori de câte ori îi dai ocazia. Dacă nu i-o dai, nicio problemă, şi-o va lua singur. Important e să laşi garda jos, să-i răspunzi la salut sau la câteva întrebări inepte, truisme la care şi-a răspuns de multă vreme singur, însă cumva trebuie să testeze piaţa, poate, cine ştie, e rost de un nou sau vechi client.

Problema cea mai mare a traficantului de rahat e că, după o vreme, papilele sale gustative se obişnuiesc cu gustul oricum unic al rahatului, şi nemaisimţindu-i aroma fină, trebuie să-l teleporteze cumva în gura altuia, pentru a-i percepe parfumul. De aici şi denumirea sa de traficant: altruist din fire, cheamă întotdeauna musafiri la ospăţul său cu diferite sortimente de rahat. Şi chiar dacă rahatul are culori, arome şi forme variate, el îşi menţine constantă proprietatea de bază: e, totuşi, rahat! "Cheamă" e un mod de a spune, pentru că, în realitate, îi obligă să-i cumpere rahatul. Le deschide larg gura cu un depărtător similar celui pe care-l utilizează un ginecolog(sau Pierre Woodman, după caz şi preferinţă), apoi începe să le dejecteze pe gât, cu voluptate de vidanjeur, rahatul pe care l-a extras în prealabil din propria sa gură.

Dacă traficantul de rahat spune ceva, e clar că mănâncă rahat, dacă promite că va face ceva, sigur face un rahat, dacă vrea ceva, vrea un rahat, dacă umblă cu cineva, sigur ăla e un rahat, pentru că rahatul trage la rahat, e sinistra solidaritate de breaslă. Dar n-aş vrea nici în ruptul curului să fiu înţeles greşit: rahatul ăsta e o delicatesă adevărată! Dulce şi adorabilă, aidoma celor care fac trafic cu ea!

Unicul artist

2010-11-30T09:03:00.021+02:00

Vorspiel: Ador să bag cu sete un bocanc în gura corporaţiilor care încearcă să-mi controleze gusturile şi viaţa. De aceea am votat cu toate mâinile din casă Lordi la Eurovision, apoi, anul trecut, am cumpărat "Killing in the Name" a celor de la Rage Against the Machine numai pentru a le strica Crăciunul britanicilor. E o chestie pe care românii nu o simt şi în care nu cred pentru că se mulţumesc să băltească pasiv în propria lor nemulţumire şi ignoranţă maladivă: aia de a te implica activ în ceva, şi nu în ecologie, care face bine doar la respectul de sine. Astăzi îl susţin pe DJ Boroş în faţa curvelor sioniste de la MTV şi ProFM, iar voi veţi face acelaşi lucru aici!

Haideţi să fim cât se poate de corecţi şi să nu ne dăm balene în paharul cu apă fiartă de la robinet: muzica românească, minus câteva minuscule excepţii pe care până şi un Yakuza fără minimum un deget le poate număra folosindu-se de o singură mână, este înfiorător de proastă. Zero originalitate, zero valoare, zero vânzări reale. Cârdăşia dintre diferiţi producători şi radiourile comerciale gen Zu, 21, KissFM, care, toate, difuzează aceeaşi labă sinistră de ce gura mă-sii o fi ea, ca nici house nu-i poţi spune, vorba unuia, muzică pentru coafeze lobotomizate, nu se pune, pentru că ea are un unic scop: beliţii ăştia plătesc radiourile să le ruleze obsesiv borâturile muzicale, ca, la rândul lor, ei să prindă cântări prin cluburi, de unde ies, de fapt, banii. Nimeni nu va merge să cumpere CD cu Inna de la Diverta, să fim serioşi, doar dacă, brusc, nu se mai simte frumoasă şi rade o găleată de Furadan.

De aceea, DJ Boroş este absolut unic pentru că îndeplineşte condiţiile de bază ale unui artist cult. Dj Boroş este acest Darkthrone românesc, acest Burzum care, încă, nu a omorât pe nimeni, dar care are toate celelalte calităţi pentru a fi o legendă.

Se aude ca o budă? Absolut...dar îşi permite cineva să critice Darkthrone pentru că îşi înregistrează intenţionat albumele pe Mekosonicul din bucătărie?

Sună minimalist? Bineînţeles, şi asta pentru că nu are nevoie de tehnologie şi de Fruity Loops pentru a transmite mesajul său anarhist!

Ca un adevărat artist underground, nu are poze, nu are o casă de discuri care să pompeze bani cu ghiotura în curul lui, nu se fute cu vreo divă autohtonă mâncătoare de McDonalds şi de fotbalişti, nu are site, nu are videoclipuri şi nici CD-uri. Şi tot pentru că este underground si are cult status, muzica DJ Boroş există doar pe casete!

Pentru finii conaisseuri, acestea sunt motive întemeiate să-l voteze în ultima zi! Faptul că le mai şi futem muma-n cur gheilor siniştri de la Voltaj e doar o binemeritată bonificaţie. E timpul pentru asaltul final: http://concurs.mtv.ro/15ani-de-top/index.php?uid=511531&pageID=1

Update: A câştigat Voltaj, mă gândesc că şi-au dorit mai mult victoria. Interesant este cum o formaţie difuzată în isterie pe la majoritatea prosturilor de radio, prezentă la absolut orice agapă şi vanghelion, în curul căreia casa de discuri bagă bani cu ghiotura, a ajuns să tremure din toţi chiloţii cu inimioare roz în faţa lui DJ Boroş. Vorba lui Eftimie, tu, Voltaj, să te lauzi că, ajutat de arbitraj, l-ai bătut pe DJ Boroş e deja un uriaş succes. Pentru noi! În definitiv, v-am (mai) făcut o aroganţă...

Un fel de Larry Flynt...

2010-11-10T22:13:00.005+02:00

Dacă aveţi vreo pasiune sau vreun fel de talent, nu le transformaţi într-un serviciu pentru că, după o vreme, veţi ajunge să le urâţi visceral. Ele nu vor mai fi hobby-uri, ci norme fixe, automatisme, îndatoriri, nevoi, obligaţii, sule-n coaste, pistoale lipite de tâmplă, lame pe vene, funii legate de gât, capete date de pereţi, etc. (Vechiul Băra ar mai fi scris şi "pule-n cur", noul Băra încearcă să se lase de asemenea năravuri.)

Probabil că am talent la scris. Nu ştiu cât de bun sunt, sigur nu-s nici cel mai bun, dar nici cel mai prost, mă descurc relativ bine cu arta de a te face din cuvinte un căcat cu ochi, fără să ţi-o spun direct. Reciteam zilele trecute texte scrise în urmă cu nişte ani şi realizam cât de bine scriam atunci şi cât de prost o fac acum. Motivul e cel de mai sus: în loc să mă mulţumesc cu un talent, m-am lăcomit şi am vrut să-l fac un mod de viaţă. Dar m-am lăsat, aşa că o vreme n-am să mai scriu nimic, cu atât mai puţin remunerat, măcar până-mi scot talentul de la rehab.

În plus, am mai decis să încerc să mă "maturizez", să fiu un om respectuos, care să nu mai instige la violenţă verbală, care să nu mai înjure ca un şofer în autobază, care nu va mai urî, nu va mai genera sentimente negative în jurul său, şi nici nu va mai încuraja fetele să se lase de şcoală pentru filme porno.

Altfel spus, trec printr-o perioadă definibilă ca pacifistă, aproape religioasă, aidoma celei trăite de Larry Flynt imediat ce o cunoscuse pe Ruth Carter Stapleton. Totuşi, nu cred să mă ţină, oricât de mult mi-aş dori să fiu un om normal, simt că mă încarc cu lături, aşa, de jos. Şi cum curu' îl ţin bine ferecat, deja le simt năvălind pe gură. Dar măcar am încercat, parol!

Chiar poartă zânele bocanci?

2010-10-03T22:50:00.011+03:00

Cronica de concert şi moravuri grele revine din nou după show-ul Ozzy Osbourne. O să fiu cât se poate de obiectiv, distanţându-mă de faptul că spectacolul a fost organizat de noi, de CityFM. Invocând această obiectivitate, cred cu tărie că a fost concertul cel mai bine pus la punct la care am luat parte, tocmai pentru că nu s-a stat nicăieri: intrarea a mers ceas, la tonete se pierdea un timp minim, la budă n-a fost nicio secundă aglomeraţie, în plus primii sosiţi au primit tricouri CityFM sau Kamikaze, deci faimoasa mocangeală românească putea pleca mulţumită.

A propos de organizare, două aspecte inedite trebuiesc menţionate, şi le spun inedite pentru că promoterii români apelează în cazuri rarisime la ceva ce în ţările civilizate constituie deja o regulă. Cei înscrişi pe site-ul CityFM primeau un cod unic prin care puteau cumpăra bilete cu un discount, gândesc eu, semnificativ, şi, iar asta chiar mi s-a părut o mişcare de geniu, în ziua concertului, elevii şi studenţii beneficiau de o reducere de 50% la achiziţionarea biletelor Normal Circle. De ce este o mişcare genială? Pentru că nu e deloc una românească. Mentalul mioritic de afacerist burtos, cu ceafă lată şi mândru posesor de BMW preferă întotdeauna să vândă puţin şi scump decât mult şi ceva mai ieftin. Calculul unui biznisman deştept e, însă, următorul: pot vinde, şi luăm un exemplu imaginar, simplu, care să uşureze calculul, 100 de bilete cu 150 RON sau 400 cu 75 RON, pentru că omul scoate mult mai senin din portmoneu 75 RON decât 150, iar impactul psihologic pe care îl are o asemenea ofertă nu trebuie niciodată neglijat. Astfel: 100x150=15000, 400x75=30000, un profit dublu cu un efort minim, dar şi un public mulţumit, care te va ţine minte ca brand serios. Şi încă ceva: rezervând această ofertă puştimii, deci elevii şi studenţii, eu personal nu pot să nu remarc şi să nu salut efectele, să le spun culturale, pe care le are mişcarea.

Da, conform sistemului meu de valori, radioul, televiziunea, presa scrisă, chiar şi cea comercială, trebuie să facă discret educaţie, iar dacă nu o fac, în ciuda unor motive sau argumentaţii invocate constant, de a căror logică nu sunt niciodată convins, măcar să nu încurajeze subcultura şi da, un asemenea eveniment civilizează, ridică nivelul intelectual, te face părtaş la o mostră de istorie adevărată, îi scoate pe copii din club şi de la terasă şi-i pune faţă în faţă cu un om fără de care muzica, o formă de cultură, indiscutabil, n-ar fi fost astăzi aici. Poate prea puţini ar fi plătit 150 RON, fie pentru că nu-i aveau, fie că poate părea o sumă mare, iar în timp, banii ăia ar fi fost futuţi pe bere sau pe te miri ce prostie. 75 RON, însă, nu reprezintă deloc o avere, iar în contul investiţiei modice, puştii au văzut ceva ce părinţii lor n-au avut şansa să trăiască în tinereţe. Şi poate că în urma celor 75 RON investiţi, odată ajuns acasă dă Shift+Del folderului cu minimal şi denebeu de pe HDD. Dacă un singur puştan a făcut treaba asta, eu sunt fericit...

Şi acum, concertul în sine. Am avut şansa unică de a intra la Meet & Greet, iar pentru asta îi voi mulţumi o viaţă lui Gabi. Nu sunt un tip emotiv de felul meu, 6 ani de medicină printre cadavre şi muribunzi şi-au lăsat adânc urmele pe sensibilitatea mea, însă a te afla lângă un om pe care îl asculţi de la 12 ani, pe ale cărui casete îţi dădeai la Prichindelu', magazinaşul aflat pe strada Republicii din Braşov, şi ultimii bani primiţi de la părinţi, cel cu care ai avut singurul poster al adolescenţei, dar şi cel despre care vorbeai invocând o fiinţă aproape supranaturală, revin, a te afla lângă o legendă e ceva absolut copleşitor. Tremuram fin din toate articulaţiile: Ozzy Osbourne, The Ozzy Osbourne mă ţinea de după umeri. Promit să postez aici poza, imediat cum intru în posesia ei.

Update:

Ozzy Osbourne şi un nătărău ;)

În deschidere au cântat nişte unii, şuzări de ai noştri, istoria nu-i va consemna şi nici nu-i va ţine minte, iar eu cred cu tărie în istorie.

Primul lucru pe care până şi un habarnist aterizat de pe lună la show l-ar fi realizat e că, similar Slayer, Ozzy nu încearcă nici măcar pentru o secundă să păcălească muzica. Ozzy Osbourne este un individ de o sinceritate dezarmantă, parcă-l vezi venind către tine atunci când stai cu banii scoşi în faţa casei de bilete , te trage de braţ şi-ţi zice aşa: " Numele meu e Ozzy şi am să fiu cât se poate de onest cu tine, o să-ţi spun în faţă, din capul locului, pe ce eşti gata să dai banii. N-am fost niciodată cel mai bun vocalist al rockului şi nici nu cred că lucrul ăsta ar fi contat vreodată. Am băut şi m-am drogat cât pentru trei vieţi, iar toate astea şi-au spus cuvântul pe trupul şi pe vocea mea. Nu uita că am acum aproape 62 de ani, iar vârsta, pe lângă excesele de care ţi-am vorbit, nu mi-a arătat niciun strop de milă. De peste 40 de ani sunt în turnee. Pesemne că nu-ţi mai pot oferi foarte multe, dar îţi jur că puţinul pe care-l mai am va fi al tău în alea 2 ore. N-am să te mint că sunt altul, n-am să te păcălesc cu artificii şi dansatoare despuiate, nici cu înghiţitori de săbii sau lasere, voi fi doar eu, aşa cum mă vezi. Iar dacă nu-ţi place, du-te în pula mea şi cumpără-ţi bilet la Bănică Jere sau la Fuego!" Omul ăsta, exact aşa cum vi l-am descris, a făcut un show absolut incredibil, unde nu a mai contat că a şi falsat, că arsenalul de mişcări este unul cât se poate de limitat, a contat doar că Ozzy Osbourne a fost IMPECABIL, pentru că Ozzy Osbourne a venit la Bucureşti ca un mare MUZICIAN ce este, şi nu ca un saltimbanc. Pe această cale recunosc că a fost, cel puţin din punct de vedere al atmosferei create de artist, cel mai bun concert la care am participat. Parcă şi publicul era ceva mai "spălat" ca la alte evenimente de gen, iar acest public a simţit instantaneu că bătrânelul de pe scenă nu e venit să joace alba-neagra în faţa sa, iar pentru asta a fost alături de el în fiecare moment al spectacolului. Repet, cuvântul care defineşte în totalitate prestaţia lui Ozzy este I-M-P-E-C-A-B-I-L!

Câteva detalii tehnice, zic...cei cât de cât avizaţi au remarcat cu siguranţă că setlistul include vreo 4 piese de rezistenţă din perioada Black Sabbath, cam jumătate din primul său album solo, Blizzard of Ozz, înca vreo două-trei piese din anii '80, alte două-trei de pe No More Tears, cel mai bun disc din anii '90, nimic de pe ultimele 3 albume cu Zakk Wylde şi o singură piesă de pe noul disc, Scream, Let Me Hear You Scream care e, oricum, după mine, instant-classic. E o chestie pe care am remarcat-o şi la AC/DC, de altfel.

Muzicienii cu care cântă, însă...oh my fucking god, ce instrumentişti! Adam Wakeman, fiul lui Rick de la Yes pe clape şi la chitară ritmică (altă ciudăţenie: Adam trecea la chitară numai pe vechile piese Sabbath, unde ritmul era ţinut tradiţional de Ward şi Butler, în vreme ce Iommi rupea solourile), Blasko la bass, tip pe care-l ştiam bine din perioada primelor două discuri solo Rob Zombie, şi cele mai meseriaşe, oricum, Gus G. la chitară (foarte bun şi cu o sarcină cumplită, aceea de a-l înlocui pe Zakk Wylde). L-am lăsat intenţionat la urmă pe Mr. Tommy Clufetos, toboşarul, care a trecut şi el pe la Rob Zombie şi care nu ştiu de unde naiba a apărut, însă e unul dintre cei mai "periculoşi" baterişti pe care mi-a fost dat să-i ascult, absolut fenomenal, a executat un drum-solo de era să mă cac pe mine, chit că nu mâncasem la modul semnificativ pentru statistică de vreo câteva ore bune. Oricât de mult mi-ar plăcea Mike Bordin, pentru binele rock-ului, sper ca el să rămână la Faith No More, o altă formaţie pe care o ador, astfel încât Clufetos să continue să bată pentru Ozzy.

Înainte de final, niţel fan service: chiar dacă n-am prea remarcat mârlani sau inegalabilii băcăuani de la Metallica, faimosul papuc alb definitoriu pentru prostul gust românesc, purtat indiferent de restul ţinutei, a semnat conştiincios condica şi de această dată. Voila o poză slabă calitativ (fuck you, Research in Motion :P), dar edificatoare pe problemă.

Am un regret că n-am auzit No More Tears, dar şi o bucurie că măcar eu m-am achitat de promisiunea veche de a cânta Crazy Train cât m-au ţinut plămânii, dacă vreodată se va întâmpla ca Ozzy să vină în România.

Nietzsche a cam nimerit-o în cazul lui Ozzy: dacă drogurile tot nu l-au băgat în selectul Club 27, atunci măcar i-au permis să scrie istorie şi să facă un show de milioane chiar şi la bătrâneţe. Crazy, but that's how it goes!

Just say "Ozzy"

2010-09-30T10:36:00.005+03:00

Una dintre legile după care se conduce acest blog este că nu fac, de principiu, reclamă, deci nu mă interesează cei nici 3 dolari pe care mi-i dă Google pentru a pune un banner cu vreun joc online pentru neintergraţii social.

Astăzi am să apelez, însă, la o drogare de la regula de mai sus pentru a chema hoardele de roacări şi neroacări ascultători de rock pe data de 2 octombrie la concertul Ozzy Osbourne din Bucureşti. E concertul nostru, al CityFM, iar colegii s-au zbătut cu maximum de profesionalism ca treaba să iasă bine, iar pentru asta nu pot decât să-mi scot "caşcheta" în faţa lor, fără a o mai şi arunca peste gardul Cotroceniului, după cum am văzut că e uzanța. :P Toate detaliile se găsesc aici!

Ştiu că multora omu' li se pare un babalâc expirat care abia se mai mişcă, însă ţin să vă spun un singur lucru, supremul argument pentru care un concert Ozzy Osbourne nu se ratează: dacă nu existau cei de la Black Sabbath, n-ar fi existat rock-ul în forma lui modernă! E mishteaux şi cu Ză Bităls, da' tot Sabbath au pus lucrurile în ordine.

Personal, am mai găsit un motiv adânc îngropat, un coup de foudre vechi cu piesa de mai jos...

M-aş privatiza, da' mi-e frică

2010-09-26T20:06:00.003+03:00

Probabil că am mai spus-o, dacă n-am făcut-o, o repet: n-am niciun fel de spirit antreprenorial în mine, iar treaba asta mă face angajatul perfect în domeniul în care prestez pentru că nu-mi vin idei de externalizare a muncii intens intelectuale prin care-mi satisfac nevoia de tehnologie şi haine scumpe.

Cu toate acestea, am tot respectul pentru cei care nu se mulţumesc, aidoma mie, cu salariul, şi identifică modalităţi prin care să facă un ban cât se poate de cinstit. Un asemenea individ e infamul Sorin Ovidiu Vântu, pe care nu pot decât să-l admir pentru talentul de a spolia câteva sute de mii de proşti cu ghiotura. Iar când oferta e atât de generoasă, parcă e păcat de la bunul Doomnezeu să nu profiţi de ea, nu credeţi?

Într-una din zilele trecute mi-a venit şi o primă idee de biznis bazat, cum altfel, pe munţii de prostie de a dreptul mistică din Românica. După cum spune titlul, fie de frică, fie de lene, n-am să o pun niciodată în practică, aşa că cedez fără nicio pretenţie drepturile oricărui întreprinzător mai curajos.

Ştiţi că prostul nu e el prost destul dacă nu crede cu tărie că totul vine de la Dumnezeu, iar dacă de mâine se hotărăşte Dumnezeu să treacă şi criza asta, o să se dea iaraşi credit cu buletinul, ca pe timpuri. Da' şi Dumnezeu ăsta nu e chiar fraier, ajută, da' trebuie şi tu să mai dai un ban, acolo, o atenţie, o măslină, o ciocolată străină, mai tu o iconiţă sfinţită, nişte pământ sfânt de la Ierusalim, butelucuţa cu aghiazmă, ce maik, toată trusa de prim-ajutor a micului fundamentalist ortodox.

De multă vreme trăiam cu impresia că marile idei se nasc din rahat, şi cum curăţam eu litiera preacinstitului Boris, motanul jupânesei, revelaţia afacerii profitabile mă luă, aşa, de jos. De ce n-aş vinde eu, la preţuri promoţionale, săculeţi conţinând pământ sfânt de la Ierusalim? Îmi trebuiesc doar nişte, doooh, săculeţi, puţină sfoară cu care să-i leg şi nişte etichete-certificat de autenticitate cu semnătura Mântuitorului pe care le printez la orice imprimantă laser. Cât despre conţinut: nisipul în care s-a căcat *slash* pişat cu generozitate pisoiul, care oricum are o mireasmă particulară ce poate oricând trece drept miros sfânt. La ce nasoleală vine iarna asta şi la câtă nădejde au proştii în Doamne-ajută, cred că bietul Boris nu apucă să facă... pe măsura cererii. Sfinte Căcat, nu că-i o idee de milioane?

O lume de poponari

2010-09-15T16:30:00.001+03:00

Sunt distrus! Fără a fi homofob, de multă vreme observ un trend general de gheizare în majoritatea domeniilor. A nu fi înţeles greşit: n-am nimic cu cei care şi-o trag în cur, atâta vreme cât curul meu rămâne virgin (a se citi "în siguranţă"), însă detest starea de a fi gheu. Un gheu sinistru e Robert Pattinson, de exemplu, şi nu pentru că ar lua-o la buci, ci fiindcă are o atitudine de domnişoară prin care crede el că e mai interesant.

Sunt terminat psihic pentru că unul dintre eroii mei preferaţi, Dante din seria Devil May Cry, tocmai a devenit o damzelă proastă într-un reboot al seriei. Cum în ultima vreme încerc din răsputeri să-mi menţin valorile tensiunii arteriale la idealul de 120/80, emoţii negative de tipul acesta nu mă ajută deloc.

Băgaţi-vi-l în cur, tocmai ce aţi futut un personaj clasic!

Super-tipul sau pulifriciul militant

2010-09-08T20:43:00.002+03:00

Începem prin intermediul unui şapou cu rol lămuritor, ce defineşte cadrul discuţiei de astăzi: mie îmi place la nebunie civilizaţia, oraşul, tehnologia, şi mai ales confortul pe care mi-l oferă viaţa în anul domnului 2010. Pe cale de consecinţă logică nu identific niciun motiv serios pentru care ar trebui să mă reîntorc prin comuna primitivă şi să le fac concurenţă pitecantropilor. Cu alte cuvinte, simt o durere acută la doi-trei centrimetri în faţa organului copulator vis-a-vis de salvarea planetei şi alte băşini fascisto-ecologiste. Ţin prea mult la confortul meu pentru a mă interesa ce vor face generaţiile următoare şi, până la urmă, după mintea mea, progresul e tocmai apanajul unor minţi luminate care învaţă să exploateze corect nişte resurse, nu să le ţină, aidoma boşorogilor, "de bune", cu preţul de a muri în mizerie. Deci, dacă vrei să-mi strici ziua, dar şi să-ţi fut dispoziţia cu proasta mea dispoziţie, invită-mă să petrecem în sânul naturii.

Există, însă, o categorie de oameni pe care o urăsc cu constanţă de când i-am conştientizat prezenţa infectă pe suprafaţa pământului: retardatul ecologist, pasionat de natură şi de salvat căcaturi la modul general, planeta în particular. Exact în această categorie se regăseşte şi pulifriciul militant.

Foarte scurt, am să explic de ce ecologia e o mizerie care ţine doar de simţul estetic şi de senzaţia că faci un bine, nicidecum de salvat planeta. Seniorul meu e Dumnezeul salubrităţii în România şi mi-a detaliat motivele pentru care colectarea selectivă şi reciclarea sunt nişte prosteli numai bune de prostit proştii, dar că ele trebuiesc făcute pentru că aşa vrea UE. O firmă de salubritate cheltuieşte foarte mulţi bani colectând selectiv, consumă enorm de mult carburant pentru a transporta PET-urile din care hipsteraşii vor să facă tricouri şi periuţe de dinţi, poluează la greu arzând plasticul colectat selectiv pentru a produce rahaturile de mai sus, una peste alta, planeta nu se salvează, însă se fut o groază de bani. A propos, plasticul nu e toxic, are o singură problemă: se degradează extrem de lent.

Cum ecologia e religia oricărui hipster cu respect de sine şi ascultător de Guerrilla, acesta crede că face ceva foarte tare şi avantgardist, care-l ridică la un nivel superior în faţa profanilor care mănâncă Mec şi râgâie bere, iar dacă te opui credinţei sale, te compară cu Boc, pe care-l doare în cur de generaţiile următoare care vor plăti împrumuturile de la FMI, deşi situaţiile nu seamănă deloc. Hipsterul, însă, e un sferto-doct, îţi bagă nişte cifre luate de pe net cu Ipad-ul, ceva ideologie, un însemnat factor pasionalo-militant, şi gata campania.

Pulifriciul militant este, totuşi, mult mai mult decât un simplu hipster mânat de convingeri fascisto-ecologiste. El este un iubitor al naturii, în care se refugiază să-şi "încarce bateriile". Pulifriciul militant este, fără excepţie, fie softist pe la o firmă care lucrează neapărat pentru "afară", fie artist neînţeles, fie jurnalist de trei lei pe la vreo revistă de atitudine pe care nu o cumpără nici naiba, pen' că presa e, oricum, în budă. Tudor Chirilă, Mihnea Blidaru de la Luna Amară şi Bucurenci nu se pun, ei sunt deja la un alt statut.

Fiindcă în interiorul său ştie că e un căcat expirat şi plicticos, subiectul nostru simte nevoia să se implice, să facă el ceva pentru omenire, deşi omenirea nu l-a rugat să o salveze, plus că o şi cam doare-n pulă de iniţiativele lui. Aşa că face din pasiunile lui obosite un mod de viaţă, de implicare socială.

Pulifriciul nostru are în cap o singură idee: să stea în mijlocul naturii, înconjurat de prietenii săi la fel de cretini. Azi la Vama Veche, mâine pe munte, poimâine salvăm Poiana Narciselor, răspoimâine Roşia Montană, apoi escaladăm vârful Negoiu, peste două săptămâni suntem la Stuffstock să arătăm că ştim ce-i muzica de calitate, mai zdrăngănim o chitară ca nişte adevăraţi folkişti, el nu e ca mine, care doar dau din gură, el se implică, mă înţelegeţi?

Una dintre puţinele chestii la care poate fi util Facebook-ul e ca ai ocazia să vezi cât de proşti sunt oamenii, inclusiv pulifricii militanţi, care nu scapă şansa de a da o virală web 2.0 sau de a recunoaşte că asculta muzici de căcat şi văd filme proaste. Pozele, însă, sunt cea mai bună ocazie de a se face de râs. Ce pwla mea îţi poate plăcea la a dormi cu bocancii la nas, târându-te în patru labe şi sperând că te aude cineva?

Nu e exclus să-şi tragă vreo fundaţie sau un oengeu prin care salvează el Pământul de invazia PET-urilor, Roşia Montană de Lex Luthor şi sufletele românilor de manele. Ceea ce nu înţelege pulifriciul militant, fiind un redus mintal chitit pe a se autosatisface la simţul estetic, e că, de principiu, se tratează cauzele, nicidecum efectele. A nu arunca punga de la KFC pe geamul maşinii, a nu da foc la cauciucuri în spatele blocului, a nu merge la Vama Veche, a nu asculta manele, denebeu, Inna şi folk pentru retarzi nu ţine de ecologie sau salvat suflete, ci de educaţie.

Vorba lui Eftimie, când îi văd şi-i aud pe pulifricii ăştia militanţi, îmi vine să mă băşesc într-un cozonac pe care să-l trimit fundaţiei lor, în semn de mulţumire că încearcă să mă treacă strada cu forţa. Uluitor, pentru mine, cel puţin, e că se găsesc oameni care să-i creadă p-ăştia, care să ia de bune tâmpeniile lor.

Încheierea e perversă, ca pe Târgu' Ocna: cu gândul la aceşti pulifrici, de Ziua Pământului promit să aprind toate becurile din casă (am numai de 100 şi de 75 W), să dau drumul la televizorul LED de 46" la care m-am asigurat că opţiunea Energy Saving e pe Off, mă angajez, deşi m-am lăsat, să beau Pepsi dintr-un PET pe care nu-l voi colecta selectiv nici mort, să pornesc motorul de la maşină şi, cu o sinistră durere în cur, să-mi bag ceva în ideologia lor. Şi în ei...

Cum recunoşti un ţăran?

2010-08-24T09:56:00.001+03:00

După maşina pe care o conduce. Sau, mai complet, după multe elemente, dar mai ales după maşina din care se dă jos *slash* se urcă. România este eminamente o ţară medievală în care predomină ruralul, atât cel fizic, cât mai ales ţărănia mentală, construită pe coordonate religioase, superstiţii, bigotism, lipsa de educaţie şi, automat, de caracter. Cu alte cuvinte, chiar dacă scoţi omul din sat, satul nu-l vei scoate niciodată din român.

Satul s-a grefat, aşadar, pe cromozomii poporului român mai ceva ca păduchii laţi în părul de la pizda unei ţigănci. Astfel, satul are un sinonim automobilistic numit Dacia 1300, aia cu care românul îşi putea căra vinul, porcul de la ţară, pepenii, balega, familia de ţărani proşti, bitongii de căcat, coşciugul cu bunicu' mort, orice.

Partea proastă a progresului este aceea în care tehnologia devine accesibilă tuturor, inclusiv ţăranilor, iar accesibilizarea se face prin compromisuri la calitate. Şi cum ţăranul român e leşinat după tehnologie, chiar dacă nu ştie să o folosească, pe cale de consecinţă logică, va pretinde tehnologie conformă cu bugetul lui de ţăran prost şi fără şcoală, care-i dispreţuieşte p-ăia cu facultate că au şi pot mai mult decât el.

Astfel a apărut Loganul, urmarea naturală a Daciei 1300, pe care românul o cumpără din pasiune, spre deosebire de oricare altă naţie, care o ia ca să facă economie. Şi cum ţărănetele e orgolios, nu acceptă că Loganul e o maşină de rahat pentru oameni de rahat ca el, aşa că-ţi fute nervii în trafic, oriunde te uiţi dai de un cretin în Logan ce se pregăteşte să-ţi facă nasoale.

Ţăranul şi mai ţăran, plictistit de Loganul care nu-i mai poate mulţumi vanitatea de cioban nespălat la cur şi pulă, face pasul următor: Skoda Octavia. Şi uitaţi cum oraşele tării s-au umplut de Skoda Octavia, neapărat TDi, că ţăranulului trebuie să-i laşi senzaţia că face economie dacă bagă motorină. Plusul de putere al Skodei îi dă ruralului aripi, îi lasă prostia liberă să alerge în pula goală, făcând slalom printre benzi.

Moda şi ţăranul sunt într-o continuă mişcare, şi, deşi eram tentat să cred că Skoda Octavia diesel e perfecţiunea, în ultimul an a apărut idealul, Toyota Avensis, exclusiv varianta berlină. (break-ul e chiar mishteaux şi rezervat oamenilor normali) P-asta o cumpără ţăranul high-life, cel aproape desăvârşit în arta mâncatului de seminţe, grătarelor, scărpinatului în cur şi-n nas cu acelaşi deget, etc. "E maşină bună, de domn", îşi motivează el alegerea.

Dacă aş putea, mi-aş monta nişte mitraliere, nişte mortiere, BFG-uri, pula mea, ceva gen Mad Max sau Batmobile, cu care să fut intens toate Loganurile, toate Skodele şi toate Avensisurile berlină, pe "Tailgunner" de la Iron Maiden, mi se pare că pe termen lung aş însănătoşi astfel societatea, scăpând-o de ţăranii cu drept de vot, deşi mă tem că nu se produc gloanţe în ritmul în care aş consuma eu.

P.S.1: Nu m-am referit aici decât la ţărani, cocalarii cretini rămân fideli BMW-ului.

P.S.2: Duminică, abia reintrat în Braşov, am văzut românul perfect: abia ce parcase Loganul alb, purtând turela unei firme de taxi. Când s-a dat jos în toată putinţa celor 45 de ani pe care estimez să-i fii avut, i-am putut admira maioul mulat pe burtălău, bermudele din piaţă, şlapii ce lăsau să i se vadă negreala de sub unghii, dar mai ales şapca albă ce-i proteja de soare şi de curent creierul mic ca musca. Cu o mişcare plictisită, a vârât în portbagaj antena staţiei prin care dă cod 100, de unde a scos numaidecât un pepene. Cu pepenele sub braţ, a plecat mulţumit către casă, lăsându-mă la semafor cu regretul că Blackberry-ul meu are o cameră foto de doar 2 megapixeli...

Prostia trebuie carbonizată

2010-08-18T12:43:00.002+03:00

La un moment dat, în Watchmen este o scenă absolut minunată, în care Rorschach e pus să spună ce vede el dintr-o serie de desene, răspunsurile urmând să-i evidenţieze firea violentă. Chiar dacă în mintea sa se succedau cuţite, râuri de sânge, mâni şi picioare amputate, cu un calm imperturbabil, omul le povestea medicilor că vede copii şi porumbei ai păcii. Trăiesc o senzaţie identică atunci când, minut de minut, trebuie să fac faţă prostiei. Par senin, uşor oligofren, dar în realitate îmi imaginez cele mai sângeroase scenarii. M-am săturat de prostia românească mai ceva ca de Inna şi de lupta cu comuniştii.

Zilele trecute, la o maternitate din Bucureşti a explodat un aparat de aer condiţionat, au murit 4 bebeluşi şi alţii nu o duc deloc bine. O tragedie la baza căreia stă enorm de multă prostie, care duce, automat, şi la ignoranţă. Din păcate, în loc să tratezi prostia, o aţâţi cu şi mai multă prostie, creând un lanţ infinit al prostiei.

Şi acum urmează o axiomă: întotdeauna, principala cauză a oricărei probleme este prostia. Dacă mă gândesc mai bine, prostia e cea mai plauzibilă explicaţie, indiferent de situaţie. Prostia e un fel de Dumnezeu la care nimeni nu se roagă, căruia nimeni nu-i mulţumeşte, dar căruia i se închină inconştient cu toţii.

Să nu ai senzori de fum într-un spital nu e o consecinţă a sărăciei, nici a austerităţii, ci a unei crunte prostii. Să nu te gândeşti că, la modul general, vorba americanului, "rahatu' se întâmplă" (shit happens) e tot o dovadă de prostie. Şi tot la modul general, rahatu' chiar se întâmplă, chiar dacă, uneori, mai ajută Dumnezeu. Şi ajung la subiectul meu favorit, Dumnezeu, căruia îi voi acorda un post special, cât de curând. Să crezi în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu e cea mai sinistră şi mai înspăimântătoare prostie. Ei bine, noroc cu Dumnezeu că nu-i mai rău, sunt cuvintele prostului fundamentalist ortodox. Nu coaie, ai avut doar bulan, da' s-a terminat şi ăla.

Prostia din presă e deja mai notorie ca Michael Jackson, cum prinde presa un subiect, cum îl scoate pe Tatulici să explice el că dacă ţara asta îl asculta acu' 5 ani când a făcut o emisiune, nu s-ar fi ajuns la situaţia dată. Şi proştii îl cred.

Alţi proşti îmbălsămaţi, cei de la CNA, n-au nicio problemă cu discuţiile abundând în detalii despre bebeluşi arşi, în schimb vor să-mi interzică mie cuvântul "pula" de pe blog, când ar putea să-l interzică pe Tatulici, acest moroi sinistru.

Păcat că prostia nu e inflamabilă, să moară carbonizaţi toţi românii proşti care cred că totul se întâmplă de la Dumnezeu, românii care se uită lobotomizaţi la Realitatea şi la Antena 3, ăia care nu se spală şi cei care se vitriolează că le stric copiii înjurând pe blog.

O poponărie veche

2010-08-12T15:14:00.000+03:00

Am găsit textul ăsta în vreme ce făceam curăţenie printre documente (mentenanţă, să înţeleagă şi corporatiştii care mă mai citesc), nu l-am publicat nicăieri, dar e bun ca stil, mesajul, mă gândesc eu, şi-a cam pierdut din substanţă. Nu-mi aduc bine aminte când l-am scris, dar cred că are aproape doi ani, într-o vreme foarte tulbure a existenţei mele. În fine, am zis să nu se piardă, deci îi fac loc aici, ca bonus track:

"Cele pe care le voi scrie mai jos nu constituie o ameninţare, nu sunt sub nicio formă o declarţtie de război, o critică gratuită sau expresia unor isterii, ele reprezintă o banală “notă informativă” la situaţii şi evenimente prin care am trecut în ultima perioadă, lucruri cu care, şi asta este cert, v-aţi întâlnit fiecare dintre voi la un moment dat în viaţă. Senzaţiile de rău fizic pe care vi le-au provocat trebuie să fii fost, însă, identice. De aceea, voi folosi pluralul, voi fi Legion...

V-aţi obişnuit să criticaţi şi să urâţi tot ceea ce nu înţelegeţi, să stigmatizaţi tot ce nu vă seamănă, doar pentru că trăiţi după ideea cum că “ştiţi totul”. În realitate, vorbind în sistemul vostru de valori, nu ştiţi nimic, ba mai mult decât atât, orice prost din lumea asta poate “şti”, important e să “înţeleagă”, deci “a şti” e irelevant. Voi nu înţelegeţi nici măcar faptul că nu ştiţi (încă) nimic…

Crezându-vă omniscienţi şi purtându-vă egocentric, vă vedeţi perfecţi, iar pe toţi ceilalţi inferiori, plini de defecte, mici şi neînsemnaţi în faţa măreţiei voastre…ceea ce poate sunteţi, deşi, iarăşi, e lipsit de importanţă practică. Nu ştiţi să ascultaţi decât propria voastra voce în timp ce vă invocă suav ode închinate vouă şi numai vouă. Asurziţi şi îmbătaţi de glasul minunăţiei pe care o reprezentaţi, nu veţi auzi niciodată zgomotul pe care-l face în aer sabia ce vă va taia odată capul…

Vi se pare atât de penibil să ai pasiuni, pentru că voi nu le aveţi, vi se pare patetic să fii sensibil, pentru că voi nu puteţi fii, vi se pare jalnic să fii un nebun frumos, pentru că voi sunteţi prea frustraţi pentru a putea face vreodată o nebunie frumoasă, vi se pare atât de ciudat să ai mici “ciudăţenii”, tocmai pentru că voi aveţi numai ciudăţenii, şi sunt atât de multe încât vă derutează, vă taie contactul cu realitatea şi vă fac să nu vă daţi seama cât de înguşti sunteţi la minte în eterna voastră cruciadă de a părea cei mai normali. Uitaţi că sunteţi şi voi tot atât de “ciudaţi” în nişte comportări precum sunt toţi cei pe care-i dispreţuiţi…am, însă, un gând straşnic: de ce nu v-aţi zdrobi voi capetele în “ciudaţeniile” mele?

În lipsă de idei, căutaţi vinovaţi, neavând argumentaţii, preferaţi să urlaţi precum şacalii, gândindu-vă că intimidaţi. Sunteţi doar amuzanţi…sunteţi amuzanţi pentru că ador să vă ascult ţesând cu stângăcie un plauzibil stânjenitor. Cred doar ceea ce văd şi simt, niciodată ceea ce trâmbiţaţi voi sus şi tare, şi chiar dacă nu v-o spun, vă simt adevăratele gânduri de fiecare dată, vă ştiu reacţiile înduioşător de previzibile cu mult înainte de a le avea. Nu v-o spun pentru că-mi place să vă fac jocul, să văd cât de proşti îi credeţi pe ceilalţi, că sunteţi voi cei mai deştepţi, lucru deja axiomatic, însă de fiecare dată trageţi nădejdea că, de ultima oară de când mi-aţi testat credulitatea, m-am prostit şi mai rău, şi că vă absorb, îmbătatşi prosternat, minciunelele. Atâta vreme cât nu vă recunosc de profesori, nu dau doi bani pe lecţiile voastre de (i)moralitate!

N-aveţi nimic pentru că nici măcar nu încercaţi să aveţi (poveştile în care unu’ a borât, după care aţi tras la sorţi cine haleşte cu linguriţa nu se pun, deşi pariez că v-aţi distrat grozav şi credeţi că sunteţi super cool, nu nişte nătărăi ca mine). Aveţi doar foarte mult tupeu şi speranţa că atunci când vă veţi fi încheiat recitalul de critici şi vă veţi fi golit încărcătoarele de dejecţii aruncate cu generozitate, point-blank, nu voi mai fi în picioare. Atunci, însă, vine rândul meu, Butch Cassidy-style."

Util şi după 20 de ani

2010-08-02T11:44:00.000+03:00

Libertatea a publicat, în premieră mondială, cele mai recente poze cu Ceauşescu de când a tras el adânc în piept rafala plutonului de execuţie. Singura utilitate a acestor imagini cred că este cea de mai jos.

Cover my ass, adică preluaţi-mă de cur!

2010-07-27T13:19:00.004+03:00

"Don't mistake lack of talent for genius"

Peter Steele

Îmi dau şi eu seama că am, de cele mai multe ori, tendinţa de a trăi şi scrie în superlative de moment, gen "cel mai mult urăsc asta sau ailaltă", deşi este mai evident ca ţărănia lui Gerard Butler că de fiecare dată "cel mai" este altceva. Cu alte cuvinte, mă enervează atâtea lucruri încât am decis să aplic principiul rotaţiei cadrelor, tocmai pentru a nu le discrimina.

În perioada asta am o nedumerire care, cum altfel, îmi crează şi o iritaţie supranaturală: nu înţeleg existenţa pe lume a muzicanţilor. Prin muzicant, amicu' Băra traduce un individ aproximativ penibil, de prost gust şi lipsit de talent sau ambiţie, care cântă preluări, coveruri, evergreen-uri şi alte băşini sinistre pe la nunţi şi agape corporatiste, genul muzical neavând nicio importanţă în definirea personajului. Şi acum ajungem la o altă curiozitate pe care o am: ce te poate determina ca mire, naş, director al unei firme, să-i dai bani unui nefericit care imită nişte cântăreţi. Să zicem că eşti mare fan Shakin Stevens şi vrei să te shakin' la petrecerea de Crăciun: ori îl chemi pe el, dacă îţi permiţi, ori pui dracu' un CD, de ce pula calului ai plăti un trist din Podu' Olt care să-l imite ridicol? Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, există mii de proşti care plătesc muzicanţi.

Nu mă bag în zona muzicii populare şi de petrecere, că nu mă pricep şi nici nu mă interesează să mă pricep, problema mea este cu cei care cântă "muzică uşoară".

N-am nimic cu formaţiile care preiau piese pentru un tribute album sau care fac mişto de muzica unora, gen Me First and the Gimme Gimmes, în schimb nu-i înghit p-ăştia care vor să facă bani din talentul şi inspiraţia altora. D-aia cred că îl urăsc intens, în subconştient, pe Eric Clapton. Doar că diferenţa dintre Clapton şi prăpădiţii români e că Eric poate fi, uneori, şi muzician. În loc să preia Sinatra, el a fost mai subtil, s-a dat după J.J. Cale sau Robert Johnson.

De aceea, afirm tare şi răspicat că am ajuns să detest anumite piese şi anumiţi cântăcioşi doar pentru că nişte rupţi în cur le-au preluat cântecele până la depigmetarea pe fond nervos a firelor de păr din cur. Aşadar, orice fomist care cântă pe la nunţi nu ratează niciodată următoarele "şlagăre":

1. Tom Jones - Sex Bomb şi Delilah. Bine, în afară că nu-l suport pe Tom Jones pentru că e un ţărănoi nefericit care-şi expune excesul de testosteron pe unde poate, Sex Bomb, cel puţin, e hitul pulii mele, că s-a ascultat o vară la Ibiza nu înseamnă nimic.

2. Joe Cocker - You Can Leave Your Hat On - dumnezeule mare, sfinte căcat, nu cred că există concurs de miss piranda, nuntă sau petrecere de corporatişti la care să nu se cânte mizeria asta sinistră, coloană sonoră a unui film la fel de sinistru, cu un Mickey Rourke aflat în cel mai sinistru moment al carierei actoriceşti.

3. Frank Sinatra - My Way şi New York, New York. Pe motiv că publicul e habarnist, muzicantul trăieşte cu impresia că preluând My Way, oamenii vor exclama "ce voce are ăsta", cumva piesa fiind garanţia calităţilor sale vocale. A propos, singura versiune beton a acestei apocalipse sonore e făcută de Sid Vicious de la Sex Pistols, care şi-a băgat scurt pula în ea. D-aia a ieşit bine. Probabil că şi pe el îl exasperaseră atâtea preluari...

4. Dean Martin - That's Amore şi Mambo Italiano. De fapt, ar trebui extinsă discuţia la majoritatea Rat Pack-ului (Sinatra, Sammy Davis Jr. şi Dean Martin), despre care se crede că ar fi nişte voci fabuloase, ori dacă îi preiei, automat eşti şi tu o voce fabuloasă. Ceea ce mi se pare de două ori fals, tot atât de fals pe cât Andra ar fi o bună cântăreaţă.

5. Creedence Clearwater Revival - Have You Ever Seen The Rain şi Proud Mary. Creedence e chiar o trupă okaish, păcat.

6. Elvis - orice, cu excepţia "In the Ghetto", pe care n-am auzit s-o fi preluat cineva până acum. Şi aici se aplică regula de la Sinatra şi Dean Martin, vezi Doamne, dacă Elvis era regele rockului, atunci şi eu, muzicantul mort de foame, sunt măcar un marchiz, ceva, acolo!

7. David Lee Roth - Just A Gigolo/I Ain't Got Nobody. Mai nimeni nu ştie că şi Roth, pasionat de tot ce însemna Las Vegas, a preluat două american standards fără nicio legătură unul cu celălalt, cântate ca un medley pentru prima oară prin anii '50 de Louis Prima.

8. Robbie Williams - Feel şi You Know Me, astea-s mai noi, dar la fel de odioase. Robbie a făcut o chestie tipică de şmenar muzical, a tras un concert la Royal Albert Hall, în care a cântat numai şi numai standards (The Rat Pack vă spune ceva? ), iar acum lumea crede despre el că are voce. Prin tranzitivitate, muzicantul crede acelaşi lucru despre el însuşi.

Astea îmi vin acum în minte, probabil sunt şi altele, cu siguranţă sunt şi altele.

Principala problemă e că în România se ascultă şi se cântă enorm de multă muzică proastă, pe fondul lipsei de educaţie. D-aia ajunge mare vedetă un alt muzicant cleios şi greţos, Bănică Jr. Pentru că oamenii sunt mult prea needucaţi să ştie cum fură el de la Shakin Stevens, de la Elvis, de la Blues Brothers şi de unde o mai fi furat.

Şi o întrebare de final: câţi dintre muzicanţi cântă "Don't Stop Believing"? Niciunul?

Kein Mitleid Für Die Mehrheit sau cum să mori ca un gândac

2010-07-15T15:00:00.001+03:00

Din instinct de conservare şi din respect de sine, refuz să scriu sau să vorbesc despre subiecte penibile, cum ar fi, de exemplu, că o cântăcioasă pe care omeneşte nu o puteai asculta fără o doză serioasă de insulină în venă, a dat pe gât o căldare din pesticidul cu care salvezi cartofii de dăunători. Astăzi voi face, însă, o derogare.

Nu mi-e milă de sinucigaşi, n-aş vrea să-i fac proşti, pentru că poate nu sunt proşti, însă sunt foarte deranjaţi pe la cucurigu. Există, însă, sinucigaşi şi sinucigaşi. Kurt Cobain, de exemplu, cadra cu gestul: era tot timpul deprimat, succesul îl copleşea pentru că nici nu şi-l dorise, pula mea. Dead de la Mayhem la fel: povestea fără oprire despre cât de neînţeles se simte el în lumea civilizată, stătea ore în şir prin pădure, inhala dintr-o pungă în care ţinea un corb mort, să adulmece mirosul morţii, e o urmare firească, până la urmă, să se trimită singurel, ramburs, cu Prioripostul, către la naiba.

Există şi stilul de sinucidere Chris Benoit, şi, după mine, mai există un singur stil cât de cât onorabil de sinucidere, fără să pari un prost disperat. Să zicem că ţi-ai pus gând rău, până şi pentru că nu te mai simţi frumoasă, chiar dacă motivul ăsta e ultra-mega-uber idiot. Dacă, totuşi, te suspectezi de vagi urme de inteligenţă, îţi dai singur(ă) seama că motivaţia de mai sus candeşte de penibil, aşa că joci puţintel teatru, să pari profund şi ideologic: îi laşi lu' bărbatu-tu un SMS simplu cu "Allahu Akbar", după care te detonezi în pivniţa blocului, ca treaba să arate a atac terorist. Măcar aşa nu te vor compătimi babele cu "vai, săraca" şi vei câştiga respectul lumii arabe. Seppuku nu se pune, ăla e o chestie de onoare pe care noi, caucazienii, nu o vom înţelege şi avea niciodată.

Apoi, n-am înţeles de ce se organizează funeralii naţionale pentru o histrionă care n-a găsit o altă cale de a reintra în atenţia publicului decât gâlgâind ce-a găsit prin debara. Mă iertaţi, dar nu e nici Richard Inimă de Leu, nici Marilyn Monroe, e Mădălina Manole. And who the fuck is Madalina Manole?

Într-o vreme în care afonii deveneau faimoşi oameni de radio, analfabeţii scriau la ziare, hâdele prezentau ştiri la teveu, iar ţesătoarele mureau după Petre Roman, şi Mădălina Manole trăia cu impresia că e vedetă. Gigi Gheorghiu, care, stupoare, încă nu s-a sinucis, iar de frică să nu o facă, TVR 2 l-a chemat azi la o emisiune estivală, zicea că Mădălina Manole s-ar fi sinucis de tristeţe că niciun post de radio nu dorea să-i difuzeze muzica. Păi eu n-ar trebui să mă sinucid că toate posturile de radio dau Inna? Gabriel Dorobanţu ce să mai facă atunci? Cred că nici o fostă soacră nu-l mai ascultă de când e Smiley pe piaţă. A propos de asta, trebuie neapărat să vedeţi "The Story of Anvil", un documentar fabulos despre ceea ce înseamnă să ai ghinion în carieră, nu labe de pre-menopauză.

Încă o dată îmi dau dreptate când cred că majoritatea femeilor sunt de un egoism rarisim când vine vorba de făcut un copil. L-am făcut...aoleu, păi nu sunt deloc aşa fericită, ce pula mea mă fac? Doar nu trebuie să stau să-l şterg la cur şi să aştept 18 ani până creşte? Adică e culeanu să vină revistele glossy să mă fotografieze cu el în braţe, să mă coafeze Geta Voinea şi să mă îmbrace Bote, să zic eu cum sunt cea mai fericită femeie din lume, iar sentimentul de împlinire pe care îl am când strâng "micuţul" la piept nu se compară cu nimic, da' ăsta chiar se cacă pe el? Din două în două ore? Păi nu aşa ne-a fost vorba...ce dracu', nu e corect, oare şi al lu' "ailantă" face la fel? Sau am nimerit eu unul defect? Nu, nu, eu nu mă mai simt frumoasă şi cred că am căcat pe sub unghii...gata, nu mă mai joc, mă sinucid, sâc!

Îngrozitor e că peste o lună sau două, doamna gospodină îl va trimite pe soţul Nelu până la chioşcul de ziare, să ia Gazeta Sporturilor cu CD-ul "Best of Mădălina Manole - A Bug's Death", şi după prima ascultare îşi va spune ca pentru sieşi: "nu mă mai simt frumoasă...m-aş sinucide ca o artistă, dar dacă mă bate Nelu?"

Viraju' Băra

2010-07-12T14:42:00.009+03:00

Orice pilot care se respectă are propriul său viraj, de obicei ăla în care l-a chemat Sfântu' Petru să facă schiţa accidentului în faţa comisiei de expertiză formată din Sfântul Duh, Tatăl şi Fiul. Mai nou mi-am tras şi eu un Tamburello personalizat, la intersecţia dintre Şoseaua Ştefan cel Mare şi Calea Floreasca, în sublimul Bucureşti. Norocul meu şi ghinionul vostru e că (încă) am scăpat! Se zice că răul nu moare niciodată, acu' rămâne de văzut dacă sunt sau nu cu adevărat rău. Evaluaţi "lucrarea" în imaginea de mai jos:

Mishteaux e că după 2 săptămâni în service-ul dealerului autorizat arată aşa: :D Cică a luat foc!

Îmi place că acum, până află băieţii cauzele incendiului (să fie un scurtcircuit, pe motiv că în loc să lipească firele cu bandă izolatoare, le-or fi lipit cu scuipat?), mă dau cu o Ibiza model nou, pe care am timp să o forjez, să văd dacă-şi merită banii.

Apdeit: Le-am scris prietenilor de la Prin Braşov şi o recenzie a noii maşini. Articolul se găseşte acilea.

Şi acum, fanii sunt rugaţi să voteze "bodykit-ul" favorit!

Maşina lui Băra e mai sexy:

Cronică dă concert sau SLEIĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!!!!

2010-06-28T16:07:00.014+03:00

Imediat după AC/DC scriam că nu va fi un live report, ci o cronică de moravuri, acu' e taman pe dos, mănânc căcat despre muzică, dar nu iert nici moravurile. M-am dus la Sonisphere Romania, doar în cea de a doua zi, o dată din raţiuni financiare, cel puţin pentru prima zi, a doua oară din considerente de respect şi instinct de conservare. Manowar mi-a ajuns anul trecut, Accept cred că aş fi văzut, Paradise Lost e ascultabil doar pe CD, de Volbeat n-am

auzit şi nici nu cred să-mi doresc o schimbare în ceea ce-i priveşte, cine pula mea sunt Orphaned Land şi cu asta cred că explic pe înţelesul tuturor de ce am sărit din schemă prima zi. Acum, o să încerc să mă abţin cât voi putea de mult pe tema "da' la ramştain nu te-ai dus?" şi să abordez problema cu un maximum de delicateţe de care pot da acum dovadă. Când a murit belitul de Layne Staley cred ca a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, acu' că nu mai e, am început să tolerez Alice in Chains, dar să mă duc la un concert cu ei, peste cadavrul meu, cât despre Rammstein, Laibach pentru virgine nu servesc.

Şi aşa ajung la cea de a doua zi, aia cu Big Four of Thrash, stil muzical extrem de aproape sufletului meu chinuit de atâtea şi atâtea metale. Nu ma voi lamenta că thrash fără Testament, Overkill, Flotsam & Jetsam sau Exodus nu e thrash, comentez evenimentu', dar până acolo să încep cu moravurile.

Tot ce-am scris la AC/DC e valabil şi acum, berea fute tot spectacolul, sau, mai bine zis, prostia băutorului de bere, care alege să se facă pulă şi să nu mai ştie la ce concert a fost. Doi - ţăranii, cocalarii, idioţii, hipsterii şi proastele venite doar pentru că dă bine să te lauzi la departamentul de contabilitate că ai fost la Metallica distrug aceste concerte. Marş, în morţii mamelor voastre, la Massive Attack, futu-v-aş să vă fut!

Şi ca să vedeţi că nu o ard în nasoale fără o bază, urmează nişte poze edificatoare, cu nişte comentarii impertinente pe lângă.

Ăsta era chiar băiat-salon, în afară că arăta ca un strungar, că avea (cred) "şalopeta" pe el, şi că puţea apocaliptic, ca şi cum în el muriseră duzini întregi de şoareci, n-aveai ce să-i reproşezi. Cel mai probabil fan Megadeth...

Favoritul meu, de departe, era venit cu prietenii săi foarte idioţi din Timişoara. Tot recitalul Slayer a stat cu spatele la scenă, rânjind încântat către haita care-i făcuse cea mai mare bucurie din viaţă: îl luase din faţa calculatorului unde zi-lumină face laba la poze de pe Facebook sau hi5, ba chiar, drept bonus, a avut voie să bea şi bere. Lumea era a lui!

De asta ador eu Metallica, pentru că acesta le reprezintă fanul prin definiţie. Domnul din imagine făcea parte dintr-un grup mai larg de, estimez eu, băcăuani, cu toţii purtau şepci şi treninguri, paporniţa la picioare, erau bine aghezmuiţi şi mormăiau la telefon, pesemne către soţiile şi mamele lăsate acasă să se lupte cu inundaţiile, versurile de la "One".

Mai am şi alte poze, de exemplu cu unu' de la Evenimentul Zilei şi prietena, foarte nemulţumită că nu vedea de mine şi de frati-miu, tipa semănând leit cu Klaus Meine de la Scorpions, ceea ce nu e deloc entuziasmant pentru feminitatea ei, dar mai ales pentru el, care, tehnic, îl fute pe Meine.

Destul cu discuţia despre oameni, trecem la muzică şi o să încep cu Anthrax, primii urcaţi pe scenă. John Bush e un vocalist de milioane, însă Anthrax înseamnă Joey Belladonna, abia re-reîntors în formaţie. Nu o mai ard aiurea în băşini şi spun că Anthrax au fost de departe cei mai buni în materie de comunicare cu publicul, dinamică scenică şi bună dispoziţie, iar faptul că au cântat primii mi se pare o uriaşă nedreptate. Setlistul a fost ales cu multă atenţie, personal visam la Caught in a Mosh de când eram puştan, iar Antisocial mi-a pus capac definitiv. Au vorbit puţin, dar foarte inteligent, fără gimmicks penibile şi inutile, Charlie Benante e încă un tobar de milioane, ce mai, I was sold! De fapt, pe undeva mă aşteptam să fie atât de buni, n-a fost cine ştie ce revelaţie de dimineaţă în pişat.

Megadeth nu mi-a spus mai niciodată multe, mă scoate din sărite Mustaine cu atitudinea lui de rock star, am şi o confirmare sigură a răşinilor cumplite din capul individului, însă nu pot nega faptul că e un chitarist senzaţional. Din păcate vocea a sunat ca o pulă, din păcate Dave Mustaine e prea infatuat ca să comunice cu publicul, din păcate nici nu au foarte multe "hituri" (Symphony of Destruction şi A Tout Le Monde au constituit excepţiile), din păcate Mustaine e şi un mare ipocrit, din fericire s-a întors Dave Ellefson la bass. Cu toate astea, nu mă pot supăra foarte tare pe ei...

Nici la capitolul Slayer n-am stat vreodată foarte bine, nu sunt nici măcar un ascultător inveterat de Slayer, darămite să mă stigmatizez cu apelativul "fan", însă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă pe scenă m-a dat, literalmente, jos de pe căcat. Slayer a fost SINGURA trupă care s-a bazat doar pe muzică, fără "show", fără glumiţe penibile cu publicul, fără "you are great, we love you", doar un traforaj viteză executat perfect. Aşa ceva n-am văzut de când mă ştiu, oamenii ăştia n-ar trebui lăsaţi să umble singuri pe stradă, sunt mult prea "periculoşi", Kerry King e fabulos, Araya, deşi nu mai are voie să facă deloc headbanging, stăpânea întreaga scenă, Hanneman e fără greşeală, dar marea senzaţie este acest unic Dave Lombardo, care bate cu o viteză şi cu o precizie de ceas elveţian. Dar nu ăsta mi se pare lucrul cu adevărat senzaţional, ci faptul că nu transpiră, nu oboseşte, e proaspăt, calm şi detaşat după fiecare piesă, de parcă ar fi folosit beţele alea la balotat mâncare chinezească, nu la tobe. Nu ştiu dacă în acest moment există toboşar mai bun ca Dave Lombardo în lume. U-L-U-I-T-O-R! Tot la Slayer s-a rupt şi mulţimea, m-a prins moshala în plin War Ensemble, dar nu mai conta nimic. Pe scurt, din câte formaţii am văzut în această viaţă, Slayer au dat clasă tuturor, tocmai pentru că nicio secundă n-au păcălit muzica, iar încheierea cu Raining Blood a fost sfârşitul lumii!

La urmă au urcat şi preferaţii prostimii, Metallica, despre care părerea mea e arhicunoscută: nişte mari oportunişti, în cel mai fericit caz mediocri, iar plasarea după Slayer le face cel mai mare deserviciu, până şi necunoscătorii realizând cât de subţiri sunt, prin comparaţie. Norocul Metallica se cheamă Kill'em All, Ride the Lightning şi, parţial, Master of Puppets, în rest, piese pentru lăbarul care crede că dacă ascultă Metallica, e şi mare roacăr. Îndrăznesc să spun că mi s-au părut foarte plictisitori, s-au bazat pe căcaturi poponăreşti gen "vă simteţi bine?", artificii & shit, iar Lars este incredibil de prost şi penibil, cred că şi mă-sa e în stare să bată mai bine. După primele beat-uri era transpirat precum Cotabiţă în zi de graţie şi mă gândeam la Dave Lombardo, care se oferise de multe ori să-l înveţe arta mânuirii tobelor. Recitalul Metallica a fost salvat de bis, când a mers un cover după Queen, dar mai ales cele două bucaţi de pe primul album, Hit the Lights şi Seek and Destroy. Ăla a fost singurul moment în care am simţit că, după două ore de aproape sinistră masturbaţie, am ascultat şi ceva thrash.

Topul personal arată, aşadar, după cum urmează:

1. Anthrax sau Slayer (Anthrax pentru atmosferă, Slayer pentru tehnică şi valoare)

2. Megadeth

10. Metallica (păcat de Trujillo, îşi pierde vremea cu prăpădiţii ăştia)

O întrebare retorică de final: oare de ce plătesc unii 200 RON pentru a se face mangă, pentru a sta cu spatele la scenă, pentru a vorbi la mobil şi pentru că le-a zis colegul de birou de Slayer că e culeanu?

Chestii bărbăteşti

2010-06-23T15:10:00.004+03:00

O să intru direct în subiect, fără a mai pierde vremea cu introduceri penibile. După mine, jocurile video reprezintă una dintre cele mai fine şi mai bărbăteşti îndeletniciri rezervate omului inteligent. Idioţii vor fi imediat tentaţi să le catalogheze drept infantile, patetice, pierdere de vreme şi bani, etc. De aceea, simt acut nevoia de a le fute mumele-n cur pentru modul superficial în care judecă nişte lucruri pe care nu le cunosc decât din poveşti. Muie cu tone de căcat şi femeilor isterice care fac ca toate visele când soţii sau prietenii lor pun mâna pe un gamepad! De jocuri te mai vindeci, de prostie, niciodată! Şi acum, odată încheiate invocaţiile către muză, pătrundem în miezul temei jocurilor video.

Un bărbat adevărat, pasionat de jocuri, recunoaşte şi respectă două reguli de bază:

1. poartă întotdeauna în bagaj o consolă portabilă sau măcar un laptop pe care să poată juca ceva de bun simţ, deşi laptopul, părere strict personală, ucide într-o uriaşă măsură ideea de portabilitate ludică.

2. o cameră mică înseamnă un televizor FullHD cu diagonală imensă.

Alte reguli: Niciodată nu substitui viaţa socială cu jocurile, niciodată nu refuzi un lucru sau o activitate doar pentru a te juca (cu excepţia sexului, care e, oricum, ocupaţie de târlan fără carte), niciodată nu te joci ca un animal în loc să-ţi îndeplineşti îndatoririle casnice, niciodată nu eşti un adolescent acneic şi supraponderal care vrea să-şi găsească refugiul în lumea virtuală, eşti, aşa cum spuneam mai sus, un bărbat fin, un connaisseur, a cărui pasiune stabileşte de la bun început nişte linii de demarcaţie peste care nu se trece.

Da, există foarte multe jocuri oribile,jocuri pentru decervelaţi, jocuri din care nu înveţi nimic, jocuri care reduc mentalul la binar, jocuri care ar trebui interzise pentru simplul motiv că sunt foarte proaste, jocuri pe care le joacă o lume întreagă tocmai pentru că sunt foarte proaste, jocuri pentru care mama sau prietena au tot dreptul să te certe fiindcă te insulţi jucându-le. Şi în lumea jocurilor video, treaba merge ca şi în viaţă: fineţea este cea care face diferenţa dintre domn şi mârlan, între muzician şi muzicant, între jucătorul elegant şi "gamerul" vulgar.

Nu eşti niciodată fanboy, ţine bine minte asta! Niciodată! Nu există platformă perfectă, există doar jocuri perfecte, indiferent de imperfecţiunea platformei, iar datoria ta e să le joci, pentru că sunt o formă de cultură şi de educaţie. Îndrăznesc să spun că am învăţat mult mai multe din jocuri decât am făcut-o din şcoală sau din cărţi, dar am şi jucat adevărăciuni, nu căcaturi de neam prost, şi ori de câte ori am dat de o informaţie, de un nume, de un termen, am vrut să ştiu ce înseamnă el. Mergând pe cale inversă, plecând de la un simplu nume, poţi afla enorm de multe chestii fascinante, lucruri despre care nici măcar nu aveai habar. Au jocurile video, aşadar, o parte educativă? Oh, da!

Intrând şi mai adânc în subiect, spuneam că nu îmi plac fanboyşii sau oamenii cu idei preconcepute. M-am jucat pe Atari 2600, pe NES şi SuperNES, pe Sega MegaDrive, pe Gameboy, pe PC, pe Playstation şi pe Nintendo 64, din păcate n-am pus mâna pe un Dreamcast, toate au avut jocuri minunate. N-aş putea decreta că platforma X e mai tare ca platforma Y sau că V crează jocuri mai bune ca W, chiar dacă sufletul meu face şpagatul între barca Nintendo şi barca Sony. Cu toate astea, există un singur producător pe care-l urăsc din tot sufletul pentru că încearcă să cumpere cu sute de milioane de dolari pasiunea ludică: Microsoft şi mizeria lor de Xbox. Ai lui Gates încă mai cred că milioanele alea pot ţine loc de imaginaţie, de geniu creativ sau de tradiţie. Din fericire, deşi americanii sunt proşti de băune şi cumpără Xbox, pe termen lung, Microsoft termină cursa întotdeauna pe ultimul loc. Nu mă interesează Halo, Fable, Gears of War şi ce alte exclusivităţi constipate şi lăudate cu forcepsul au cei de la Microsoft, ducă-se pe sfânta pulă, în lumea mea n-au ce căuta asemenea negustori jidani. Lăcomia i-a pierit pe mulţi şi-i va pieri şi de azi înainte!

Şi până să ajung la câteva titluri pe care le joacă un domn, trebuie să vă spun ce joacă mârlanul. În pole position, undefeated, undisputed, champion of the world, Counter Strike. Este definiţia mârlăniei în lumea jocurilor video, este echivalentul grătarului făcut cu "băieţii" la iarbă verde, este ultrasul retardat al industriei de entertainment, voma din spatele blocului şi împuţitul care candeşte pestilenţial în tren sau în metrou. Lexicul meu nu conţine suficiente cuvinte care să definească supremul jeg pe care îl reprezintă Counter Strike.

Imediat după "Cantăr" vin la braţ FIFA, Need For Speed-urile post-Porsche Unleashed şi seria Grand Theft Auto. Ultimul exemplu reprezintă un caz special pentru că nu e sub nicio formă o serie proastă, doar că ţăranii n-au înţeles ironia din spatele fiecărui joc şi faptul că nu se iau în serios, astfel GTA ajungând sinonim cu belitul care ascultă hip-hop, e white-nigger şi pasionat de cultura de ghetou.

Fără a le considera gregare, eu personal n-am putut juca strategii în timp real sau pe ture (nu concep că trebuie să adun lemne ca să "construiesc" trupe), simulatoare economice, managere de fotbal, sporturi în general, tech-demouri a la Crysis sau Far(t) Cry, plus Solitaire, pe care nici nu l-am atins vreodată.

Atunci, ce jucăm? În opinia mea, şi fără a încerca vreo ierarhizare, un individ care se consideră pasionat de cultura jocurilor video nu are voie să rateze următoarele jocuri/serii:

1. Doom, indiferent că e primul, al doilea, Ultimate Doom sau Doom 3, reprezintă first person shooterul prin definiţie. Doom trebuie să fie minimalist şi a rămas minimalist, în pofida criticilor, Doom nu are poveste, ci atmosferă, unica menire a lui Doom e să împuşti imps şi e al dracu' de eficient la asta. Ah, şi BFG-ul...

2. Diablo, cred că singurul motiv pentru care mi-aş mai cumpăra acum un PC nou. Diablo are o mecanică de joc extrem de simplă, care, pe undeva, seamană cu cea a lui Doom: curăţă donjoanele de inamici, colectează prada, vinde-o în oraş pentru arme şi vrăji mai bune. Cu toate astea, dă dependenţă instantaneu şi e cel mai bun remediu pentru orice relaţie abia terminată sau neîncepută. Pe verificate!

3. Planescape Torment este, cred eu, cel mai bun western RPG făcut vreodată. Fiind atât de bun, nu s-a vândut mai deloc, pentru că a îngrozit gibonul: în loc să dai cu barda, citeşti sute de mii de linii de dialog. Povestea e absolut fascinantă, fără dubiu, munca unor genii. E imposibil de descris, măcar l-am cumpărat original. :D

4. Mafia e GTA-ul omului rasat, e Don Vito Corleone al jocurilor video, în timp ce GTA ar fi Ciupanezu', dacă mi se permite o asemenea comparaţie. Unul dintre puţinele jocuri fără happy-end, unul dintre puţinele jocuri făcute cu sufletul, nu cu gândul la bani. Doamne, ce atmosferă...

5. Max Payne părea doar un tech demo făcut de cei care lucrau la 3DMark, însă a ieşit unul dintre cele mai bune jocuri pe care am pus mâna, cu o poveste noir de milioane, cu o moralitate discutabilă a tuturor personajelor şi cu ceva ce se numeşte "bullet-time" şi care e incredibil!

6. Uncharted (seria): dacă nu ar fi existat Uncharted, probabil scriam Tomb Raider. Uncharted, mai ales partea a doua, e Tomb Raiderul ţinut pe steroizi, infinit mai amuzant şi mai bun. Contează şi realizarea, care te pune-n cur. Unii spun că e cel mai arătos joc făcut vreodată.

7. Soulcalibur/Tekken: nu mă dau în vânt după beat'em up-uri, însă trebuie să ai măcar o dată contact cu ele. Da, Mortal Kombat e o legendă, da, Street Fighter e şi el o legendă, Tekken, însă, mi se pare infinit mai tehnic. Soulcalibur e, practic, Tekken cu arme, d-aia le-am luat la grămadă.

8. Deus Ex. Capodoperă! Paradoxal, mie personal mi-a plăcut mai mult a doua parte, e mult mai nebună, în sensul bun al cuvântului. Nu există film sau joc care să definească mai bine cyberpunk-ul în cea mai pură formă a sa ca Deus Ex. Poate doar Blade Runner...

9. Fallout 1 şi 2, cu tot respectul pentru Bethesda, 3-ul e altceva. Fallout e cel mai dement joc pe care l-am jucat vreodată, şi totodată cel mai bun argument pentru faptul că realizarea grafică nu contează. Fallout-urile au arătat ca o budă şi la vremea la care au fost lansate, însă umorul şi povestea au compensat din plin.

10. Super Mario 64 e primul joc care foloseşte cu adevărat a treia dimensiune şi o face perfect. La dracu, e aproape jocul perfect, nu-i poţi reproşa NIMIC, e fără greşeală.

11. Legend of Zelda: Ocarina of Time este chiar jocul perfect. Punct! Nu o spun doar eu, ci majoritatea celor care au habar de jocuri video. Lunile trecute am dat, după foarte mulţi ani, de ceva care fură cu nonşalanţă din Ocarina of Time, Darksiders, însă fură atât de frumos încât e el însuşi o plăcere, departe de a fi perfectă, dar, totuşi, o plăcere.

12. Devil May Cry: e brutal, e exagerat, e japonez şi e neîndurător cu novicii. Devil May Cry e singurul joc care nu prea te duce de mânuţă docil, până la final. Îţi aruncă în faţă milioane de demoni, te obligă să-ţi drămuieşti cu spaimă ultima fărâmă de viaţă, iar la final îţi trânteşte un calificativ D pe motiv că n-ai avut niciun fel de stil în realizarea combourilor. Briliant!

13. God of War: satisface nevoia esenţială de violenţă a fiinţei umane. God of War nu-şi propune decât să-ţi umple ecranul cu sânge, şi o face în cele mai brutale moduri, la care nici nu te-ai fi gândit. Şi, ca să vezi, reuşeşte. Ca punere în scenă, mecanică şi fun-factor, e şi el perfect!

14. Metal Gear Solid: am lăsat la urmă cele mai bune jocuri pe care le-am jucat vreodată, şi se poate să fiu foarte subiectiv acum. Analizat pe componente, MGS e plin de imperfecţiuni, uneori e propriul său duşman, de şi mai multe ori îşi dă singur la picioare, sunt zeci de minute în care urmăreşti un cutscene care nu dă semne că s-ar termina, însă atenţia obsesivă pentru detalii, realizarea, vocile, atmosfera, toate aceste imperfecţiuni reuşesc să creeze o senzaţie totală.

Ajunge, acum chiar că par un puştan obez, plin de coşuri, care stă toată ziua în casă şi joacă AD&D în universul Forgotten Realms.

Turma de homo deloc sapienşi

2010-06-06T21:32:00.005+03:00

De a lungul celor treij' de ani de când mă ocup cu supravieţuirea am observat că oamenilor le place să se organizeze, aidoma oilor, în turme numite găşti. Trebuie să fiu cinstit şi să admit că nu am făcut mai niciodată parte dintr-o gaşcă pentru că eram prea deştept şi nu împărtăşeam obiceiurile lor idioate, ori turma are întotdeauna tendinţa de a nu accepta ceea ce depăşeşte nivelul ei de înţelegere, nivel aflat, altminteri, undeva pe la jumătatea rigolei. Şi dacă tot mă fute sinceritatea, cred că prin liceu m-a frustrat vreo 2-3 luni ostracizarea la care eram supus, după care mi-am băgat pula în ea problemă şi nu mi-am mai dorit să fac parte din nicio gaşcă. Nemaipropunându-mi lucrul acesta, evident că mi s-a tot întâmplat, ocazie cu care am studiat psihologia de gaşcă şi, mai ales, distribuţia pe roluri din cadrul găştilor. Concluzia: gaşca e ceva din cale afară de poponăresc, iar reclamele cretine la bere surprind perfect sentimentul decerebrării care defineşte orice camaraderie de teapa găştii. (un moment, să bag nişte Seasons in the Abyss şi încep expozeul)

Proştii au nevoie de gaşcă pentru că sunt mult prea proşti şi complexaţi pentru a-şi putea duce existenţa solitari, organizarea în turme oferindu-le suportul psihologic necesar integrării într-o microsocietate. Discutam într-o dimineaţă cu Eftimie că noi nu ne săturăm niciodată de noi înşine, putând sta şi 4 zile fără a simţi nevoia de a vorbi cu cineva. De partea cealaltă, ăla care face parte dintr-o gaşcă moare de plictiseală în propria-i companie, de aceea încearcă, automat, nevoia de a socializa. Conform frustrărilor pe care le are fiecare membru al găştii, urmează o împărţire justă a rolurilor în sânul comunităţii. Astfel,după mintea mea luminată, o gaşcă trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele persoane:

1. Şeful găştii - poate fi bărbat sau femeie, nu contează, atitudinea sa de bully din timpul adolescenţei este cea care îi conferă dreptul de a fi liderul grupului. E entitatea căreia fiecare îi cere sfatul, cea care hotărăşte cât se dă darul la nuntă, cea care urcă prima pe munte. Toţi încearcă faţă de el/ea o teamă combinată cu respect, şi chiar dacă în particular se plâng de autoritatea sa, niciunul nu are curajul să-l contrazică în faţă. În realitate e cel mult mediocru din toate punctele de vedere, şi, cel mai probabil, prima, maximum a doua generaţie de ţăran la oraş. Originea sătească este trădată, altminteri, de multe amănunte, pe care, însă, nu le voi detalia aici şi acum.

2. Bufonul - este întotdeauna bărbat. Gaşca îl consideră foarte simpatic şi spiritual, râzând automat la orice spune sau face bufonul. Bineînţeles că bufonul nu e deloc amuzant pentru nimeni altcineva, cu excepţia celor din cadrul găştii, ba chiar pare tembel, infantil şi puţin retardat mintal, ceea ce, cu certitudine, şi este, doar că nimeni din interiorul cirezii nu s-a gândit să-l trimită la un control. Bufonul e genul de copil idiot, cocoloşit de părinţi, care a futut cel mult o femeie în viaţă, relativ puturos şi care adoră să savureze mirosul propriilor băşini din vârful patului. Dacă şeful găştii e femeie, cel mai probabil bufonul e cuplat cu ea, pentru că n-are personalitate, e moale şi poate fi dominat cu uşurinţă de şefă, care, după cum am stabilit, se poartă ca un bully.

3. Simpatica - obligatoriu f'meie. Simpatica e aia pe care o îndrăgesc cu toţii, da' nu o fute nimeni din interiorul găştii, pentru că toţi o văd asexuată, o iubesc ca pe o soră. Fetele o vor domnişoară de onoare, băieţii o întreabă dacă merg şosetele albe la costumul închis la culoare, etc. E banală prin definiţie, dar împăcată cu banalitatea ei, de aceea se face plăcută. N-ai ce discuta cu dânsa, viaţa şi preocupările ei sunt tot atât de banale ca şi ea, dar, ca outsider, măcar nu-ţi vine să-i fuţi un cap în gură, aidoma bufonului, ceea ce-i de bine.

4. Deşteapta - şi asta e întotdeauna femeie. La prima vedere nu transmite nimic nici dumneaei, însă cel care te-a introdus în gaşcă are grijă să-ţi spună că e foarte cultă, citită, erudită, capabilă de cele mai fine conversaţii, dar că, fiind atât de minunată, e introvertită, profundă şi inabordabilă. Pesemne că analizează în timp real "Metamorfoza" lui Kafka. Primul dubiu cu privire la inteligenţa ei venită de pe planeta Krypton odată cu Superman e animalul cu care s-a cuplat: prost, juma' de buletin şi, mai presus de toate, pasionat de fotbal. Realitatea e, clar, alta: deşteapta nu e foarte deşteaptă, sunt ceilalţi pasional de bălălăi.

5. Ciudatul - într-un procent zdrobitor, e bărbat. Ciudatul e un fel de Eric Clapton al banalului, în sensul în care a făcut el prin gimnaziu/liceu nişte nasoale, da' acum e curat şi dă lecţii de moralitate. Ciudatul e relativ inteligent, însă amplifică impresia pe care o lasă vorbind despre filme europene pe care nimeni nu le-a văzut, despre cărţi pe care nimeni nu le citeşte, despre formaţii pe care nimeni nu le ascultă, cu excepţia probabilă a doi poponari corporatişti. Gaşca este întotdeauna fascinată de profunzimea panseurilor ciudatului, fiecare gândind în particular că dacă o asemenea valoare îl consideră prieten, automat şi el este foarte deştept. Compania ciudatului conferă, deci, un anumit confort psihic şi un sentiment de mulţumire cu sine, adică autosuficienţă.

6. Căţeaua - e genul de curvă care, la prima vedere, pare fată de treabă, pe parcurs dovedindu-se o vacă notorie, bârfitoare, egoistă, răutăcioasă, plină de ea, snoabă până în vârful clitorisului, parvenita prin definiţie. Nu întâmplător i-am spus curvă, pentru că menirea ei e de a părea altceva decât este în realitate. Se vrea amabilă şi populară, dar autoritară şi plină de bun gust, când ea e cu totul şi cu totul altfel. Întotdeauna îşi va ascunde originea, crezând că toţi prejudecă aidoma ei.

7. Mutul/muta - cel mai şters membru al găştii, nu se remarcă prin nimic, de obicei stă într-un colţ, tace şi ascultă. Din când în când, însă, are tresăriri de orgoliu şi face ca toate visele, e ranchiunos şi ţine minte, ani de zile, orice cuvinţel care i s-a părut lui de rahat odată, pe care, ca un necromancer veritabil, îl va dezgropa, îl va sufla de praf tacticos, pentru ca apoi să ţi-l scoată pe nas. Are idei extrem de puţine, din care face adevărate obsesii.

8. Ghinionistul/ghinionista - ăsta e un soi de prostovan masculin sau feminin care s-a îndrăgostit la un moment dat adolescentin de unul/una care a făcut din el ultima terfeloagă, ultima cârpă cu care mătura pe jos, îi ejacula pe faţă şi-n urechi, îi scuipa coji de seminţe în anus şi-l mai dădea cu capul de toţi pereţii în timp ce el trebuia să cânte Lili Marlene. Într-un final, aia/ăla l-a părăsit, dar el tot o mai iubeşte, nu şi-a revenit nici acum, iar gaşca îl compătimeşte sincer, pentru că e băiat/fată bună. Păcat că e cam prost, altfel, parol, n-ai ce comenta.

9. Beţivul - numele spune totul. Uzual e cretin nativ,iar atunci când se face pulă devine şi violent, deci un cretin violent. Sublim e că are procentaj de 100% la făcut pulă.

10. Lipsitul de personalitate - acesta e un caz mai special pentru că luat individual, e un om foarte în regulă, relativ întreg la cap şi serios. Din păcate pentru el, nu prea are personalitate şi, în prezenţa găştii, probabil pentru a se integra mai uşor, alege să copieze fragmente din alte tipologii, rezultând un fel de newborn a la Alien 4, adică o combinaţie nefericită de bufon, beţiv şi simpatic.

Cred că ar mai fi intrusul, dar cum el e cel care intra şi iese pe uşa din dos, pentru că nimeni, nici măcar el, nu a înţeles vreodată ce căuta acolo, mai bine nu-l mai menţionez.

Acu'...voi care sunteţi?

Solidaritatea e cea mai cruntă labă

2010-05-27T15:45:00.004+03:00

Uneori trăiesc cu impresia că plecasem la udat buretele în timpul orelor de altruism pentru trepanaţi, altminteri nu-mi explic de ce orice iniţiativă de solidaritate entuziasto-cretinoidă mă scoate din minţi. Nu mă înţelegeţi greşit: mi-e foarte milă de o bătrânică ce trăieşte dintr-o pensie de 400 RON, mi-e milă de un băiat care pare nu foarte întreg la minte, dar care vinde iarnă/vară ziare în intersecţia de la Patria, în Braşov, mi-e milă de copiii abandonaţi prin orfelinate de nişte iresponsabili care au dat din cur de două ori şi pentru care noţiunea de contracepţie e tot atât de străină ca apa şi săpunul, însă, niciodată nu-mi este milă de cretini şi nici nu voi putea rezona solidar, vreodată, cu proştii.

E la modă în zilele noastre să încerci să găseşti tot felul de motivaţii, argumente sau justificări dintre cele mai alambicate pentru situaţii în care prostia, uneori abisală, este cea mai simplă şi mai onestă explicaţie. Aud constant următoarele cuvinte: "nu-l băga în seamă, e beat". Aşa, şi? Nu cumva, până să fie beat, e, mai întâi de toate, foarte prost? Poate că e într-atât de prost încât nu-şi dă seama cât de prost devine după ce se îmbată, deci, facem ce facem şi tot la prostie ajungem. Churchill, în contrapartidă, era beat mai tot timpul, însă asta nu-l făcea prost, ba din contră.

Ehhh, proştii trăiesc după nişte reguli pe care cineva, nu ştiu cine, le-a stabilit, iar ei, ca nişte drone, le adoptă fără a clipi. Prostul a citit el în manualul micului om de bine, scris de Isus Christos şi îngrijit de Yahweh, că el trebuie să fie bun şi altruist, că omul bun merge seara în parc şi le suge pulile boschetarilor, pentru că, nu-i aşa, peste câţiva ani, Domnul îl va răsplăti înzecit şi i-o va aduce la uşă pe Tera Patrick, care-i va trage cel mai tare blowjob din ultimii 30 de ani.

În spiritul acestei comparaţii, prostul simte nevoia de a fi solidar cu alţi proşti, numărul de proşti solidarizaţi pentru cauza unui prost fiind în directă proporţionalitate cu prostia individului în jurul căruia se strâng rândurile decerebraţilor.

Trei exemple edificatoare pentru cele scrise mai sus:

1. Adrian Mutu ar fi putut fi un fotbalist genial, însă s-a mulţumit cu statutul de prostul satului. Cum prostia şi domnia se plătesc, într-un final, FIFA l-a pus să cotizeze grupa mare către Chelsea pentru perioada în care era suspendat pe motiv de prafuri în nas. Ei bine, foarte mulţi proşti de prin România se gândiseră să fim solidari cu prostul de Mutu, să facem o chetă naţională şi să-i plătim, noi românii (ce-mi place formula asta de adresare, mă excită de a dreptul), amenda, de parcă prizase din sacrificiu pentru poporul român.

2. Nişte motociclişti cretini făceau agerimi pe ocolitoarea Braşovului (găsiţi filmuleţe pe Youtube sun numele Kiki + încă un cuvânt cheie), toţi retardaţii erau surescitaţi de cât de culeanu e ăsta. Zilele trecute, un taximetrist foarte prost a întors pe linia continuă, motocicliştii cretini goneau ca nişte cretini ce sunt, şi în goana lor nebună, s-au înfipt în taximetristul care întorcea pe linia continuă. Le mai aranjează şi Bărbosul, prostul tot de mâna prostului o mierleşte. Cretineii, în loc să priceapă mesajul, fac solidaritate pe Facebook cu tembelul, să se pună el pe picioare şi pe două roţi, ca apoi să-şi reia activităţile iresponsabile prin care a devenit celebru. Şi stereotipia asta cu "a doua şansă" e o mare poponărie. Uzual, cel care primeşte o a doua şansă are grijă să o fută mai abitir ca prima dată, o interpretează ca o oportunitate de a desăvărşi ce n-a fost în stare să termine la prima strigare, nicidecum ca pe o ocazie de a-şi băga dracu' minţile-n cap. D-aia e bine să nu-i dai încă o şansă unei femei care ţi-a făcut nasoale de prima dată, să te bagi în afaceri cu unul care ţi-a tras ţeapă o tură, etc.

3. Statul îmi cere zilele astea să fiu solidar cu proştii care l-au votat pe marele anticomunist şi antimineriadist de la Cotro acum că au rămas în cururile goale, fără pensii şi salarii, ba chiar să fiu solidar şi cu gaşca lui de şmecheri putred de bogaţi care fac haiducie pe reverse, tăind de la sărăntoci pentru a da avuţilor. Niciodată! Îmi doresc din suflet ca cei care mă făceau odată comunist să moară de foame cu poza personajului în braţe.

Aşa cum scriam mai sus, proştii mor întotdeauna solidari, de mâna unui prost pe care l-au susţinut. Iar asta nu se cheamă genocid, ci statistică.

După Christos, vine dracu'!

2010-05-17T16:11:00.007+03:00

Preludiu sau ante-futere: N-o să fie o cronică de concert, ci una de moravuri, n-o să scriu că AC/DC au fost beton, dacă nu erau beton, nu m-aş fi dus, n-am să scriu că-i aşteptam de douăj' de ani, pentru că sună foarte patetic, deşi chiar aşa e. Am să scriu, însă, că suntem un neam de căcat, şi până să vă repeziţi să-mi spuneţi că şi alte popoare sunt de căcat, iar eu să vă dau dreptate, mai jos am argumentul ultim că noi suntem cel mai de căcat popor.

Scurt, câteva chestii "tehnice": Down e o super-trupă, pe care ghiorlanii ascultători de Metallica şi Iron Maiden n-au cum să o ştie sau aprecieze, ori să cuplezi AC/DC cu unii care bagă sludge "pă sistem nervos" arată că organizatoarea era femeie, deci habarnistă. În America sau în lumea civilizată, imediat după ce Phil Anselmo a rostit "Rex Brown", urmau ovaţii de minute întregi, la noi lumea îl aştepta pe Minculescu.

Care Minculescu a fost muuult peste aşteptări, tocmai pentru că a cântat puţin şi n-a avut vreme să o lăbărească cu zecile de piese proaste pe care le-a scris de prin '93 şi până în zilele noastre. La Iris am observat o chestie: pe vremea când furau cu nesimţire de la Uriah Heep, Whitesnake, Judas Priest, Deep Purple sau AC/DC, reuşeau, totuşi, să scrie piese decente, ulterior, după ce le-a intrat lor în cap ideea că sunt mare formaţie, dezastru, sună ca un cur, curată şi onestă onanie rockeristică. D-aia stau şi mă întreb: de ce pula lu' Angus Young n-au cântat "Trenul fără naş" în loc de "Casino"?

Despre "Aisidisi" n-aş scrie mare lucru, cu excepţia unei remarci: setlistul s-a bazat numai pe piesele din vremea lui Bon Scott, plus "Back in Black". În rest, 4 bucăţi de pe noul album, pe care-l şi promovează, deci nu se pun, una de pe Razor's Edge (Thunderstruck, că o ştie tot prostu', e aia cu "ăaaaaaaa-aaaaa-tandăr") şi finalul, For Those About to Rock...We Salute You, de pe albumu' cu acelaşi nume. Atât, de unde rezultă că şi ei sunt de acord că LP-urile de după Back in Black sunt cam proaste, sau, mai elegant zis, n-au decât o piesă acceptabilă per disc.

Acum, cică ar fi fost vo' şaij' dă mii de spectatori, din care, personal, aş fi dat orice să plece acasă după prima bere cam 59000, erau ucigător de români, a.k.a. cretini.

Românul la concert e cretin în primul şi în primul rând pentru că, la modul general, n-are educaţie de niciun fel.

Primo: dacă-i spui să vină la ora 15.00, el va veni, eventual, de pe la 17.00, îmbulzindu-se, călcându-se în picioare, puţind a transpiraţie şi urlând că-i organizarea de căcat, ceea ce poate fi adevărat, dar nu din acest motiv.

Secundo: dacă în lumea civilizată Rolling Stones sau AC/DC sunt formaţii pe care le ascultă până şi şoferii de camion, la noi trec drept chestii elitiste pentru alde Pleşu şi Cărtărescu, lumea ştie 2-3 piese, în rest se uită că proasta-n prispă şi nu reacţionează de niciun fel. Dacă mă întrebaţi pe mine, ăia de la AC/DC au venit la bis pentru că aşa era contractul, nu pentru că i-ar fi chemat publicul, care clar îşi mai dorea, da' nu ştia ce să strige, majoritatea habar neavând că pe Angus Young în cheamă Angus Young, să-l aclame pe nume.

Tertio: berea. Axiomă: Berea face diferenţa dintre mârlani şi oamenii normali. OK, n-am nimic cu berea ca aliment sau ce paştele cailor e ea acum, însă am o problemă cu berea care încurcă totul. Singurii vinovaţi în aceste cazuri sunt organizatorii de concerte, care fac greşeala capitală a diletantului în lucrul cu cetăţeanul: nu-şi cunosc publicul-ţintă. Atunci când organizezi un concert în România, trebuie să înţelegi foarte clar că 90% dintre români, deci publicul-ţintă de mai sus, sunt neamuri proaste, deci că le lipseşte educaţia, la modul general, aşa cum am mai spus. Mârlanul, prin definiţie, bea bere, iar berea e mai presus de mamă, tată, iubită, concert, formaţie, copii. În faţa berii, mârlanul uită de orice, uită chiar şi că a plătit X milioane pe un bilet şi se face pulă până să înceapă concertul. Nu cred să fi fost show lăsat de la Dumnezeu la care să nu dau nas în nas cu 5, 7, 10 indivizi care se clătinau ca şi când le-ar fi extirpat cineva cerebelul în urmă cu un sfert de oră. Am pretenţia că pot înţelege multe, dar nu treaba asta: mergi la un concert o dată, maximum de două ori pe an, chiar nu te poţi abţine 4 ore de la bere? Cum ajungi pe arenă, o iei razna "bere, dăăăăh, să luăm bere, multă bere, bereeeeeeeee"? În fine, să zicem că procentul celor care se fac blană nu e unul mare, deci îi ignorăm, ce ne facem, însă, cu restul?

Tot din cauza berii, se crează aglomeraţii la tonete şi mai ales la pişătoare. Hai să zicem că bărbatul se mai descurcă, dar ce te faci cu gagicile, care ba se pişă, ba trebuie să-şi schimbe tamponul, ba vomită, lucruri muiereşti normale, altminteri? Stai o oră la coada din dreptul WC-ului ecologic, rugându-te ca nu care cumva să se cace vreunul din faţă, şi asta fiindcă un organizator bou vinde bere, iar un român şi mai bou o bea de cum ajunge? Dar nu e totul: dobitocul care s-a dus să cumpere bere nu se rezumă la un pahar căruia să-i fută, scurt, un voleu pe gât. Nuuuu, el trebuie să cumpere zeci de pahare, pe care să le ducă restului de ghiolbani cu care a venit, şi aşa te trezeşti că, împins din spate sau lateral, îţi pune în braţe pişatul de bere pe care dorea să-l înghită cu amicii. Până la urmă, un individ care vrea să vadă o formaţie, vine indiferent de "protocol", asta fiind o metodă straşnică de ţinut deoparte cretinii: nu mai da bere. Şi astfel am elucidat şi motivul principal pentru care mai totdeauna organizarea e de căcat: berea. Când te aştepţi la 60000 de spectatori, din care 59950 beau bere, e clar ca lumina zilei că nici 200 de toalete ecologice nu ajung=>nervozitate=> "bag pula-n ei de organizatori!" Să nu aud argumentul ultra-idiot că ce concert rock e ăla la care nu se vinde bere: nu vă mai căutaţi scuze sau argumente pentru că sunteţi beţivani!

Scriam mai sus că mi-aş fi dorit ca din cele 60000, 59000 să plece dracu' acasă după prima bere, pe motiv că erau piţi cu tocuri de 10 la sandale, care în viaţa lor nu ascultaseră un CD cu AC/DC, familii întregi de moldoveni veniţi cu Dacia 1300 de la Vaslui, îmbrăcaţi în uniformă, trening sintetic plus şapcă, roacări cretini care sunt cu rocku' că aşa e cool, deşi nici ei n-au ascultat nimic, mâncători de seminţe, proaste care merg şi la Armin Van Buuren, dar şi la Deicide, crezând că asta le face speciale, 59950 de băutori de bere, am uitat pe cineva, oare?

Mi-a plăcut că am văzut bătrânei care ascultaseră în '77 "Let There Be Rock" pe sub mână şi care îi aşteptau de o viaţă, chiar am făcut şi o poză cu telefonul unui asemenea meseriaş, însă se vede ca un cur, nu o pun. Oamenii ăştia îmi aminteau de unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut în ultimul an, "The Boat That Rocked", şi chiar mă gândeam că atâta vreme cât vor mai exista doi d-ăştia în Românica, nu mă las de radio nici mort. Nu mai sunt uşor impresionabil de când cu vârsta, însă aproape că îmi dăduseră lacrimile văzând liniştea şi împăcarea ce se aşternuseră pe faţa bătrânelului din spatele meu. Adevărul e că imaginea lui Angus Young ridicat deasupra mulţimii, în timp ce toată scena se umpluse de confetii merita să aştepţi o viaţă! Mi-a mai plăcut că nişte părinţi destupaţi la minte îşi aduseseră ţâncii suficient de mărişori cât să priceapă ceva, asta mă face să cred că în 10 ani băşini ca Radio Zu sau KissFM nu vor mai exista, pentru că prea puţini vor mai asculta Inna şi Deepcentral, cu alte cuvinte şi cu întârzierea de rigoare, publicul românesc se va cizela şi va metaboliza reminiscenţele începuturilor sinistre ale anilor '90.

Poate până atunci dispar şi mâncătorii de seminţe de la genul ăsta de concerte, şi, mai ales, dispare berea din meniul de show.

P.S.: R.I.P. Ronnie James Dio!

Update: Hai, totuşi, să pun poza.

Autoportret vol.7: "Bucureşteanul" şi "provincialul"

2010-05-11T11:58:00.003+03:00

Începem cu un preludiu prin care explicăm raţiunile ce au stat în spatele abordării cumulative a celor două entităţi, deşi intenţia iniţială era portretul individual. (mi-e rău, ce exprimare elevată). Concepând mental acest post, am realizat că personajele au asemănări comune, iar diferenţele sunt, în fapt, tot asemănări, ca regulă de bază schimbându-se doar sensul de la care pleacă şi către care converg anumite marote.

"Bucureşteanul" şi "provincialul" au una şi aceeaşi origine, provincia, asta făcându-i extrem de asemănători. Aşa cum am mai spus-o, cuvântul "provincie" mi se pare inventat de nişte "provinciali" ajunşi în Bucureşti, care îşi privesc cu dispreţ rudele rămase în oraşul natal, prin apelativul "provinciali" încercând să-şi declame supremaţia. Bucureştenii nativi, pe cale de dispariţie, sunt, vă vine să credeţi, nişte oameni absolut normali, nicidecum demonii pe care îi consideră cei de prin alte oraşe, ba chiar urăsc şi ei Bucureştiul pentru ceea ce a ajuns din cauza "bucureştenilor". Asta ca o paranteză...

Mergem mai departe şi identificăm provenienţa "bucureştenilor" şi a "provincialilor": din nou, asemănare perfectă. Sunt moldoveni, ardeleni, olteni, dobrogeni, bănăţeni, regăţeni, orice, fără cea mai mică urmă de discriminare.

Există falsa impresie că "bucureştenii" sunt doar moldoveni sau olteni, ardelenii fiind cei care au lansat ideea, pentru că acolo se suferă intens de mania grandorii propriei lor superiorităţi în faţa celorlalte "provincii istorice". Fals! Ardelenii sunt tot atât de idioţi/de treabă ca şi restul, faptul că s-au născut într-o zonă în care au existat saşi, nemţi şi ce pizda mă-sii or mai fi existat neinfluenţând cu nimic sperma de ţăran prost a tatălui ori ovulul mă-sii. Influenţa săsească, ungurească, norvegiană, celtică s-o vedea prin arhitectură, dar sigur nu în materialul genetic, proştilor, iar caracterul vine doar din educaţia pe care ţi-au dat-o sau nu ţi-au dat-o în casă. Aşa că, dacă te-ai născut în Sibiu, dar eşti un mârlan borât, eşti un mârlan borât şi atât, cu nimic diferit de un mârlan borât din Paşcani sau Craiova, iar amândoi sunteţi mârlani borâţi pentru că aţi crescut în sânul mârlăniei borâte, care nu ţine cont de oraş sau naţionalitate. Prejudecăţile geografice pe provincii mă scot din sărite, iar ardelenii care se cred superiori îmi provoacă cea mai cruntă formă de urticarie pruritoasă.

Bun, acu' că ne-am lămurit cu originea comună universală a ăstora, pătrundem şi mai în profunzime şi vedem cine este, la nivel individual, "bucureşteanul" şi cine este "provincialul". Şi unul şi celălalt sunt acelaşi individ cel mult mediocru, banal, proletaro-sindicalist în mentalitate, pentru care succesul şi reuşita în viaţă au şi astăzi, în anul Domnului 2010, coordonate medievale: casă şi herghelie (aka maşină), plus o vacanţă pe an, de preferinţă în străinătate. Aici apare una dintre puţinele diferenţe: în vreme ce "bucureşteanul" e dotat cu ambiţie de neam prost, ce ţine loc de idei şi inteligenţă, "provincialul" e fricos. "Bucureşteanul", labagiu mental, se plictiseşte repede de încercat ceva în oraşul natal, aşa încât preferă să devină o dronă de Bucureşti, angajat într-o multinaţională, care-i ucide şi ultima brumă de rural grefată adânc pe cromozomii săi, în numele unui salariu cu care să se poată lăuda părinţii în faţa neamurilor. Nefiind capabil să gândească, va acţiona aidoma borgilor din Star Trek: va merge unde merg toţi "bucureştenii", va avea preocupări identice cu restul "bucureştenilor", îşi va cumpăra aceleaşi lucruri pe care le cumpără "bucureştenii" şi, aidoma "bucureştenilor", va dispreţui "provincialii", pe care îi va vedea drept nişte prăpădiţi necivilizaţi.

"Provincialul" e identic, doar că n-a avut curajul să plece de la mama, însă are tot un job de căcat, o gândire inexistentă, un mimetism caracteristic, şi, natural, va dispreţui "bucureştenii".

Îţi vine să-i calci pe amândoi pe muie, după care să-i baţi cu pula peste ochi până dau în cataractă pentru că fiecare se crede superior celuilalt, deşi sunt cretini în mod identic. "Bucureşteanul" ia de sus "provincialul" pentru că, are el impresia, locuitul în Bucureşti îl face automat o autoritate în orice domeniu, orice spune sau face el trebuind să se transforme instantaneu în ideologie pentru pârliţii din provincie. "Provincialul" dispreţuieşte bucureştenii pentru că o duc, doar în aparenţă, nota bene, mai bine decât el. Cu alte cuvinte, îi este ciudă pe ei, pe lucrurile pe care aceştia le lasă la vedere, vrând şi el Tucson, mall-uri şi hipstăreală,fără, însă, a da liniştea Slatinei natale.

Problema celor două tipologii e "provincialismul" crunt în care le bălteşte creierul, prin provincialism înţelegându-se ţărănie. Şi "bucureşteanul" şi "provincialul" sunt tot timpul în competiţie; între ei, între bucureşteni şi bucureşteni, între provinciali şi provinciali, ei trebuie să demonstreze constant cuiva că îi sunt superiori, că au mai mult şi mai scump.

Concluzia e că amândoi sunt nişte ţărani de oraş, cu gândire, preocupări şi bucurii de ţărani parveniţi. Şi chiar dacă poţi scoate omul din sat, satul din om nu-l vei scoate niciodată!

99 de moduri pentru a fi cretin: 1 mai şi tineretul

2010-04-28T13:01:00.006+03:00

Dacă vreunul n-a avut ceva mai bun de făcut decât să numere chestiile pe care le urăsc, nu le suport, mă enervează sau îmi provoacă urticarie, măcar cele scrise p-aici, că nu le ştiţi pe toate, îl rog să-mi comunice şi mie numărul exact, nu de alta, dar la acesta voi mai adăuga unul, reprezentat de ăia care îmi numără preferinţele.

Niciodată nu mi-au plăcut tinerii şi nici termenul ce face parte din aceeaşi familie de cuvinte, tineretul. Nu mi-au plăcut tinerii nici pe vremea când făceam parte din ei, adică pe la 18-20 de ani, nu mi-au plăcut şi nu-mi plac pentru că mi se par foarte idioţi în tot ceea ce întreprind, (nu) gândesc, îmbracă, ascultă, văd şi, mai ales, în tot ceea ce simt. Mă îngrozeşte perspectiva că tinerii din ziua de astăzi, care sunt copleşitor de idioţi, îmi vor da mie pensie şi nu consider că explicaţia "lasă-i, sunt tineri" serveşte drept o scuză justificabilă pentru prostie, pentru ţopârlănie sau pentru lipsa unor valori. Dacă eu n-am fost (foarte) idiot, asta înseamnă că se poate, deci dă-vă-n pula mea de "tineri"!

Tinerii se asociază instantaneu cu un alt cuvânt care mă scoate din sărite, distracţia. E deja un truism să spui "tinerii se distrează", chit că eu unul, fiind foarte îngust la minte, aşa cum mi s-a mai spus, nu înţeleg cum cineva s-ar putea distra făcând ce fac tinerii. Ce este, de exemplu, distractiv, în a merge într-un club, unde pute a curvă şi cocalar de bani gata, a prostie crâncenă şi ţărănie? Aaaa, mi s-ar părea distractiv, de exemplu, să inchizi uşile de la Cuando, apoi să dai drumul înăuntru la vreo 80 de punkeri beţi pulă şi cu chef intens de mardeală, oh, da, aia distracţie adevărată, bocanc Dr. Martens pe faţa DJ-ului! Dar să nu divaghez: pentru că este foarte idiot, tineretul acţionează mimetic şi de 1 mai pleacă la mare. Mersul la mare e o cruntă imbecilitate, mai ales mersul la mare în România, dar să mai mergi de 1 mai, cu toţi decervelaţii, deja asistăm la un fenomen de cretinizare naţională.

Există două categorii de dobitoci care merg de 1 mai la mare, cu menţiunea specială Voma Veche: tinerii de maximum 23 de ani care se cred artişti, rebeli şi ce pula lu' Mădălin Ionescu s-or mai crede ei, care acolo încep să o ardă boem şi neo-hippie cu zdrăngăneli de chitară, iubiri neînţelese şi neîmpărtăşite, plus un galop de sănătate la fofoloanca goală pe plajă, deci genul care-l idolatrizează pe Tudor Chirilă, ăştia fiind primii. Mai există şi variaţiunea tineretului corporatist de Bucureşti, care se deplasează cu maşina, se cazează la hotel, merge în club să bage minimal, deci tipologia târfulice/puştan de bani gata, dar care e cel puţin la fel de idiot prin punctele esenţiale, poate chiar mai idiot.

A doua categorie care merge de 1 mai la mare e reprezentată de hippioţii din vremea de aur a mişcării flower-power, acum în vârstă de 50 şi ceva de ani, care-şi cară copiii, guvernanta, căţelul şi purcelul pentru 3 zile de Woodstock revival în patru labe, la cort, pe plajă, cică să retrăiască ei tinereţea. Eminamente imbecil: de ce dracu' ai vrea să rememorezi o perioadă în care erai uber-idiot? Evoluţie înseamnă să te uiţi la tine acum 5 ani şi să te ia râsul, sau plânsul, după caz, de cât de prost erai atunci. La mine trăirile sunt mixte, d-aia oscilez între râs şi plâns.

Interesant e că de 1 mai nu merg la mare treningarii, ţăranii de oraş sau neamurile foarte proaste, ăia eventual să fută un grătar la iarbă verde, vacanţa de 1 mai fiind o chestie rezervată doar tineretului pseudo-intelectual.

Aşa încât, dacă săptămâna viitoare vă întreabă careva pe unde aţi frecat mangalul de 1 mai, nu-i spuneţi că aţi fost la Vama Veche, e sigur un ordinar aidoma mie, care se autosatisface mental cu prostia din împrejurimi.

Cică o să am musafiri

2010-04-22T17:20:00.006+03:00

Motto: "Program imfucked.exe has been launched"

Fallout 2

De vreo câteva luni de zile, pe unul dintre zidurile de la intrarea în casă apare mesajul din imaginea de mai jos.

Până acum, nu i-am dat deloc atenţie, astăzi realizând că nu e cuşeră deloc treaba asta. Am, însă, două dileme de ordin moral. Prima ar fi că, nu ştiu cum să-i spun, însă nu-mi plac deloc musafirii, iar a doua e un soi de întrebare pe care singur mi-o adresez: oare dacă tot vine, să-l descalţ la uşă, după cruntul obicei românesc al desculţării oaspeţilor, sau să-l las să calce cu sandalele pe covoru' persan de Cisnădie?

Assbook

2010-04-14T21:34:00.003+03:00

Înainte şi în afară de subiect: Zilele astea mă ocup cu trei lucruri, anume mă joc Metal Gear Solid: Portable Ops, mă uit la colecţia de filme James Bond, ascult cele mai recente albume Avantasia, că-s două, şi parol de nu mi-e foarte bine, ăsta fiind al patrulea element aducător de plăceri. (era să scriu "să-mi moară la intrare dacă nu mi-e bine", dar mi-am zis că poantele despre impotenţă nu-s niciodată amuzante). D-asta n-am mai scris, nu că aş datora explicaţii cuiva, m-am gândit să fiu şi eu amabil o dată în viaţă.

Amicul Eftimie scrie aici despre o treabă în teorie şi principiu relativ simpatică, "cere-mi duşmănia pe Facebook". Cu toate astea, după mine, campania sau ce se vrea ea, pleacă de la două premise paroxistic de greşite. Prima ar fi că duşmănia adevărată şi eficientă nu se declară, ci se construieşte în timp, urmărind cu atenţie şi în tăcere mişcările subiectului către care se adresează ea, urmând să fie făcută publică odată cu manifestarea ei explicită pe curul nefericitului. Asta dacă vrei să te duşmăneşti profesionist, altminteri iese o labă demnă de şmecheraşii care urlă cât îi ţin premolarii "te sparg, te bat de te las lat", dar care niciodată nu fac nimic, iar când te uiţi mai încruntat la ei, se strangulează singuri cu mâneca de la trening.

Doi: aşa cum am mai scris, Facebook e suprema poponărie a momentului, poate doar Iphone-ul (şi acum Ipad-ul) să se apropie la un ecart cât de cât îngrijorător pentru Facebook. O poponărie nu poate fi duşmănită, ci cel mult compătimită, asta dacă eşti suflet sensibil de "expiraţie" Maica Tereza, dar mai bine, ea trebuie ignorată cu desăvârşire. Acum, cretineilor care-şi cumpără Iphone şi care-şi postează zeci de poze pe Facebook li se va părea din cale afară de culeanu să se duşmănească la mişto, îşi vor spune în sinea lor că sunt deosebit de fini prin autoironia de care sunt acum capabili, iar autoironia e o dovadă clară a inteligenţei lor.

Cred eu că cel mai simplu mod de a duşmăni Facebookul şi conceptul din spatele său e să nu-ţi faci cont.

Acum mă scuzaţi, am o armată de condus şi un război rece de câştigat prin MPO.

Ţara de dincolo de Negură

2010-03-26T12:01:00.007+02:00

Observ de ceva vreme o adevărată frenezie heirupistă de promovare a României, să ne tragem brand de ţară, slogan de comitat, să vină străinii p-acilea, la cei mai iubiţi dintre pământeni, să-şi cheltuiască banii, cu toate că nu avem deloc infrastructură pe care să circule, dar mai contează ea, infrastructura, când ţara noastră e atât de frumoasă?

Scosul nasului în faţă se face pe toate căile: ne mândrim cu fotbaliştii noştri drogaţi şi manelişti, ne opintim să câştigăm Eurovisionul până când sfincterele cedează unul câte unul, ne dăm mari cu toate căcaturile, ne lăudăm cu românca Silvana, curva care a isterizat Germania, şi cu şoferu' găozar Voicu, care "ne reprezintă" la Mister World 2010, una peste alta, prostimea e solidară cu mândria naţională, parcă-i şi auzi pe toţi, scandând la unison, "Hai România, hai Dorinele", dacă, prin absurd, s-ar transmite în direct pe TVR olimpiada internaţională de matematică.

Există foarte puţine lucruri bune care vin din România, iar p-alea nu le ştie mai nimeni. După mine, cel mai bun brand al României, la momentul actual, se cheamă Negură Bunget.

E suficient să scrieţi pă Gugle "Negură Bunget" pentru a înţelege cât de cunoscuţi sunt oamenii ăştia prin străinătăţuri, ce note au primit CD-urile lor, cum sunt în toate topurile "albums you must listen before you die" , cum boxseturile conţinând primele lor discuri se epuizează într-o secundă pe Ebay, deşi nu sunt deloc ieftine, cum critică şi fani deopotrivă îi consideră poate cel mai bun grup black din ultimii 10 ani. În România, însă, nici dracu' nu-i bagă în seamă, ba mai mult decât atât, habarniştii care spun şi despre Burzum că-i expirat pentru că nu lucrează cu triggere şi compresii a la Ov Hell, o ard cu "comercializarea". Marş, cocalarilor care scrieţi pe forumul Metalhead, vouă vă pute orice, dacă-şi face Isus Christos trupă cu Jimi Hendrix, Bon Scott, Chuck Schuldiner şi John Bonham, vouă tot nu vă va plăcea!

Madam Udrea, în loc să gâlgâie tescovină pe la Bârlad sau pe unde mai zămisleşte ea câte un "land of choice", dacă tot vrea să facă promovare eficientă, ar trebui să se pozeze în timp ce-i spală picioarele lui Negru (să i-o sugă ar fi prea pervers, deşi mult mai potrivit), pe afiş scriind, obligatoriu în graiul mioritic, "România - ţara de dincolo de negură". Cum oamenii ăştia au ajuns faimoşi în lume cântând într-o română arhaică, aş pune rămăşag casa pe care nu o am pentru succesul turistic al iniţiativei.

Altminteri, e bine şi cu plagiatorii de la Iris, e frumos cu Trăistariu sau cu Inna,cu "Bubulina-gospodina", cu toţi penibilii care-l ascultă (şi citesc) pe Tudor Chirilă, cu ăia care cred că OCS e cine ştie ce formaţie unică de alternative şi post-grunge, cu filmele lui Florin Şerban, văzute pe muzică de Les Elephantes Bizarres, dar până una-alta, cam toată lumea suge cucu' celor de la Negură Bunget. Când 'oi vedea pe Ebay DVD-ul cu "Eu când vreau să fluier, fluier" licitat la preţurile la care s-a licitat Negură Bunget Box, poate mai povestim.

Ah, era să uit: încă o dovadă a abisului de onanie care ne defineşte când vine vorba de apreciat adevăratele valori, ro.wikipedia celor de la Negură Bunget e extrem de săracă în informaţii şi neactualizată, în timp ce varianta ei în engleză este bine documentată şi la zi. Neam de nimic...

Deci, bag p#@a!

2010-03-24T18:52:00.002+02:00

Noroc! Pă mine mă chiamă Sile Măgaru, zis Gălăgie, futuvaşi mamele cu mii dă pule n cur! Io nu scriu de obicei, de obicei io bat de, obicei! Acum o să scriu aicia două-trei vorbe pentru că l-am rupt cu pula peste ochiii pe muistu de Băra pînă mia dat parola dă la bloc, glob, blog, sau cum pula găinii se numeşte locul ăsta. Deci io mă ocup cu cămătăria şi activităţile din sfera de cămătărie, adică recuperări, şantajuri, mui sparte, bitongi răpiţi, procsenetism dă putori, dintrăstea penale, în pula mea, să înţălege!

O vint la mine neşte din ăştia de a scris lăchiţă fomistu de Băra despre ei, o proastă singură la părinţi, da cu banu gros pă ea, nişte dăia cu ochelari şi costume dă lucră în bancă, unii cu fulăraş şi poşetă, care ascultă indie şi Naightwish, a vint şi a zis "auzi, bre, nea Gălăgie, cât iei matale săi închizi gura definitiv la fraeru ăsta". Pula mea, le-am scuipat un kil dă coji dă seminţe în mufă "bă, futumaş pe ochişorii voştrii dă martalogi, voi o ardeţi în caterinci cu mine, băăăăăăăăăă! Adică maţi găsît pă mine dă fraier, bă? Păi voi ştiţi câte mui dă lăbari ca voi sparg io zilnic, doar că dracu vă pune să veniţi la şefu să vă deie bani care nui mai daţi înapoi când vă zice el? Io nu bat pe toţi obosiţi care vrea unul sau altu, io bat cu motiv, io când rup tonfa pă curu tău o rup că meriţi, ce pulaaaFSDFaa meaxsszxdrwfegregv goiu4zh23ZGFRGZ

SCUZA-ŢI, AM DAT ÎN PULA MEA UN CAP ÎN GURĂ ÎN CLAVIATURĂ, TASTATURĂ SAU CUM PULA MEA ÎI ZÎCE, NU ŞTIU CUM ARE LITERELE DA NU E DELOC ÎN ORDINE ALFABETICĂ ŞI NU MĂ DESCURC, NICI LA FACULTATEA CARE AM FACUTO IO NAM ÎNVĂŢAT SĂ SCRIM PĂ AŞA CĂCAT, N PULA MEA

BĂ, ĂŞTIA ERA BĂIEŢI SALON, A DAT BANU, A SPUS "GĂLĂGIE, TATĂ, AJUTĂNE CA SĂ TE AJUTĂM ŞI NOI PE MATALE", AM ZIS, GATA, FRĂŢIE, ÎL BAT PĂ-LA PÂNĂ NUI MAI PLACE NICI CĂCATU IA-M SPUS SĂ NU MAI MÂNCE CĂCAT CU LNGURA DĂ LEMN DESPRE TOVARĂŞII MEI, CĂ-I SPARG MUIA ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ. CE TREABĂ ARE EL, ÎN PULA MEA, CU ĂIA CAREŞI PUNE NUMERE PERSONALIZATE LA MAŞINĂ, CĂ ŞI IO MIAŞ PUNE BV 69 FUT, DAI MAŞINA FURATĂ DIN AUSTRIA. dA CE pULA MEA SĂ SCRIE CU LITERE DE TIPAR MARI?JBCDHJBVDHBFEHBJVFSBHDSDXFHHBJFDSHBJkjskbvdfhbvfhbj I-am mai dat un capîn gură la tastatură, mă doare ochii de la literele mari. Şi ce pula mea tot zîc pula mea la două cuvinte, în pula mea, parcă aş fi analfabet, în pula mea...

Folosesc locu ăsta sămi fac reclamă, că cicăi sufletu comerţului: facem cămătărie pentru orice buzunar. VRei bani, noi dăm, tu aduci hârtiile de la apartament, când e ziua de restituit banii, cămătarul meu pleacă din oraş, te pune să te vezi cu mine, eu zic că nu ştiu nimic, a doua zi te sună: bă, ai dat banii? N-ai dat, pula mea, păi dai apartamentul. E bulangii ăştia care zice că nu merge imobiliarele, merge bine, dacă te ambientezi cu cine trebuie, altfel, mori dă foame ca ultimu fomist. Pentru oferta complectă de serviciii, mă contactaţi la adresa niceguy_sile@yahoo.com sau pă 07xx-RUP-TOT.

Să vă fut în gură, cu drag şi cu respect la fraţii mei interlopi,

Sile Gălăgie

Ţiganul, ţigănetele şi mexicanul

2010-03-18T13:42:00.002+02:00

Şapou revival: N-am înţeles niciodată discriminarea rasială, pe etnii şi pe zone ale aceleiaşi ţări, în schimb rezonez intens cu discriminarea pe stilul de viaţă sau pe intenţiile probabile ale unor indivizi. Corelaţia cu unele etnii sau regiuni este, întotdeauna, o coincidenţă. Exemplul definitoriu mi se pare Connect-R: chiar dacă nu mă încadrez în targetul său, nu pot decât să-l respect pentru ceea ce face, pe domeniul lui este profesor din orice punct de vedere. Şi tocmai pentru că este foarte bun, lumea îl credea jamaican, englezoi, pizda ma-sii ce l-or mai fi crezut, până când omul le-a spus-o în faţă: "nu, sunt ţigan, şi sunt foarte mândru de asta!" Un om sănătos la cap nu judecă oamenii pe criteriu etnic, ci pe ceea ce fac, pe viaţa pe care o duc şi pe intenţiile pe care le lasă la vedere. Connect-R e, pentru toată lumea, muzician, nu ţigan. Despre Bercea Mondialu', însă, se spune că e ţigan, aplicându-se o discriminare greşită la bază. Bercea Mondialu' e interlop, e cămătar, e dubios, ţigănia etnică fiind doar o coincidenţă. A înţeles cineva, ceva? Trec de şapou către...

...Don Carlos. Liotele de fani ai precedentului profailăr de local pot fi bucuroşi, aşa mizantrop cum mă ştiţi şi iubiţi, din când în când, tot mai scot capul şi converşii în lume. Cu toate astea, nu sunt deloc convins că restaurantul ăsta va fi subiectul principal aici şi acum, cât aplicarea corectă a teoriei evoluţioniste pe bază de înţelegere a conceptului de adaptabilitate.

Don Carlos e un restaurant cu profil mexican, situat (relativ) în buricul Bucureştiului, la vreo 5 minute de mers cu maşina de zona Dorobanţi, acolo pe unde vă toacă EBA şi Costeluş Căşuneanu contribuţiile la infrastructură şi medicamente compensate. Surprinzător pentru aşa poziţie bună, n-are preţuri mari, iar porţiile sunt mai mult decât generoase, locul în sine fiind unul, să-i spunem, "normal", adică nici nu le dă luxul afară din casă, da' nici a bufet din halta Potigrafu nu arată. La o primă privire ceva manelistic te trage discret de mâneci, cel mai probabil scaunele albe din piele ecologică. Nu m-a tăiat pişarea, deci n-am dat pe la budă...asta e, şi eu sunt dezamăgit, bănuiesc că nu vâsleau cultural prin căcat alături de Remedios Varo.

Altceva era, însă, remarcabil: culoarea personalului. Domni spălaţi, bine îmbrăcaţi, relativ politicoşi şi manieraţi, cu pielea intens pigmentată. Mexicani nu erau sigur! Micul Jung din mine îşi freca încântat palmele, eram în faţa unui caz foarte bun de analiză umană. Dacă nu-s mexicani, tentaţia era să le spun ţigani, dar asta ar fi contravenit principiului discriminării pe stil de viaţă, oamenii fiind unii cât se poate de onorabili ca intenţii şi ambalaj exterior. Şi tot uitându-mă în jur, am observat un fel de congregaţie cămătărească în apropierea barului, congregaţie care, însă, se manifesta într-un mod decent. Raţiunea plus prejudecăţile îmi erau din nou călcate în picioare, parcă eram într-un univers al lui Terry Pratchett. Îmi aduc aminte şi de afişul lipit pe uşa de la intrare: orchestra "Canibalii"! Întâmplarea face ca doi membrii ai orchestrei "Canibalii" să vină la ridicat boxe şi mixere. Oare cum arătau cei doi artişti? Of course fucking of course, ca nişte ţigani, probabil pentru că îşi lăsaseră hainele bune acasă, ştiind că au de manevrat incinte acustice. Şi tot reflectând eu pe ce mi se întâmpla, am înţeles, într-un final, că eram în faţa unui senzaţional exemplu de adaptare socială. Pentru asta, însă, a trebuit să mă întorc la un tipar pe care tot eu l-am definit şi descris din punct de vedere teoretic: ţigănetele.

Oamenii numesc "ţigan", cu echivalentul feminin "ţigancă", orice domn/doamnă cu pielea ceva mai tuciurie nu de la prea multă muncă în mină sau la Copşa Mică, înveşmântat în pantaloni bufanţi, cu pălărie neagră, respectiv cu 13 fuste înflorate, uzual având alături 5-6 puradei care degajă o duhoare cumplită şi care, dacă nu cerşesc, încearcă să-ţi vândă un parfum, un ceas sau un telefon mobil. Să facem mental următorul experiment: se ia un cetăţean suedez, blond şi cu ochi albaştri, pe care îl vom îmbrăca aidoma profilului descris mai sus, plus contextul boracilor, el va fi catalogat tot drept "ţigan". De acord? Bun! Ce vreau să demonstrez cu acest experiment? Simplu, faptul că a fi "ţigan" este, în acest caz, o chestiune de profesie, un mod de viaţă, care nu ţine cont de etnie, ţiganul ţigan fiind doar o coincidenţă nefericită şi generatoare de prejudecăţi pentru etnia sa. Îi spui greşit "ţigan", aşa cum tragi la xerox, nu la copiator, şi-ţi cumperi adidaşi, nu pantofi sport.

Ţigănetele e "ţiganul comportamental" de mai sus, care nu se mai îmbracă în fuste colorate şi înflorate, cel care lasă jos pălăria şi vândutul de Hugo Boss furat, apucă geaca de piele şi treningul şi care se organizează în clanuri de cămătari. Nu trebuie să fie de etnie romă, poate fi foarte bine moldovean, ardelean, oltean, bănăţean, muntean sau un norvegian prin adopţie care a îmbrăţişat un anume modus vivendi. Ultimul la rând vine "mexicanul", adică ţigănetele, fost ţigan în tinereţe, care s-a făcut om respectuos şi respectabil.

Cârciuma de la care am pornit mi-a făcut demonstraţia existenţei inteligenţei de evoluţie: probabil că domnii de pe acolo fuseseră la începuturi "ţigani". La un moment dat, au înţeles că nu merge să umbli o viaţă întreagă cu CK One-ul furat prin parcări, şi s-au transformat în "ţigăneţi", trecând de la ceasuri false la snopit în bătaie bugetari care nu restituie clanului mafiot cele 5 milioane luate cu împrumut pentru petrecerea de la McDonald's a lu' ăla micu'. Fiind băieţi inteligenţi, aşa cum am stabilit, "ţigăneţii" nu s-au mulţumit cu viaţa de interlop, de la un punct şi-au zis că vor în lumea bună. S-au transformat în "mexicani", poate şi pentru că i-a dus capul să folosească abundenţa de melanină în favoarea lor.

D-asta, când am dat să plec, politicos, chelnerul de la Don Carlos mi-a spus "vă mai aşteptăm", în loc de "să vă fut în gură"!

Personalizări şi non-personalităţi

2010-03-04T20:52:00.007+02:00

Motto: "Look at that subtle off-white coloring. The tasteful thickness of it. Oh my God, it even has a watermark!"
American Psycho

Ideea acestui subiect mi-a venit acum câteva luni, în vreme ce încercam să găsesc o temă din cale afară de unică pentru blogul de faţă, într-atât de unică încât să moară de invidie orice blogăraş din tipologia supărăciosului care se crede citit şi citat de întreaga suflare internaută. Şi tot căutând eu acea temă, am realizat că tocmai urmam un trend, în plină revoltă anti-trenduri ce pretind că susţin.

Cea mai sigură cale prin care poţi deveni banal şi conformist este personalizarea, de fapt, dorinţa de a fi nonconformist conduce la cel mai sinistru conformism. De aici trebuie să plecăm...

Nonconformismul plin de conformism este, deja, prezent pe toate drumurile, e atât de cotidian încât majoritatea nici nu-şi dau seama de existenţa sa şi, mai grav, de faptul că sunt parte a lui.

Luăm, frumos şi elegant, nişte exemple: câţi dintre voi se dau de ceasul morţii să-şi bage tone de tonuri de apel pe mobil? Melodii, clipuri audio haioase, zgomote din natură, pierdeţi o groază de timp alocând fiecărui contact din agendă tonul său de apel, fără să realizaţi că toată prostimea face exact acelaşi lucru, îşi personalizează telefonul. Suprinzător, în momentul de faţă, cel mai rar ton de apel e clasicul "ring", pentru că tuturor li se pare banal şi de căcat, deşi, în realitate, e simplu şi perfect audibil, indiferent de zgomotele ambientale.

Apoi personalizarea numărului de înmatriculare al maşinii proprietate personală...p-asta n-o înţeleg neam! Pentru ce pula calului ar trebui să plăteşti o sumă de bani în plus, nici nu contează dacă este mică sau mare, ci simpla ei existenţă, doar fiindcă lumea trebuie să ştie că pe tine te cheamă GBY. Mă doare-n cur de cum te cheamă, mă doare-n acelaşi cur şi că eşti fan NFS, văd singur că ai BMW, nu trebuie să-ţi pui asta la număr, nu-mi pasă de iniţialele neveste-tii şi ale celor doi boraci pe care îi ai, nu vreau să ştiu la ce firmă de căcat lucrezi, nici care e anul naşterii, nu mă interesează că ţăranca pe care o fuţi te alintă BBY (de la baby), în schimb, văzându-ţi plăcuţele de înmatriculare, deja ştiu foarte clar un lucru despre tine: puţi de la o poştă a prostie comună şi gregară!

Încerc să identific mental existenţa unui singur obiect sau aspect al vieţii care nu poate fi personalizabil: totul poate fi, în zilele noastre, personalizabil, până şi cărţile de credit pot avea imprimată moaca tâmpă a titularului. Muzică, vestimentaţie, locuri, obiecte, cuvinte, gestruri sau păreri, toate se căznesc să pară diferite, sfârşind în mainstream.

Cum anul trecut m-am ţinut de nunţi, am rămas siderat în faţa gradului de personalizare la care pot merge nişte rahaturi de verighete. Convexităţi, concavităţi, şlefuiri de nu ştiu care, încrustaţii din cele mai savante, toate invizibile pentru un om normal la cap, care niciodată nu va sta, în cadrul unei discuţii, să numere pietrele de pe verighetă sau să vadă dacă e pilită de sus în jos sau de la stânga la dreapta. Verigheta e un simbol şi nimic altceva, existând şanse uriaşe să o pierzi pe la vreun Lukoil de pe DN1, post-pişare, atunci pentru ce dracu' să dai mii de euro pe ea?

E caraghioasă justificarea pe care absolut toţi cei bolnavi de personalizare o dau: "cum să fiu eu ca toată lumea?". Futu-te-n cur de prost, am o noutate pentru tine: de frică să nu fie ca toată lumea, nimeni nu mai e ca toată lumea, iar cele mai banale lucruri în teorie sunt, astăzi, şi cele mai rar întâlnite, pentru că nimeni nu le mai vrea.

Sunt obosit şi scârbit de atâta pseudononconformism. Îmi aduc aminte că şi eu căutam teme pentru mobil sau PSP, logo-uri pentru avatarul de la messenger, wallpaperuri, haine de nu ştiu care şi tenişi cât mai exclusivişti, până când am avut revelaţia penibilului ce mă stăpânea. Acum încerc să fiu eu însumi, nu doar opusul a ceea ce detest. Personalizarea e imagine, important e conţinutul, sau, mai bine spus, "graffiti worth reading rarely is written on walls that are worth writing on". E de la The Mighty Mighty Bosstones şi-mi place al naibii!

[Aine claine nahtmuzik]

2010-02-25T15:06:00.006+02:00

Mi-am tot promis că voi scrie despre muzică, ba m-am luat cu altele, ba am uitat, ba n-am avut dispoziţie, una peste alta nici nu mai contează motivele care m-au ţinut departe de problemă, pentru că am să o fac chiar acum. O să încerc să simplific până la extrem discuţia, pentru a nu deveni plictisitor sau mult prea tehnic în explicaţii, în condiţiile în care chiar mă pricep la subiect, fără falsă şi ipocrită modestie. Se mai impune şi o precizare: mulţi ştiu că lucrez în radio, unii detestându-mă pentru nişte lucruri pe care le scriu aici pe blog, în neconcordanţă, vezi Doamne, cu ceea ce fac la locul de muncă. La final o să dau mai multe detalii, aplicat pe subiectul de faţă, despre ceea ce înseamnă a lucra PROFESIONIST, şi subliniez "profesionist", într-un post de radio.

În mintea mea, simplificând dezbaterea, după cum scriam ceva mai sus, muzica se împarte în trei categorii mari şi late: aia care-mi place mie, aia care nu-mi place şi manele.
Contrar percepţiei publice, nu-mi plac DOAR rockul sau metalul, ci foarte multe alte stiluri. E adevărat, de bază, în cazul meu, este rockul, dar apreciez anumite nume din pop, din electro, din jazz sau din blues. N-am să mă bag în a categorisi nişte genuri de nişă, cum sunt jazzul sau bluesul, pentru cu marea masă oricum nu le ascultă şi mi-aş pierde vremea de pomană scriind despre ceva prea puţin cunoscut. Ştiu, există snobăretul care o arde în băşini pe la concerte de jazz sau care merge la operă doar pentru a se da mare, nu discut nici cu şi nici despre impresionişti decât la capitolul pictură. Aşa cum am mai spus-o, şi muzica trebuie înţeleasă, ori dacă nu există o bază de bun simţ, improbabil să se perceapă tuşele de fineţe.
Revin: după cum scriam, îmi place rock-ul, da' ăla sincer şi corect cu el însuşi. Bon Jovi e OK pentru că-i soft, e de gagici, dar e uberprofi şi nu se dă mai roacăr decât e în realitate. Îl respectăm, îl apreciem, îi piratăm muzica şi uneori îi mai şi cumpărăm CD-urile, că merită! AC/DC e minunat, Mayhem e minunat, Fear Factory sau Avantasia, Combichrist sau Die Krupps, Ministry, Marduk, Rush, Pantera, plus mii de alte nume, sunt minunate pentru că-mi plac mie. Şi îmi plac pentru că nu-s curve de oameni, nevrând să pară altceva decât sunt în realitate. Metallica sunt, de exemplu, nişte curve: s-au dat cu gel şi cu Oasis, după care, anul trecut, au pozat în salvatorii metalului adevărat, deşi tot ei îl îngropaseră prin '95.
Umblă vorba prin iarmaroc că ascultătorii de rock sunt foarte inteligenţi, comparativ cu alte categorii. O prietenă chiar sugera că procentul idioţilor în rândul ascultătorilor de rock e mult mai mic decât procentul idioţilor în rândurile celor care ascultă alte genuri muzicale. Parţial s-ar putea să-i dau dreptate. Fiind relativ inteligent, există o posibilitate foarte mare să asculţi rock pentru că nu te mulţumeşte superficialitatea mesajului liric sau muzical al altor genuri. Cu toate astea, dacă asculţi rock, lucrul ăsta nu te face, automat, şi foarte deştept. Relaţia dintre cele două noţiuni merge într-o singură direcţie, inteligenţă->rock, şi niciodată invers, rock->inteligenţă, şansele fiind chiar foarte mari să asculţi rock, dar să fii un mare dobitoc. Bun, să zicem că am lămurit-o p-asta cu "ce-mi place mie".

Trecem acum la ce nu-mi place. Nu-mi plac curvele şi fakerii, nu-mi plac ciorbele muzicale şi nu-mi plac labagii. Nu-mi place, de exemplu, ideea că Coldplay, cacofonia fiind intenţionată şi destinată maneliştilor care au nimerit din greşeală pe blogul meu, sunt consideraţi rock. Nu-mi place nimic indie, pentru că nu înţeleg care e şmenozeala cu arătatu' ca un homosexual pasiv, cu îmbrăcatu' aidoma unui hipster urban, cu preocupările pseudo-intelectuale şi interesul pentru filmul european ce dezbate condiţia omului modern în faţa capitalismului despotic, şi, mai ales, nu înţeleg de ce toate aceste frustrări pe fond de ambiguitate a sexului psihic trebuiesc transpuse în muzică. Ce pula mamei lu' Fernando de la Caransebeş ar trebui să-mi placă la Bjork sau Death Cab For Cutie, de exemplu? Serios, nu-mi pot da seama ce ar putea găsi un individ sau o individă cu toate ţiglele pe casă de apreciat la asemenea lăbăreli? Poate mă luminează cineva şi pe mine: pula ritm, pula mesaj, pula voce, pula texte, pula, pula. Şi totuşi...
Aşaaaa...nu-mi place muzica românească, în general, adică nu-mi plac Bănică Jr., Holograf, Voltaj, Smiley şi alţii care nu sunt manele. Nu-mi mai place varza cu mici din rock, respectiv trupele care se cred mai deştepte decât media şi ţin morţiş să o şi arate. Explicaţia e simplă: băi, noi nu suntem ca toţi roacherii, două chitare, o tobă, un bass şi un gurist, nuuuu, noi băgăm momente simfonice, ne tragem o grasă infectă cu diplomă de soprană, suntem pătrunşi de fiorul clasic. Cu alte cuvinte, mă enervează alde Within Temptation, Nightwish, uneori şi Therion, când pleacă mult prea rău cu vaca la păscut pe tarlaua elitei muzicale, Haggard nu suport, în general nu vreau să aud nimic cu soprane îmbrăcate ca la Scala din Milano sau cu duel vocal "beauty and the beast" între un el şi o ea, vezi cazul Lacuna Coil sau Theatre of Tragedy. Hmmm, dacă mă gândesc mai bine, cred că mă cam enervează vocile feminine, cu mici excepţii, adică Sabina Classen de la Holy Moses şi Angela Gossow de la Arch Enemy, care, oricum, grohăie (growl) mai bine ca mulţi bărbaţi. Nu-mi place nu-metalul, nu-mi plac deprimaţii că aşa e la modă, a la Anathema şi My Dying Bride, şi nu-mi place metalcore-ul pentru că mă enervează alternanţa dintre vocea clean şi urletele prost urlate. Caz încheiat şi cu ce nu-mi place.

Am ajuns la manele, care, zic şi cred eu, se împart în două subcategorii: manele clasice şi "restul de manele". Am să le iau pe rând:
1. Manelele clasice sunt alea pe care le ascultă tot cocalarul, ţăranul, mârlanul sau ţigănetele, în BMW-ul tunat, în faţa şaormăriei, la bloc, la iarbă verde, etc. Manelele clasice merg pe reţeta "cika-laka-cichi-cea cika-tanânâna", cu subiecte-şablon, femei, maşini, duşmani, pule mari, barosani, bani, mă rog, binecunoscutul registru manelistic tradiţional. Manelele clasice mi se par chiar distractive, pentru că mie îmi place să "mă râd" de ăia mai proşti ca mine. Atâta pricepe asultătorul de manele: gagici, maşini, bani, duşmanii care mor de ciudă pe aurul din gura lui, n-ai ce să-i ceri mai mult şi nici nu prea te poţi supăra pe el, nu s-a vrut prost de băune, aşa s-a născut, săracul. De aia, pe mine mă amuză maneliştii, e chiar pitoresc să vezi cum, la semafor, bubuie manelele din maşina unuia cu faţă de coclit, iar el bate ritmul din palme, mai scuipă o sămânţă pe geam, mai lipeşte un decal pe lunetă cu "Sexosu'".
2. Restul de manele - ehhh, aici vroiam să ajung. Dacă maneaua în sine mi se pare o ţigănie benignă, restul de manele sunt extrem, extrem de maligne. Hip-hop-ul şi R&B-ul sunt manele infinit mai jegoase ca orice manea de a lui Guţă sau Salam: exact aceleaşi subiecte ca şi maneliştii (bani, maşini, băutură, femei ţâţoase, duşmani), dar vândute ca muzică de calitate. Fără a fi rasist, URĂSC, şi o scriu cu majuscule, white-niggers, aşa cum urăsc şi white-gypsies. Te-a făcut mă-ta caucazian, poartă-te ca atare, negrii ăia se comportă într-un fel pentru că de mici trăiau în ghettou, împuşcăturile erau pentru ei ceva firesc, la ei e un comportament natural să fie negri, la alde CRBL sau Puya e un stil autoimpus, că dă mai cooleanu aşa. Amuzant e că hip-hopiştii ăştia râd de manelişti, când sunt şi ei, de fapt, tot nişte manelişti.
Dar cele mai manele dintre manele mi se par house-ul, clubbing-ul, minimalul, chill-out-ul şi orice căcat "Super Hits of Ibiza Summer 2010" se dă pe Zu, Radio21, KissFM sau de se cântă prin cluburi. Frateeee, ăştia-s adevăraţii manelişti, ăia de umblă în X6 alb, cu ochelari de soare cât făţăul, grăsunei, aşa, mânca-i-ar tata, cu gulerul de la polo-shirt ridicat, şi ascultându-i pe Morris sau pe Inna. Cocalarii ce o ard anti-manelistic prin cluburi, cu paharul de whiskey şi trabucu' în mâini, care studiază infatuat toate pizdele proaste ieşite la căpătuit, piţipoancele anti-piţipoance care chiar cred că există vreo diferenţă între Fratelli, Bamboo, Moose şi manelării, ăştia sunt maneliştii. Manelele clasice au măcar calitatea de a fi melodioase, chit că se miorlăie ăla ca şi când îl strânge cineva de coaie, în schimb manelele de club şi hit radio sunt nişte ghiorlăituri făcute în Fruity Loops şi Adobe Audition, care sfidează o regulă de bun simţ a muzicii electronice, aceea de a nu fi muzică în adevăratul sens al cuvântului, ci anti-muzică. S-au gândit vreodată Kraftwerk, Einsturzende Neubauten, Atari Teenage Riot, Laibach sau KMFDM să sune libidinos şi muzical? Nu, pentru că, prin definiţie, electro-ul, power electronics-ul, noise-ul sau industrialul sunt, încă o dată, anti-muzică, genuri create de nişte oameni care au studiat la modul cel mai academic muzica, pentru a învăţa cum să o distrugă pe sintetizatoare. Vreţi electro de calitate? Ascultaţi EBM sau aggrotech, ascultaţi Dracul, Combichrist, Hocico sau :wumpscut:, nu nişte porcării importate direct din Ibiza şi Palma de Mallorca, muzică pe care se fut belgienii cu olandezii în cur, pe plajă. Găsesc prostelile astea infinit mai periculoase ca manelele, pentru că le dau impresia celor care le ascultă că ar fi diferite de manele, când realitatea e alta, sunt mult mai manele ca manelele. Suport să văd un manelist cu geacă de trening, blugi şi pantofi, dar îmi vine să pun mâna pe pistol şi să trag după un clubber sau un minimalist.

Post scriptum: Despre lucratul în radio, eu am o vorbă "it' s a fun job, but it's still a job". Probabil multora li se pare ceva extrem de facil să dai drumul la microfon şi să debitezi 2 inepţii şi 3 prognoze meteo vreme de 30-40 secunde, probabil chiar este facil dacă o faci în joacă sau băgându-ţi picioarele, că tu ai atitudine şi eşti foarte tare, "moare" femeile ascultându-te. Unii vin şi-mi zic "ce muzică faină ai pus azi" sau mă acuză că una scriu pe blog şi alta dau la radio. Oameni buni, în orice post de radio care se respectă, există director muzical sau playlist manager, un om care se ocupă numai de muzică, de programarea pieselor, om care răspunde şi este plătit pentru asta. Playlistul se respectă cu sfinţenie, şi chiar dacă, pe parcursul celor 3 sau 4 ore de emisie, îţi este permis să inserezi una sau două piese la alegere, nimeni nu bagă muzică după cum îi tună decât în condiţii speciale. Încă un lucru: preferinţele, indiferent de natura lor, se lasă întotdeauna la uşa studioului, pentru că la radio nu asculţi ce-ţi place ţie şi nu vorbeşti despre ce te interesează pe tine. Un radio comercial se face pentru ascultători, difuzează muzica publicului-ţintă, vorbeşte despre subiecte care ating publicul-ţintă. Dacă nu-ţi place, dacă te simţi neînţeles şi subapreciat, dacă te deranjează muzica, te cari, îţi faci radio pe scara blocului, dar nu ai dreptul să critici politica postului chiar pe frecvenţa lui. Blogul e o chestie personală, pot scrie liniştit că Radiohead sunt nişte onanişti, la radio, dacă-mi intră Radiohead în playlist, nu-i laud, că aş fi o curvă, însă nici nu le dau remove, nici nu spun că-s de căcat, pentru că publicul nu e obligat să aibă aceleaşi gusturi cu mine. În radio şi nu numai acolo, totul se măsoară în cifre de rating, nu în cât de deştept, de unic, de special sau de Jesus Christ se crede fiecare animator. Ne-am lămurit?

Burzum - Belus

2010-02-22T21:25:00.004+02:00

Cu siguranţă aţi remarcat că fac deseori trimiteri la un personaj căruia îi spun Burzum, deşi în buletin îl cheamă, acum, Varg Vikernes. N-am să discut nimic despre omul Varg Vikernes şi nici despre faptele sale, ci despre muzicianul Varg Vikernes. Nu sunt fan Burzum şi nici black metal, chiar dacă, uneori, las această senzaţie. De fapt şi de drept, nu sunt fanul nimănui, nici măcar propriul meu fan nu mă consider. În schimb, îmi place să cred că mă duce capul într-atât cât să pot judeca singur, fără să trebuiască să preiau păreri subiective, chiar şi când ele aparţin unor "critici", enunţându-le ca şi cum ar fi ale mele. Îl apreciez pe Bon Jovi, spre exemplu, pentru că e un mega profesionist în ceea ce face, chit că sună foarte, foarte comercial, şi îl compar cu cei din liga lui, aşa cum îmi plac Septic Flesh sau Rob Thomas, pe fiecare evaluându-i în contextul din care fac parte. Întotdeauna mi s-au părut idioate comparaţiile între lucruri pe care nu le poţi niciodată compara, aşa cum tot idioate găsesc şi superlativele relative: "cel mai bun doctor" sau "cel mai bun chitarist".

Probabil că odată Burzum "cânta" black metal, probabil că a fost unul dintre muzicienii care au pus bazele blackului în forma plină de clişee pe care o ştim astăzi, când trei sferturi dintre puştoaicele de liceu au tricouri cu Dimmu Borgir.
Pe 8 martie 2010, Burzum lansează un nou album. L-am descărcat de pe internet, pentru că eram mult prea curios să văd dacă omul şi-a pierdut ceva din strălucirea ideilor. E copiat de pe vinyl, deci se aude ca o budă. E posibil chiar să fi fost tras ca o budă, intenţionat, în buna tradiţie a mai vechilor sale materiale. E minimalist şi repetitiv, dar nu atât de minimalist şi repetitiv pe cât m-aş fi gândit că va fi. Minimalismul şi repetitivitatea sunt nişte calităţi în cazul Burzum, nu mă înţelegeţi greşit. Dar tocmai pentru că "fanii" aşteptau un disc minimalist şi repetitiv, Varg n-a făcut un disc minimalist şi repetitiv în totalitate. Pentru că aceiaşi "fani" sperau la LP-ul care să continue "Filosofem", adică screaming, foarte mult screaming, pe un ritm infernal, Belus are enorm de multă melodie şi pasaje de voci curate.
Mă distrez de aseară citind diferite recenzii la album, majoritatea calificându-l drept o mare mizerie şi comparându-l cu tot felul de băşini black care lor li se par dumnezeieşti. Proştilor, mi-l şi imaginez pe Varg râzându-vă arogant în nas, pentru că n-aţi înţeles nimic. Burzum nu e black, nu e Drudkh şi ce alte căcaturi est-europene elitiste vă plac vouă, şi chiar dacă Burzum se poate apropia muzical de ceea ce denumim metal, nu e clasificabil şi nici comparabil.
Personal, găsesc noul album Belus ca fiind senzaţional, pentru că este Burzum, şi, în acelaşi timp, nu e deloc Burzum. Fabuloasă puterea de continuă evoluţie a acestui individ!

P.S. Postul acesta a fost scris, în primul rând, pentru mine. Dacă a trezit nostalgii sau un minim interes, minunat, dacă nu, ce să spun: trăiască Jay Z şi Linkin Park! :P

Trenduri de rahat

2010-02-17T18:14:00.007+02:00

N-am avut-o niciodată p-asta cu a fi la modă sau în trend, dar nici n-am înţeles-o vreodată, moda, în general, părându-mi-se o mare prosteală, numai bună pentru cei lipsiţi de personalitate, gusturi şi încredere în ei înşişi, care au nevoie să vină unul să le spună cum să se îmbrace, cum să gândească sau să vorbească. De ce ar trebui să-l ascult eu pe Marian Dîrţă filosofând pe tema tunsorilor moderne, atâta vreme cât el arată ca şi cum ar fi fugit de acasă cu banii de perdele? Dar nu despre moda asta vreau să scriu, ci despre câteva trenduri ale momentului, pe care le voi denumi trenduri "sociale".
Două lucruri sunt, din start, extrem de stupide: primul,să fii în trend pentru că aşa ţi-au zis Bote şi Tudor Chirilă sau pentru că aşa face toată lumea, cu precădere prietenii tăi idioţi, şi, al doilea, să fii nonconformist pentru că e la modă să fii nonconformist, după cum ai văzut la Tudor Chirilă şi Bucurenci, nonconformismul apărându-mi ca un trend mult mai de căcat decât trendul per se.

Bloggerii mi se par cam cel mai idiot trend al prezentului, dacă e să întocmesc şi o ierarhie. Ideea de a avea un blog e cvasi-în regulă, n-am nimic cu ea în punctele esenţiale, devine un trend de căcat atunci când o transformi într-o afacere, atunci când o faci pentru "unicii pe zi" sau pentru că publicul o cere. Ăla nu mai e blogging, e curvăsăreală, blogul nu te mai reprezintă pe tine, ci pe cei care îşi trimit posturi de ale tale pe intranetul de la multinaţională. O târfă nu spune nimic când clientul o plesneşte; plânge un minut, apoi se dă cu fard, acoperind vânătaia, pentru că, dacă ar riposta, şi-ar pierde muşteriul: aşa şi bloggerii care acceptă să fie înjuraţi pe al lor blog de trolli cretini, de teamă că poate nu vor mai face norma de accesări zilnice. Unde mai pui că 'ăi mai vizitaţi, fără a da nume, scriu foarte, foarte prost, banal, plictisitor, politically-correct, fiind incapabili de a transmite vreo stare sau vreo idee.

Conturile de facebook şi twitter vin imediat la rând, în mintea mea constituindu-se ca suprema poponărie a momentului. Şi totuşi, pentru asta există milioane de lemuri care pot citi pe Twitter cum unu' tocmai ce se cacă împrăştiat şi simte că ar trebui să împartă, pardon, share-uiască, momentul unic cu prietenii din listă. Facebookul e Dumnezeul homosexualităţii online, e acest Freddie Mercury al internetului, locul unde cretinul X a devenit prieten cu cretina Y, iar cretinilor A şi B le plac pozele cretinilor X şi Y, ce tocmai au devenit prieteni. Uitatul la poze, pozele în general, sunt o plăcere eminamente feminină (sau homosexuală), doar femeile adoră să se uite, cât e ziua de lungă, la poze cu ele, cu prietenele lor, cu ele şi iubiţii lor, cu ele la locul de muncă, cu ele la ultima nuntă a unei tute ce le-a fost colegă, cu ele la mare, cu fostul iubit şi noua lui prietenă, mult mai nasoală ca ea, una peste alta, dacă vrei ca o femeie să nu te fută la cap în timp ce te joci God of War ca un posedat, umplând ecranul de sânge, dă-i poze, multe poze, DVD-uri întregi cu poze, conturi de Facebook pline cu poze, poze, poze, numai şi numai poze. În concluzie, dacă eşti femeie, se mai admite un cont de Facebook, pe motiv că vrei să vezi poze, multe poze, un bărbat cu cont de Facebook, însă, e de al lui Solcanu, se arde la rozetă. N-ai cont pe reţelele de socializare online, eşti demodat şi retrograd.

Muzica indie şi alternative, deci, automat, Radio Guerrilla. Îţi plac manele, deci eşti un mârlan de toată frumuseţea, dar pot accepta asta. Îţi place house-ul, minimalul, Radio Zu şi clubbing-ul, te dai şi DiGei, având ca hobby mixajul, aşadar eşti un mârlan infinit mai mârlan ca manelistul, dar până şi pe asta o pot accepta. N-ai educaţie, atâta pricepi, "ola, ola, mi amor, de tu corazooon", mi-e milă de tine, dar te înţeleg, creierul tău cât nuca nu poate asimila mai mult. Dar să poţi suporta nişte "unii" cu moace de contabili ori informaticieni de la Oracle, vlăguiţi, cu feţele supte, raşi în cap şi cu ochelari sau cu un început de pleată oribilă, cu fulăraşe sau eşarfe în jurul gâtului, care cântă o labă ce nu poate fi încadrată nicăieri, p-asta nu o mai înţeleg. Nu ţine mişcarea cu "dacă au chitări, trebuie să fie rock", schelălăiala de câine vagabond bătut de ţigani e orice, numai rock nu, iar vocea, oh, da, vocea de homosexual cu fisuri anale ce jeleşte "use somebodyyyyyy" chiar trebuie să fie rock. În pula mea, uite aşa s-a inventat rockul pentru corporatişti, iar Radio Găurilla are cel mai mare merit în promovarea acestor indivizi ambigui sexual, la care se mai adaugă o chestie de trei lei: vin cu tot felul de campanii mişto din punct de vedere conceptual, pe care, însă, niciodată nu le termină, aidoma muzicii pe care o dau. În loc să emită Iron Maiden cu Paul DiAnno, de teamă ca nu care cumva să se angoaseze corporatistul şi să schimbe terifiat pe Radio Romantic, dau Coldplay şi OCS. Tot aşa şi cu campaniile: nu oferă soluţii la mitocănia urbană, de genul bâtelor în cap, săbii ninja şi ce mai visa Rorschach atunci când îl interogau poliţiştii, mulţumindu-se doar să amintească de existenţa unor tipologii. Paranteză: formaţia The Hellacopters este excepţia de la regulă! Deşi cântau garage rock, oamenii se dădeau la bază prin Entombed şi Backyard Babies, mişcarea cu garage-ul fiind doar de distracţie, care, întâmplător şi pentru că erau meseriaşi, le-a ieşit într-un mare fel. Nimeni nu ştie că ăştia au readus garage-ul în prim-plan, şi, mi se pare foarte normal, nimeni nu-i difuzează!

Farsele...oh, Sfinte Sisoe, Sfinte Căcat şi Sfinte Isuse Christoase, găseşte cineva amuzante chestiile astea pe posturile de radio? În capul meu, farse pot asculta doar ăia care nu se spală, merg cu troleibuzul şi râd după ce mănâncă ce scot din nas sau dintre degetele de la picioare. Întotdeauna am visat să mă sune unul d-ăsta de face el farse, Buzdugan, Jugaru Shukaru, doar pentru plăcerea de a-l băga în pizda mă-sii. În plus, mie niciodată nu mi-au plăcut surprizele, nu-mi iese reacţia entuziastă la ele, pentru că, de principiu, dacă nu ştiu clar ce mi se întâmplă, devin agresiv şi violent.

Eşarfa, man-poşeta şi converşii: bun, am şi io din astea, dar mie îmi stau bine şi îmi servesc la infiltrarea în cercuri superficiale, care judecă doar după aspect şi brand, pe care le pot distruge din interior. Te vede duduia la modă, puţin mai cult decât colegul de birou, zice că l-a prins pe Justin Timberlake de cordon, după care, îi faci surpriza: de Valentine's Day, când se aşteaptă la inimioare, trandafiri şi petrecere în club, o duci la concert cu Negură Bunget şi o părăseşti în mijlocul moshing pit-ului. (rom. groapa de moşală)

Venitul la munte (dacă eşti bucureştean), este o modă de rahat, pentru că nu reprezintă o plăcere, ci o obligaţie. Pari sărăntoc să nu te duci weekend de weekend la munte, ca toţi corporatiştii, te ostracizezi singur, vei fi judecat, condamnat şi scos din address book-ul Outlookului, deci, automat, privat de mailurile funny. "Bucureştenii" vin la munte pentru că "se merge la munte", n-are ce mama dracu' să le placă să se înghesuie pe DN1 sau prin alea două-trei cărciumi din Poiana Braşov.

Mutatul în Bucureşti (pentru provinciali), pe motiv că se câştigă mai bine e, iarăşi, un trend. Mă rog, tehnic, a cam fost un trend, acum, cu criza, s-a dus pe sfânta pulă şi pentru asta, să-i mulţumim în cor bunului Doomnezeu. Nici bine nu termina proasta facultatea de trei ani, că se şi vedea angajată pe la Deloitte, în Bucureşti, să se dea mare mă-sa prin toată Codlea cu cât de deşteaptă, competentă şi apreciată e fi-sa. D-aia nu mai poţi circula prin Bucureşti, d-aia pute vara prin metrouri, d-aia pute prin parcuri, d-aia pute în magazine a târfă, că s-a umplut oraşul de olteni, de moldoveni sau de ardeleni, care le vor spune, după o vreme, rudelor, "provincialii ăştia".

Inepţia "Cel mai mult pe lume, eu detest minciuna" - 'ai, să mori tu, chiar aşa? Dr. Gregory House, spune "everybody lies" şi are perfectă dreptate; cu toate astea, toată suflarea planetei, de la Anda Adam şi până la Dudu Steel, repetă în cor "eu urăsc minciuna"...dar o practic, aş adăuga eu.

Plăsmălăul sau Lecedeul din sufragerie, Ipod-ul şi Iphone-ul - Pe vremuri te dădeai mare cu vitrina şi cu televizorul color Elcrom, apoi cu combina muzicală având LED-uri colorate, uşa metalică, balconul spart şi făcut cu boltă, acu' trendul e să-ţi iei ditamai televizorul de 102 cm, să moară vecinii la cum se văd Ţociu şi Palade pe cristale lichide şi-n FullHD. Numai că gibonul habar n-are că un televizor FullHD are nevoie de o sursă la fel de FullHD, conţinutul SD văzându-se ca o budă, şi uite aşa a făcut el rate pe 5 ani să se uite la OTV cu ghosting şi blur. Varianta culeanu la trendul tehnologic e să-ţi cumperi Ipod şi Iphone. Admit că Iphone-ul are o calitate bună a sunetului, dar atât, căştile cu care e livrat sunt nişte gunoaie, itunes e o mizerie, până la ultima ediţie nici nu avea radioFM încorporat, trebuia să mai dai un milion pe modulul respectiv, în schimb Iphone-ul e o mare păcăleală, pentru că-şi propune să facă foarte multe, eşuând lamentabil în tot. Iar ca telefon, este de departe una dintre cele mai proaste variante. Atât Ipod-ul cât şi Iphone-ul, sunt, însă, trendy, iar un hipster altfel se uită la tine dacă scoţi Iphone-ul din buzunar. Dacă ai şi nişte The Killers pe el, l-ai sedus.

Iubirea...vaaaai, cât de tare mă enervează asta cu iubirea. Unu-doi, iubirea e supremul sentiment (căcarea ce are?), eu te iubesc, tu mă iubeşti, noi ne iubim, cum n-ai ce zice, cum o bagi la înaintare p-asta cu "iubirea". Mie nu mi-a venit să cred, însă există nişte proşti care-şi încheie toate semeseurile cu "te iubesc": "am o unghie în carne. te iubesc" sau "m-am înzăpezit în Pasul Tihuţa. Te Iubesc". OMFG, mi-e silă, deja fac urticarie de la atâta iubire vorbită.

Şi chiar când mă pregăteam să finalizez, mi-am adus aminte de o altă chestie în super trend, pe care, însă, o voi detalia într-un post dedicat: personalizarea. De personalizare ţine şi încheierea specială, pe care o evit aici şi acum, plin de abilitate.

Vae victis!

2010-02-14T22:57:00.002+02:00

După ce, de a lungul anilor, am fost "coleg" cu Andreea Pora şi Carol Sebastian, lor li se alătură, mai nou, Jugaru Shukaru. Bine, tehnic vorbind, ei au fost colegi cu mine, nu eu cu ei. Să înţeleg de aici că se pregăteşte Magda Ciumac?

Monet merge la budă

2010-02-10T21:33:00.008+02:00

De felul meu, cred că bat înspre antisocial, uneori tinzând către mizantrop. Am înţeles asta văzând că nu-mi prea place să ies din casă, prefer un film bun unui bar şi un joc deştept unui film prost la cinema. Bine, am şi o explicaţie pentru care, cel puţin pe timpul iernii, nu mă înghesui să bat localurile: nu suport să-mi îmbâcsesc hainele cu fum de ţigară, şi poate că odată ar trebui să bag un post pe tema asta.
În fine...mă bătea gândul să scriu chestia de faţă pentru amicii de la Prin Braşov, dar cum ei sigur ar lăuda locul cu pricina, mi-am zis că nu are sens să le stric site-ul şi atitudinea preponderent pozitivă faţă de fostul oraş Stalin.
Duminică seara, imediat ce m-am reîntors din Bucureşti, m-am întâlnit cu o foarte bună prietenă, şi cum eu nu prea am habar de localuri & shit cam pe nicăieri în lumea asta, i-am lăsat ei alegerea cârciumii. Îmi spune că ştie de o ceainărie foarte mishteaux undeva pe Castelului, la numărul 37, ceainărie ai cărei proprietari sunt doi foşti şagunişti, ca şi noi doi, de altfel. Eu credeam că şaguniştii sunt, în mare, relativ inteligenţi, nu o ard elitist în exces, dar aveam să mă înşel amarnic, după cum veţi citi în continuare.
Ajunşi la locul cu pricina, primele ifose de nonconformism: nu se intră ca în orice local, trebuie să suni la interfon şi cineva îţi va deschide. Zis şi făcut! Odată străbătută curtea, ceainăria te pocneşte în bot cu o boemă lucrată, de hipsteri jegoşi, care s-au supraşcolit la Bucureşti şi care cred că treaba asta i-a făcut, din start, speciali. Totul arată clasic, bătrânesc, deliberat neamenajat şi nemodernizat, pereţii sunt plini de cărţi şi picturi în original, de unde reiese că accentul se pune pe cultură, nu pe zugrăveală, ca la profani, iar faptul că muzica nu era vreo selecţie făcută cu profesionalism din albumele clasice Darkthrone nu anunţa, nici el, ceva bun. Inspiraţia hipsterească de capitală se simte în tot locul, fiecare element te trage de mânecă şi-ţi şopteşte la ureche "eu citesc, sunt un artist sensibil, pasiunea mea sunt cărţile şi teatrul, chiar şi când beau o cafea, mintea-mi zboară către Nichita Stănescu". Chelnăriţa era tot de acolo, genul neo-hippie, şleampătă şi nemachiată, puţin stângace în mişcări, încercând să ne arate că mâinile ei se descurcă mult mai bine nu cu tava, ci dând paginile unei cărţi. Deja simţeam că nu mai am aer de la atâtea băşini elitiste, cred că dacă aş fi aprins o brichetă, până şi focul ardea în versuri. Clienţii se mulau pe tipologia celor care cred că băutul unui ceai cu denumire complicată îi certifică drept firi artistice, sensibile, boeme, pentru care dragostea e supremul triumf al vieţii.
Două chestii, însă, m-au dat literalmente jos de pe căcat: prima, igrasia prezentă pe absolut toţi pereţii, plus tavanul, despre care chelnăriţa ne-a zis imediat, nu care cumva să nu o observăm singuri. Era ATÂT de întinsă şi de evidentă, încât pot să jur că au aruncat intenţionat apă cu găleata pe pereţi, ca decorul să nu pară important, asemănările cu mansarda lui Eminescu nefiind deloc întâmplătoare.
A doua, însă, m-a lăsat fără grai; mă duc, ca tot omu', la buda stabilimentului, pentru a executa o pişare metaliferă, când intru acolo, să leşin. Băi, în budă, pe peretele din dreapta căcăstorii, trona o reproducere după Claude Monet. În acel moment am înţeles că mă aflam în faţa culmii culturii, mai sus nu există, mai mult nu se poate: în "Ceai et caetera" şi căcarea e prilej de artă. Şi tot în acel moment special mi-am simţit gura umplându-se cu un uriaş "futu-vă!".
Aşa hipstăreală ostentativă nu putea rămâne "nesemnalată", deci voi acţiona: o variantă ar fi să-i plătesc domnului Varg Vikernes, pentru prieteni şi fani cunoscut sub pseudonimul artistic Burzum, biletul de avion pe ruta Oslo-Bucureşti, să merg după el la aeroport, să-l aduc la Braşov, să-l las la poarta ceainăriei cu o canistră de benzină plus o cutie plină cu chibrituri de la Gherla, de aici omul descurcându-se de minune, în baza antecedentelor pe care le are cu nişte biserici de prin Norvegia natală, dar cum a declarat că nu-i place să călătorească, afacerea are slabe şanse să fie pusă în practică. A doua variantă, ce-i drept, compensatorie doar într-o mică măsură faţă de sublimul primeia, e să le dau aici adresa de mail, aşa cum trebuie, sperând că spam boţii o vor dibui rapid şi le vor umple căsuţa cu "enlarge your penis now": contact@ceaietc.ro
Aşadar, dacă vreţi să fiţi nişte căcaţi cu ochi, cărora le place să o ardă la simţul estetic şi, mai ales, la cultură, nu rataţi "Ceai et cetera". (Se) Merită! (sic!)

În atenţia idioţilor!

2010-02-10T15:19:00.004+02:00

Dacă ar exista vreo posibilitate prin care să fac acest post "sticky", aş apela fără şovăială la ea, pentru nu mai fi nevoit să mă tot repet.

Acest blog este proprietate privată. Fiind proprietate privată, nu se aplică legile UE, legile democraţiei, legile fizicii, legea lui Arhimede, sau ce legi de rahat vreţi voi, se aplică doar legea pulii mele. Iar legea pulii mele este dictatura, simplă sau kultura diktatura. Dacă nu-ţi place ce citeşti, plimbă naibii ursul de aici, nu te-am chemat eu pe blogul meu, dacă te regăseşti într-un post şi nu-ţi convine, mă doare acut la 2 cm în faţa aceleiaşi pule la care făceam referire anterior, eventual reacţia ta să-mi dea o minimă satisfacţie pentru că sunt talentat şi surprind bine tipologii umane, dacă pur şi simplu citeşti bloguri de plictiseală, în timpul serviciului, şi te bagi în seamă comentându-le şi făcând pe deşteptul, ţi-ai greşit din start clientul. E ca şi cum mi-ai intra în casă, fără să-ţi fi deschis eu uşa, te-ai căca pe covorul din sufragerie, după care ai aştepta să te invit la masă. Reacţia oricărui om normal, în faţa unei asemenea situaţii, e să-ţi fută o rangă în cap până nu mai e clar dacă ranga era roşie la origini sau capul tău mirosea a metal încins.
Nu ţin blogul ăsta pentru a vă citi comentariile de căcat, nu-l ţin pentru a-mi face publicitate, nu sunt un histrion în căutare de atenţie, nu vreau să câştig 3 $ pe an de la GoogleAds cu el, nu polemizez cu analfabeţii sau cu cei care fac obsesii sexuale pentru mine, de aceea, să fiu în locul unora, deci un decervelat, n-aş mai lăsa mesaje gen "sugi pula, băi lăchiosule!", ele nu vor fi aprobate niciodată.
Ador dialogul, polemica, părerile diferite, dar argumentate şi redactate corect, cu virgule şi cratime, în schimb am alergie la prostie, iar în prezenţa ei devin extrem de violent.
E dreptul tău să consideri că sunt un cretin şi să mi-o aduci la cunoştiinţă, iar dacă o faci în urma unei expuneri coerente şi cu ajutorul unei exprimări cel puţin de nivelul postului care ţi-a stârnit oprobiul, e minunat, însă nu confunda blogul ăsta cu pereţii WC-urilor publice pe care-ţi treci numărul de telefon, sub el scriind, "iau muie".
Nu-mi fac iluzii, dragă gibonule, că vei înţelege ce am încercat să explic aici, eu, însă, mi-am făcut datoria creştinească de a te informa asupra unei stări de fapt.

Frecatul mangalului şi artistul total

2010-02-08T16:07:00.006+02:00

În vreme ce contemplam eu infinitul alb, meditând, fără nicio legătură, bineînţeles, la cum dracu' va suna noul disc Burzum de apare pe 8 martie, mi-am adus aminte de o specie care-mi provoacă reacţii dintre cele mai agresive. Nu merită un autoportret, pentru că subiectul e mult prea derizoriu, epuizabil în două vorbe, dar se califică pentru a-l aminti.
Nu pot suporta monitorii de schi, dar pentru a înţelege aceasta aversiune (oare a câta?), trebuie să abordăm problema retrograd: urăsc monitorii de schi pentru că urăsc schiul, fără să-l fi practicat vreodată, şi urăsc schiul pentru că urăsc tot mai intens iarna, deşi sunt născut şi crescut la munte. Când eram copil, mă cam lăsa indiferent, în sensul în care nu mă omoram după săniuş, dar găseam sexy zăpada de Crăciun. Dup-aia am început să înţeleg că e cam nasol cu frigul şi cu izmenele la purtător, astfel că, prin generală, din indiferentă ce era, iarna îmi devenise oarecum antipatică.
Relaţia noastră s-a împuţit definitiv în momentul în care am devenit conducător auto; maşina arată ca dracu' cu jante de tablă, e toată murdară, preşurile mustesc de zoaie, consumă mai mult, mă enervează să curăţ zăpada, traficul e un coşmar, deszăpezirea nu se face, etc. Mă mai enervează iarna pe motiv că toţi corporatiştii cretini, ascultători de Guerrilla, vin "la munte", chit că habar n-au să schieze, sportul acesta devenind un nou prilej de snobism şi epatare. Asociind cuvintele "corporatişti", "cretini", "snobism", "epatare", rezultă că există şi bani de cheltuit pe prosteala asta numită schi. Existând bani, există, automat, şi şmecheraşi care să-i ia, iar aceştia sunt monitorii de schi.
Prin definiţie, toate putorile se fac monitori de schi. Putoarea de la munte e individul căruia nu-i place să muncească by default, în schimb e campion la sporturi, băut, ieşit în oraş cu băieţii, agăţat gagici. De plictiseală, învaţă să schieze de la alte putori asemeni lui, schiul constituindu-se într-un minunat mod de a fute câteva ore în timpul săptămânii, ca doar nu s-o duce în weekend, cu toţi ghiorlanii. Cu timpul, putorii îi încolţeşte un gând, e adevărat, presat de către părinţi şi anturaj, care-l bat la cap să-şi găsească şi el un serviciu: ce ar fi dacă ar scoate şi un ban din datul pe pârtie, recte să îmbinăm utilul cu plăcutul, ce pula mea! Cunoscându-se bine cu restul putorilor ce populează pârtiile, telecabinele şi cabanele, o pune el de un "curs" făcut la futu-i mă-sa, şi, peste noapte, e monitor de schi.
Ce face monitorul de schi? Nimic, deşi el va zice că "are sâmbătă grupă", de unde şi o mare responsabilitate. "Are grupă" înseamnă că stă pe pârtie, cuprins de importanţă, şi dă indicaţii unor hapciucalitici care, oricum, sunt mult prea proşti să realizeze că ar putea deprinde şi singuri treaba asta, atâta vreme cât vor schia de plăcere, nu să-i strice recordurile lui Bode Miller. Când se vaită spunând că "are responsabilitate", minte! N-are nicio responsabilitate, iar dacă ea există, ţine numai şi numai de instinctul individual de conservare. Faptul că pe pârtie se află el, monitorul de schi, nu înseamnă că scapi de furia kamikaze a unui cretin care se crede mare schior. Monitorul de schi nu e Jackie Chan, nu e Don "The Dragon" Wilson, nu e Jean Claude van Damme, nu e nici măcar Kevin Costner, să te scape el, ca pe Whitney Houston, de fracturi şi tije Ender. Te scapi singur, dacă-ţi merge mintea, fie să nu te duci pe pârtie odată cu toţi contabilii de la KPMG, isterizaţi de primul lor team-building montan, fie, dacă eşti chiar un monument de inteligenţă, să nu calci deloc zona, aşa ca mine.
Activitatea de "monitorizare" îi dă putorii senzaţia că face ceva, nu e un parazit al societăţii, dar, lucrând maximum 3 luni pe an, nici nu-l surmenează aşa încât să nu mai exceleze la belit burghez belingherul. Pe timpul verii mai găseşte el alte activităţi...surfing, curse de off-road, paraşutism, pilotaj aviatic.
Cred că am dedicat deja prea mult timp unor putori ordinare, închei aici!

Update: Ţăţoiu', bunul meu prieten, zice o chestie foarte tare: monitorul de schi din anii '70-'80 se combina cu suedeze sau nemţoaice, în baza fizicului său atletic, cu scopul de a pleca din ţară (se dădea dizident) şi de a trăi pe banii lor. Monitorul de schi din prezent are o prietenă muncitoare şi simpatică, relativ inteligentă şi de treabă, care câştigă bine, şi pe care, tot aşa, o lucrează de bani. Pentru simplul fapt că-i face serviciul de a o mai fute din când în când, ea trebuie să-i finanţeze toate plăcerile, plus orgiile cu cabanierii & Co. Băiat fin, cum îl ştim, de ziua ei nu-i cumpără nici măcar o floare, zicând că n-are bani, dar că se va revanşa la anul.

Mă-sa lui Update: Oamenii inteligenţi înţeleg că profilurile pe care le prezint aici nu înseamnă o generalizare totală. Aşa cum există oameni extraordinari care lucrează în multinaţionale, există şi fete singure la părinţi bine crescute, monitori de schi sau practicanţi de sporturi extreme foarte de treabă şi cu şcoală serioasă, pe bune, în domeniu. Trei dintre ei îmi sunt prieteni: Clau, Maxi şi Bobby.

30 an' goin' platinum!

2010-02-01T21:06:00.007+02:00

Astăzi am marcat treij' de ani de existenţă pe sub soarele cald şi prietenos al "Land of Choice". Ieri seară, în vreme ce mă întorceam de la Bucureşti, unde prestez de weekend la CityFM, făceam o analiză doctă asupra problemei, atingând tuşe existenţiale, filosofii de coafeză şi accese tragico-maneliste, până m-a întrerupt Băsescu cu sirenele, el revenind de la Poiană, după o sesiune de dat cu punga pe pârtie.
Mâine, poimâine sau când voi avea chef/timp o să abordez problema altfel, dar până la acel mult aşteptat moment, am obţinut un singur lucru în ultimul an, şi voi sintetiza acest lucru printr-o replică din Fight Club: "losing all hope was freedom". Da, mi-am pierdut speranţa, însă nu cred că-i duc lipsa! Am învăţat să trăiesc nemaiaşteptând NIMIC, speranţa fiind vecină cu imbecilitatea, ca si fericirea, de altfel!

P.S.: Bun testul ăsta, a funcţionat minunat! ;)

Autoportret vol.6: Mama eroină

2010-01-27T19:02:00.009+02:00

Conform DEX-ului, lectură obligatorie, cred eu, aşa, în paranteză, misoginul e ăla care urăşte femeile. Ducând raţionamentul puţin mai departe, misoginul e posesorul de pulă, plus Martina Navratilova, care crede că femeile sunt proaste, sau, în orice caz, mult mai proaste decât e el, intelectul lor redus fiind cauza tuturor relelor de pe pământ. Eminamente greşit! Femeia nu gândeşte, însă asta nu o face, automat, şi proastă. Nu gândeşte pentru că nu a fost construită de aşa natură, motiv suficient pentru a nu i se reproşa inactivitatea cerebrală pe acestă linie. Dacă ajunge să fie şi proastă, e din alte raţiuni, ce, cred eu, ţin de etajele inferioare ale sistemului nervos, de la paleocortex la vale, plus de regimul social. Negândind, acţionează numai şi numai instinctual, sau, pentru a o cita, "fiindcă aşa simt eu", de unde rezultă şi că anumite lucruri sau idei îi sunt întipărite direct pe cromozomi. Restul sunt reacţii aberante pe fondul incapacităţii de a gândi, exemplul cel mai bun fiind ăla în care duduia se oftică că te uiţi la o alta pe stradă, crezând că uitatul echivalează cu fututul, fie el şi unul mental. Bine, şi iarăşi fac o paranteză, femeile se uită în egală măsură la alte femei, însă nu recunosc asta nici în ruptul capului.
Date fiind cele expuse până acum, ajungem la obsesiile feminine: să se mărite, să aibă maşină puternică sub pizdă, că cică aşa se simte ea mai în siguranţă, să-şi cumpere o mie de perechi de pantofi care nu se asortează cu nimic din dulap, şi, sine-qua-non, faimoasa "îmi doresc enorm un copil".
În cele mai multe cazuri, copilul este rezultatul unui imens egoism feminin, ce poate avea diferite origini. Se poate ca tuta să bifeze şablonul ăleia care crede că toţi bărbaţii sunt nişte porci insensibili şi incapabili de a o pupa-n cur toată ziua, bitongul fiind răzbunarea ei în faţa acestei crude lipse de iubire, pe ideea "bine, nu mă iubiţi voi, cu toate că sunt o minunată, atunci îmi voi face eu fiinţa care mă va iubi necondiţionat". Puţin îi pasă vitei că acel copil va fi handicapat de la naştere de lipsa unui tată, chiar aşa bulangiu cum e bărbatul, puţin îi pasă că boracul o va urî intens pentru cât de egoistă a fost, în momentul în care va înţelege cum a ajuns el pe lume, toate astea nu reprezintă argumente convingătoare: ea tot vrea un copil. Dă-le în pizda mamii lor de consecinţe, contează doar dorinţa ei! Există şi funcţionează şi varianta nefericitei în căsnicie şi la locul de muncă corporatist, care vrea copil "să-i însenineze viaţa", ca babuinii.
Se poate să fie o ţigancă borâtă care produce copii cu o viteză mai mare decât cea cu care clocea Regina Alienşilor ouă, sau poate fi o româncă proastă, cu mentalitate de fundamentalistă ortodoxă, care a fost învăţată că unica menire a femeii e să nască şi să facă de mâncare. Şi aia face copii tot din egoism, egoismul de a-l sluji pe Dumnezeu.
Se mai poate să fie o boambă îndrăgostită iremediabil de un mârlan, şi, în negândirea ei să se gândească că va pune mâna pe el şi-l va transforma în bărbat de casă, trântindu-i un copil cu care să-l şantajeze emoţional. Merge şi varianta: "dacă tot nu va fi niciodată al meu, măcar să rămân cu ceva de la el, acest copil, sânge din sângele lui". E şi asta egoistă, nu?
Preferata mea rămâne târfa care s-a futut din greu cu toţi cocliţii, fotbaliştii, bănică juniorii, poponeţii, plăpcienii sau alţi dorobanţieri, cea care bagă în gura tot ce seamănă cu un cilindru, şi care vede copilul drept biletul ei de intrare în casta doamnelor respectabile care nu sug pula, pline de pudoare şi dispreţ faţă de pornografia care ne înconjoară. Sunt egoiste pe motiv că copilu', cacofonie asumată şi denumită mai jos licenţă literară, e monedă de schimb, aidoma pizdei.
Am convenit până aici că copilu', din nou cacofonie denumită mai jos licenţă literară, e numai şi numai expresia egoismului ei feroce. Să plimbe ursul cu graţie orice idiot care-mi va spune că femeia iubeşte copiii, că aceştia reprezintă împlinirea şi integrarea ei în Zen-ul lui Page şi Plant, că statutul de mamă este supremul feminin...ce-i, bă, cu lăbăreala asta? Femeia vrea copii pentru că s-a plictisit de pantofi, pulă, maşini, cluburi şi excursii la Paris.
Şi tot pentru că nu gândeşte, nu se va opri aici: nuuuuuuu, duduia are planuri mari pentru copil, care, sărmanul, va deveni expresia tuturor frustrărilor şi neîmplinirilor acumulate din gros pe tot parcursul vieţii ei. Şi-a dorit să danseze graţioasă ca Ginger Rogers, da' de toantă şi grasă ce era semăna cu Das Boot-ul din filmul lui Petersen, îşi dă copilul la balet. Se uita cu invidie la Mihaela Ursuleasa cum cânta ea "Fur Elise" la pian, să-l dăm p-ăla micu' la pian, ce contează că rage ca un măgar castrat şi că are tot atâta ureche muzicală doar cât să recunoască diferenţa de timbru dintre băşină şi râgâială, lecţii particulare de pian, am zis! Apoi meditaţii la engleză de la 3 ani pentru că nu gândim; de unde să ştiu eu, mamă eroină, că la 3 ani copilul se consideră supradotat dacă, în loc să se cace pe el, zice că vrea la oliţă? Băgăm de încălzire nişte Ivanhoe şi Macbeth în original, eventual şi puţintel Dostoievski, să fie cult de mic, că aşa a zis Tudor Chirilă în scrisoarea lui către adolescenţi, aia de circulă pe intranetul de la multinaţională.
Copilul este, astfel, văzut şi purtat aidoma unui animal de companie, un fel de chihuahua pe care-l pui să latre, să scoată limba şi să stea în două labe. Ne dăm mare cu el, uite ce bine l-am dresat, spune poezii, are numai 10, cântă la pian şi în corul grădiniţei, sforăie în engleză, nu face laba şi îşi iubeşte enorm mama. Îşi doreşte puţoiu' aşa ceva? Nu, dar pe cine interesează.
Cât despre ea, a devenit o adevărată sfântă, ea e mamă, mă înţelegi, îţi este superioară, trebuie ca întreaga lume să se oprească atunci când traversează ea pe unde-i tună, cu copilul în braţe...sau în cărucior, mă rog, dacă e de la Vuitton. Copilul îi conferă imunitate în faţa oricărei "răutăţi". Pentru că este mamă, n-ai voie să-i spui nimic. Ia să dăm şi un exemplu: să zicem că te cheamă Mihaela Rădulescu, te dai vedetă, dar te-au prins paparazzi făcându-i o lucrare orală...stomatologică, pardon, unuia care-i mai cocalar de felul lui, cu vreo 15 ani mai tânăr, pe la el prin garsonieră, în timp ce dânsu' băga un Forza Motorsport pe Xbox. Acu' cine-i nesimţitul? Tu că te expuneai sugând pula fără jaluzelele trase, sau ăia că-şi făceau meseria şi te-au prins? Evident că în mintea ta, ei! Dar tu acţionezi numaidecât, punându-ţi copilul scut în faţa vizigoţilor! Te victimizezi, începi să plângi, să spui că eşti mamă, că şi Maica Domnului a fost mamă, că ai dreptul să-ţi creşti copilul ferit de toate măgăriile, semnezi scrisoarea deschisă cu "mama lui Ayan", faci apel la decenţă. E uber cool să sugi pula, însă, dacă ai gândi, ceea ce nu ţi se întâmplă, pentru că nu este anatomic posibil, ai suge-o cu discreţie, într-aşa fel încât să ştie numai doi oameni: tu şi posesorul pulii.
Pentru că femeia nu gândeşte, pentru că acţionează doar după cum simte, şi simte întotdeauna foarte, foarte prost, pentru că-şi hrăneşte egoismul cu viaţa unui copil care n-are nicio vină că mă-sa e cretină şi, negândind, nu ascultă de cei care o fac, unul dintre puţinele regrete în faţa forfaitului vieţii de spital e că aş fi putut face mult bine lumii cu chiureta în mâini.

Update: Faptul că nu gândeşte nu trebuie reproşat femeii, ea neavând nicio vină că aşa a fost construită. Nu gândeşte pentru că nu poate, nu pentru că nu ar vrea să o facă. Există, însă, femei care înţeleg şi ascultă raţionamente şi argumentaţii logice, pe care şi le însuşesc şi pe care le aplică ulterior foarte bine, în context şi în funcţie de o situaţie sau alta, chiar dacă nu sunt creaţiile lor. Există, însă, şi mai multe femei care se cred deştepte şi care confundă "a simţi (prost)" cu "a gândi". Oricum ar da-o, tot prost iese! Aviz unor amatoare!

Mama (eroină) a lui update: Nu orice mamă e automat şi eroină. Există şi mame normale, care înţeleg copilul ca pe un moment normal într-o cronologie normală a unei vieţi cvasi-normale. De exemplu, mama, chiar dacă a derapat şi ea vreo 5 ani...să-l ia dracu' de pian! :P

Porcii, proştii şi porcina

2010-01-12T21:06:00.003+02:00

Nu obişnuiesc să mă citez singur...mă rog, mai bine spus, încerc să nu deprind acest obicei păgubos, însă de data asta am scris un editorial care până şi mie, un perfecţionist sisific, mi se pare destul de bun.

"Nu mă sperie gripa nouă, rasist numită şi porcină, sau, cel puţin, nu mă sperie mai tare decât o face o gripă banală pe un grăsan cu antecedente heredo-colaterale, deprimat imunologic, cu un regim de viaţă nesănătos, şi pentru care cuvântul „profilaxie” încă nu se inventase. În schimb, mă îngrozeşte numărul celor care se uită la „Cronica cârcotaşilor”, cei pentru care emisiunea asta inimitabil de proastă este singura sursă de educaţie medicală.
Poporul român e idiot. Fiind idiot, mintea sa binară, în care pot exista doar 0 şi 1, glisează între aceste extreme, cărora, metaforic, le vom atribui două atitudini diametral opuse: aroganţa şi umilinţa. Indiferent de domeniu, acţionăm şi gândim extremist, o situaţie, la rândul ei limită, producând brusc trecerea dintr-o extremă, în cealaltă. Parcă aud pe cineva din public strigând: „vrem exemple!”. Michael Jackson era un pedofil nenorocit, până să-l mierlească unu’ pe bază de seringă, apoi, instantaneu a devenit cel mai mare artist al tuturor timpurilor, subiect de campanii media şi flash mob-uri. Gigi Becali: ţăran,mârlan, duşmanul Stelei, l-au plimbat ăştia cu cătuşele la mâini o lună, toată lumea purta tricouri cu „Free Gigi”, iar el devenise..."

mai multe, aici

Uluitor e că prostimea de prin presă a ajuns să facă trimiteri la blogul bebeluşei Oana (cine pizda mă-sii e "Bebeluşa Oana", de ne luminează ea, o dătătoare din cur?), care, simţind micul moment de glorie, care, în cazul ei particular, nu va dura nici 15 minute, cât estimase odată Warhol, o dă pe teorii ale constipaţiei mentale: imitatorul a fost omorât. Sfinte căcat, e momentul ca Dan Diaconescu să se pună pe treabă şi, alături de Nuţi Udrea, Băsescu, Honorius, Dom' Petrică, Nikita, Ogică şi Dudu Steel să răspundă, cu ajutorul semeseurilor trimise de telespectatori, la întrebarea: i-au făcut sau nu medicii clismă lui Toni Tecuceanu?

Revelaţia ţigăniei

2010-01-07T18:28:00.006+02:00

Acest post nu este unul xenofob, însă nici nu se vrea politically correct, pentru că acest blog nu este corect, şi, atâta vreme cât nu mă apucă vreo dorinţă stranie de a câştiga Nobelul pentru pace, nici nu va musti vreodată de corectitudine. Aici ţiganii sunt ţigani, nu rromi, negrii sunt negrii, nu persoane de culoare, jidanii pot fi evrei sau jidani, în funcţie de context, nu ne ascundem ipocrit în spatele unor cuvinte.
N-am să mă refer la ţigani, ci la fenomenul global de ţigănie, fenomen căruia, cel puţin în România, şi nu numai, ţiganii i-au căzut victime.
Primul contact cu personajul apare relativ devreme, ţiganul fiind demonizat din cruda tinereţe a fiecăruia dintre noi: majoritatea am fost ameninţaţi că, dacă nu mâncăm tot, vom fi daţi la ţigani, ţiganul devenind astfel, un nemesis dovedit al copilului român.
Apoi urmează o perioadă îngrozitoare, aia în care adolescentul coşuros şi, cum altfel, foarte idiot, mai bou ca boul bălţii, începe să meargă prin drumeţii, de obicei şi mânat de ceva căcaturi ecologiste, preluate de pe la Bucurenci sau Chirilă, uzual în "Poiana Narciselor", unde cântă băşini gen "treceau ţiganii şi în mine plânge inima cu foc". Ţiganu' rămâne acelaşi nemesis, dar este apreciat pentru focul inimii sale şi patima pe care o pune în dragoste, unicul subiect care-l interesează pe adolescent, dornic să fută, pe scurt.
Ulterior, românul descoperă că ţiganul are ciocardei grupa mare, în cele mai multe cazuri, făcuţi din cântat sau din şmenozeli, nicidecum din muncă cinstită din care, credeţi-mă pe cuvânt, niciodată nu te îmbogăţeşti. În acelaşi timp, se schimbă şi priorităţile, de la dragostea adolescentină, se trece într-un spectru mult mai pragmatic, respectiv, iubirea de arginţi. Adică, pula mea, dacă ai bani, eşti cineva, nimic altceva nu mai contează. Urmarea: ţiganul deserveşte o dublă postură în mentalul fracturat al românului: e acelaşi nemesis, pen' că e ţigan şi punct, dar este, deopotrivă, admirat pentru banii lui, dar şi pentru talentul său de a miorlăi crâmpeie de şatră: duşmanii, gologanii, gagicile, sexualitatea, etc.
Ajungem la televiziuni, care sunt nişte afaceri, iar de la o afacere nu poţi pretinde să fie morală; au speculat fascinaţia constructivo-distructivă a românului pentru modul de viaţă ţigănesc, bombardându-l cu ţigănie din plin. Revelionul, pe care eu îl detest într-atât de tare încât nu s-au inventat cuvinte care să-mi poată descrie trăirile, a însemnat pe la toate televiziunile legiferarea ţigăniei ca unic mod de a face audienţă. Din toată mizeria asta suferă ţiganu' adevărat, care a ajuns să fie bastardizat ca noţiune şi cultură, existând acum doar ca produs de marketing, dar pe care uman, nimeni nu-l respectă, toţi identificând în el o vacă numai bună de muls.
Revelaţia pe care am avut-o e, însă, că şi americanii îşi au ţiganii lor, recte negrii. Nu există absolut nicio diferenţă între manele şi hip-hop, mai ales West Coast. Aceleaşi subiecte: banii, duşmanii, femeile, maşinile scumpe, performanţele sexuale, aceeaşi fascinaţie pentru aur, purtat pe degete, la gât sau în gură. Modus operandi este, şi el, identic: negrotei pe toate canalele, la orele de maximă audienţă, publicitate pompată la greu în curul lor, nu există gală fără Jay Z, Kanye West sau Lil' John. Ca la noi cu Salam, Jean de la Craiova sau Adi de la Vâlcea. Albii din lanţurile TV americane, ca şi albii din trusturile media româneşti, exploatează ţiganii, denumiţi şi negrii în State, pentru a face un purcoi de bani.
Madonna, care tot timpul vrea să fie mai şmecheră decât noi, ăştia, pulimea, a descoperit o altă chestie, preluată cu inima deschisă de una ca Loredana: ţigăneala wanna-be. Adică îmi trag ţigan pe featuring, împrumut trei rochii şi două acordeoane din muzica ăstora, să mă dau elitistă, intelectuală şi preocupată de descoperirea vestigiilor culturale nomade. Că iese varză cu mici, călită în buda fumegândă, e partea a doua...
Şi uite aşa nici ţiganul nu mai e ţigan, însă, dacă m-ar răpi extratereştrii şi m-ar obliga, sub ameninţarea sondării anale, să le spun ce muzică se ascultă pe Pământ, exemplul ar fi cel de mai jos, cu amendamentul că ţiganii ăştia cântă mai bine decât orice formaţie de rock din România. Cântă mai bine şi decât Madonna...Sfinte Gizas, de fapt, şi eu cânt mai bine ca Madonna.

Autoportet vol.5: Cocalarul coclit

2010-01-02T17:25:00.003+02:00

Iată-ne ajunşi la momentul la care caracterizăm stăpânul României, dumnezeul Balcanilor, tatăl şi mama lor, cu certitudine cel mai răspândit exemplar al faunei umane autohtone, cocalarul. Subiectul pare facil şi s-ar mula perfect pe descrierea de mai sus, însă abordarea va fi una inedită, la fel ca şi modul în care voi diseca tipologia, pentru că, spre deosebire de celelalte episoade, voi lucra cu exemple concrete. Deşi articolul este despre "cocalari", nu voi încerca să schiţez o tipologie a cocalarului cu freză ca lama de topor, trening, ochelari D&G şi BMW de acu' 8 ani, înmatriculat în Bulgaria, că-i mai 'eftin, ăştia nici cocalari nu mai pot fi numiţi; sunt manelişti, otevişti, ţărani de oraş, naşpeţi, interlopi, împuţiţi, ţigani wanna-be's, neamuri proaste, etc., dar NU SUNT COCALARI. Ntzzzz, cocalaru', după mine, e ceva infinit mai enervat, mai deranjant, mai vomitiv şi care stârneşte reacţii mult mai criminale decât borâţii de mai sus.

Dar cum marşam pe ineditul momentului, o să identificăm câteva caracteristici obligatorii ale cocalarului, însuşiri ce-l definesc şi-i creionează portretul, incluzându-l astfel în marea familie a cocalarilor. Dacă un individ bifează minim una dintre aceste "virtuţi cocălăreşti", e automat considerat cocalar, nimic mai simplu...
1. Maşina: marca, modelul şi culoarea spun totul. Dacă ai BMW în România, automat eşti cocalar. Punct! Mă cac pe explicaţii sau pe "stai să vezi, că nu e chiar aşa". E chiar aşa: nu discutăm performanţele maşinii, dacă îţi cumperi BMW e ca şi cum ţi-ai scrie pe frunte "sunt cocalar", îţi faci publică apartenenţa la tagma cocălărească. Audi vine puternic din urmă, asta ca fapt divers. Apoi, SUV = COCALAR! La ce paştele mă-tii îţi serveşte ditamai huiduma, în afara datului rotund? Îţi spun eu: la nimic! Dar, fiind cocalar, te-ai gândit că maşina mare echivalează cu prosperitatea, şi cum în cap n-ai nimic, prin ce să ieşi şi tu în evidenţă? Corect! Prin maşină, invers proporţională cu dimensiunile puţulicii şi cu numărul de striaţiuni cerebrale.
Apoi culoarea: maşina albă, indiferent de marcă, strigă din faţa blocului "stăpânu'-i cocalaaaaaar!". Ţi-ai cumpărat maşină albă, eşti cocalar, nu discutăm! O să ajungem mai încolo la nişte paradoxuri de cocălărie fantastice, a propos de maşinile albe. Gata cu capitolul automobilistic, n-are rost să o mai ardem în băşini, aţi prins ideea şi o rezumăm: BMW, SUV, maşină albă, toate sau fiecare individual, egal cocalar.

2. Frizura: lamă de topor, pieptănat cu grenada, ţepi, gel, ceară, chică, tunsoare a la Galamaz sau Ropotan, eşti cocalar. Fără explicaţii suplimentare, fără justificări, fără comentarii adiacente sau note de subsol.

3. Radio ZU: dacă, printr-o nefericită coincidenţă a sorţii, asculţi acest gunoi radiofonic purulent, eşti un cocalar NOTORIU. Raţiunea acestui demers intelectual este extrem de matematică, bazându-se pe principiul tranzitivităţii: Radio ZU înseamnă Buzdugan şi Morar. Buzdugan, dar mai ales Morar, sunt cocalari. Prin tranzitivitate, aşadar, dacă asculţi Radio Zu, deci un post la care sunt angajaţi nişte cocalari, eşti, la rândul tău, cocalar. Algoritmul se aplică şi pentru Radio 21, KissFM, OneFM, chiar şi Găurilla, dar cum cei doi cocalari anterior menţionaţi au migrat la ZU, să zicem că ZU este emblematic pentru cocălăreală.

4. Clubbingul: fără alte detalii, nimic nu este mai cocălăresc decât mersul în club, muzica de club, manierele de club, dansul în club, distracţia clubărească, ţinuta de club. Clubul este un fel de haven al cocalarului ce se respectă. Să nu vă aud ciripind cu "există şi cluburi mişto, ştiu io în Bucureşti": sugeţi pula cu tot cu cluburile voastre, nu încercaţi să mă convingeţi că nu aţi fi cocalari dacă mergeţi în Lăptărie sau în "La Motoare", tot cocalari vă numiţi, futu-v-aş rasa-n cur, sunteţi doar nişte cocalari cu ifose anti-cocălăreşti, care o ard urban şi intelectual.

5. Încălţările: aidoma maşinii, încălţările albe sunt un trade-mark al cocalarului. Nicăieri în lume nu vei vedea mai multe încălţări de culoare albă ca în România, de unde şi concluzia că suntem o ţară de cocalari. Papucii albi sunt de prost gust, n-aţi învăţat-o nici măcar p-asta? Cocalarul îşi cumpără Converşi albi, Superstari albi, Stan Smith-şi albi, pantofi albi, sandale albe, nu contează tipul încălţării, albă să fie. În subsidiar, contrar legendei urbane, pielea întoarsă nu e deloc elegantă, e de cocalaro vero, cu nişte mici excepţii, adică shoeşii mei Adio Darklight, pe care, oricum, nu-i mai port decât în rare momente. Pantofii de piele întoarsă purtaţi la costum, sau la jeanşi, sunt un monument al prostului gust, by the way...

6. DJ-ii: Treaba asta merită postulată: "dâjii" sunt, până la ultimul, cocalari. Înţeleg că ăsta e un nou curent în protipendada modernă, ca toţi cocliţii să mixeze, e un fel de hobby al tineretului modern cu ţepi în cap. Una-două, bastardul mixează în timpul liber. Tăia-v-aş beregata cu lentila de la ochelarii de soare Police, mixaju' nu e muzică, beliţii dracului! Cum toţi cocalarii, mai nou, mixează, şi cum toţi DJ-ii sunt cocalari, e greu de făcut o diferenţă clară între DJ şi cocalar, de unde, trag eu concluzia, cele două noţiuni se suprapun cu uşurinţă. Finalitatea e una singură: eşti DJ, deci eşti cocalar, eşti cocalar, eşti şi DJ.

Buuuuun, să zicem că acestea ar fi elementele "in your face" pentru identificarea unui cocalar, probabil există multe altele, cu siguranţă cel puţin la fel de evidente, trec acum, însă, la partea a doua a expozeului, în care urmează să lucrăm frumos şi curat, la concret, cu exemple de cocalari adevăraţi.

Proba nr.1: Fotbaliştii - 99,5% dintre fotbalişti sunt cocalari, dacă aţi citit cu atenţie criteriile, veţi vedea că se mulează perfect pe majoritatea acestora, deci nu pierd timpul cu alte şi alte demonstraţii.

Proba nr. 2: Mihai Morar - Doamne-dumnezeule, goblinul ăsta îmi este extrem de antipatic. OK, e evident de la o poştă că este cocalar, de la vestimentaţie şi până la umorul de autobază pe care-l are, însă, ceea ce mi se pare cu adevărat isterizant este că el vrea să lase impresia contrarie, aceea a individului cult, dar şi cool, plin de stil şi substanţă, spontan, fin, ironic, pizda mă-sii. Buzdugan, care mi-e la fel de nesuferit, măcar e un ţărănoi prost ce nu se strofoacă întru depăşirea condiţiei şi derutării publicului. Morar, însă, repet, deşi încearcă din răsputeri să convingă, este trădat de cocălărie, şi vă dau un singur exemplu: râde de piţipoance având-o pe mama piţipoancelor, Marina Dina, drept asistentă.

Proba nr.3: Tibi Scobiola - dacă nu ştiţi cine e, vă felicit şi invidiez. E falitul a cărui formaţie, ce-i poartă şi numele, de parcă ar fi Michael "Fucking" Schenker, Tibi Scobiola Band, zdrăngăne pe la Morar prin emisiune. Papagalul e chel, cu ochelari şi unica-i realizare, dacă o putem numi aşa, e că a miorlăit prin 2007, la preselecţia pentru Eurovision, o băşină de a lui Laurenţiu Duţă. De atunci cântă pe la nunţi, petreceri corporatiste şi pe la Morar prin emisiune, mai mult ca sigur ca o compensaţie pen' că stă să-l fută ăsta-n cur. Arzând-o pe lângă Morar, acum s-a urbanizat vestimentar, e pe bază de Converşi, jeanşi skinny, vestuţe, dar şi un fes pe cap, de parcă n-aş ştii că-i bumbacul în cap ca şi-n chiuvetă. Cât de jalnic poţi fi să preiei "I Gotta Feeling" de la Black Eyed Peas sau Inna? Ei bine, bulangiul ăsta o face...

Proba nr.4: Ştefan Bănică Jr. - Nu discutăm acum despre una dintre marile dileme ale vieţii mele, pe lângă "există Dumnezeu?" şi "oare voi întâlni iubirea absolută?", cum mama dracu' umple acest plagiator jegos Sala Polivalentă ori de câte ori are ocazia, pentru a-l devoala drept cocalar. E mic, e mahalagiu, are pantofi de piele întoarsă şi vrajă la care nici mama, Dumnezeu să o ierte, nu putea pune botu'. E dandy de Ferentari spoit şi gletuit, dar tot cocalar rămâne.

Proba nr.5: Radu Nic**ae din Braşov - nu-l ştiţi. Nici n-aţi vrea să-l ştiţi pentru că nu transmite nimic, nici cât o sticlă de Cola uitată trei zile în soare. E şi el mic, cât un gremlin, d-aia poartă jeanşi cu talie joasă, încercând să ascundă că e scund. Tot mi-o poate suge din picioare, nu-i bai. Are papuci albi şi man purse de homosexual, îi plac maşinile şi gagicile. Pentru că a luat bac-ul (a fost o performanţă, parol) şi a intrat pe bază de dosar la facultate, ta-su l-a cadorisit cu maşină nouă. Cum aveau o învârteală de familie cu Citroen, a fost un C2. Da, maşină de homosexual...însă Răducu a vrut-o albă, cum altfel, şi tunată vizual. Deci, are C2 alb cu eleron pe lunetă, să pară, pesemne Alfa Romeo. E tot C2, iar tu eşti tot un cocalar!

Proba nr.6: gaşca din Dorobanţi - adică Poponeţ, Plăpcianu, Syda şi Claudiu Pătraşcu. Trebuie să spun mai mult? Luaţi dracu' Libertatea şi o să înţelegeţi...

Proba nr.7: Honorius Prigoană - Gâscanul asta e fi-su lu' Prigoană, şi, deşi nu-mi place să mă iau de defecte fizice, arată de parcă Prigoană s-ar fi clonat, clona a vrut să devină transsexual ca Naomi, a luat estrogeni la cornet, şi-a făcut operaţie de schimbare a sexului, cam nereuşită, altminteri, apoi s-a futut în fund cu Prigoană originalul, care a fecundat un ovul donat de Nikita, mama purtătoare a fost Solcanu, iar la final, după această întreagă aventură din care nici Indiana Jones nu scăpa fără fractură de bazin, s-a născut Honorius. Honorius, săracul, era simpatic atunci când îşi cumpăra Bugatti Veyron, sperând să agaţe ceva gagici şi să scape de povara virginităţii, acum, însă, după un stagiu scolastic prin America, crede că are ceva de spus, iar asta îl face extrem de enervant. Uită nişte etape intermediare în viaţa omului, vrând să sară direct din Bamboo în Deloitte. Honorius reprezintă cea mai periculoasă categorie umană, în prezent, cocalarul de bani gata care se vrea politician, căruia societatea îi şi tolerează acest deziderat. Exemplele sunt la tot pasul, dar nu fac obiectul discuţiei, acum şi aici.

Proba nr. 8: Dani Oţil - L-am lăsat la final, este chintesenţa cocălăriei româneşti. Dani Oţil e un ţăran de la Reşiţa, ajuns, printr-o amară ironie a unei Românii în care criteriul valorii nu funcţionează, mare vedetă. Dani Oţil a rămas acelaşi ţăran, dar a deprins câteva obiceiuri dâmboviţene. Ţăranul de oraş = cocalar. Mi-aş pierde vremea să fac acum analiză pe personaj, e muuuult prea evidentă apartenenţa sa la tagma cocalarilor. Cel mai distractiv mi se pare că fute un MILF intrat în criza sexuală a vârstei de mijloc, când te vrei iarăşi tânără şi atractivă din bisturiu, şi o fute exact aşa cum visează orice cocalar: burlăceşte, în garsoniera lui, pe patul care intra în perete, şi printre controllerele de Xbox360 cu care baga NFS: Carbon. În baza celor scrise până acum, Dani Oţil este, îndrăznesc să afirm, "the cocalarius dream", adică "the american dream", sucursala cocalari.
Problema acestui gen de cocalari este similară noilor reguli ale Academiei Române, care îi bagă în legalitate pe analfabeţi. Spre exemplu, în 5 ani, forma "filmele care le-am văzut" va fi una corectă, pentru că există mult prea mulţi sferto-docţi care o folosesc. Tot aşa, cocalarii vor face saltul din faţa şaormăriei în sălile de teatru. Ăăăă...nu cumva l-au şi făcut?

Doar pentru cei slabi...

2009-12-31T10:51:00.003+02:00

În vreme ce scriam de zor la noul episod al "autoportretului", am realizat că astăzi e 31 decembrie, şi, an de an, pe această dată, mă apucă toţi dracii din lume. Urăsc visceral Revelionul şi, mai ales, îi urăsc p-ăia care ma întreabă "ce faci de Revelion?" Am să vă răspund, odată pentru totdeauna: de Revelion îmi aduc aminte de ce vă urăsc, şi, în vreme ce voi petreceţi ca nişte cretini pe motiv de nimic, eu îmi pun la punct strategia de a vă fute-n gură profesionist încă un an.
Revelionul este o mizerie de sărbătoare...de fapt, nici nu este vreo sărbătoare, e încă un prilej ca toţi decervelaţii să se calce în picioare prin magazine, să bea şi să îşi umple burduhanurile, ca mai apoi să-şi ureze tradiţionala stupizenie "şi la anu' să ne fie mai bine", e încă un prilej ca majoritatea specimenelor inferioare de tipul corporatiştilor infecţi din Bucureşti, posesori de Skoda sau Hyundai Tucson să vină "la munte", unde să ţipe isteric şi prostesc pe străzi, aidoma unor nişte nescoşi din casă ce sunt.
De ce paştele mamelor voastre ar trebui să vă fie mai bine la anul? Aţi făcut ceva pentru a vă fi mai bine? Deloc...v-aţi futut până şi ultimii bani pe cârnaţi şi cazare în Poiană, sunteţi proşti de rupeţi locu', l-aţi mai votat şi pe Băsescu, punând botul la fandoseala cu reîntoarcerea comunismului, de ce ar fi mai bine? Aaaa, ştiu, vă rugaţi la Dumnezeu să vă dea, pomanagii ce sunteţi! Sper ca Dumnezeu, că tot nu-l putem sări din schemă astăzi, să-şi aducă aminte de adevărăciunea sa din Vechiul Testament şi să vă fută-n rozetă intens la anul!
Luaţi şi o dedicaţie, aşa, ca de sărbătoarea voastră preferată...

O mică victorie...

2009-12-20T22:32:00.006+02:00

Sunt un om mic şi neînsemnat, cu bucurii mărunte şi plăceri perverse. Nu-mi plac surprizele şi nici nu cred în norocul ghiolbănesc, de aceea mi-am luat de ani buni gândul de la satisfacţii uriaşe venite fără efort. Mă bucur când văd o curvă lovindu-şi X6-le la ieşirea din parcare, îmi place să mă uit cum snopeşte jandarmeria ultraşii pe stadion, iubesc meciurile în care "tricolorii" iau bătaie la fotbal, m-am bucurat când a trecut moţiunea de cenzură a guvernului Boc, mi-ar fi plăcut să nu-l mai văd pe Băsescu, dar, pentru că voi trăi orgasme când idioţii care au pus botu' la mesajul antimogulian şi anticomunist vor fi disponibilizaţi, am găsit o plăcere vinovată şi în noul său mandat, îmi place să mă joc pe Playstation, să fiu arogant cu proştii, cu alte cuvinte, am nişte bucurii scelerate, dar care mă fac să mă simt extrem de bine.

În seara asta am trăit o asemenea stare de beatitudine pentru că am contribuit la o chestie absolut fabuloasă. Pe scurt: un cuplu din Marea Britanie s-a săturat ca an de an, number one in UK Top 40, în perioada Crăciunului, să fie câştigătorul The X Factor, un concurs pentru căcaţi poponari, decervelaţi, pop-idols, mă-sa-n cur! Acest cuplu a creat o pagină de Facebook unde a făcut apel la toţi cei care nu s-au lăsat lobotomizaţi de corporatism & co., să cumpere până pe 20 decembrie, data la care se închid clasamentele, "Killing in The Name" a celor de la Rage Against The Machine, într-aşa fel încât piesa să ajungă No.1 în topul britanic, în semn de protest la adresa spălării creierului pe care o practică posturile de radio şi casele de discuri. Killing in the Name e un cântec din 1992, de pe albumul de debut RATM, unica posibilitate de a o achiziţiona fiind downloadul legal de pe internet, nemaigăsindu-se prin magazine sub formă fizică, adică CD. Am participat şi eu la această campanie, deşi nu sunt britanic: am pus o adresă falsă, de UK, dar am cumpărat ieri seară piesa, iar dovada o aveţi postată mai jos.
De ce sunt în culmea fericirii? Astăzi, 20 decembrie 2009, nişte oameni simpli, dar uniţi, au reuşit să învingă o întreagă maşinărie de marketing: noul number one în UK Top 40 este Rage Against The Machine şi "Killing in the Name". Bebeluşelor de prin radiourile româneşti, dans!
Mă duc să mă culc fericit...

P.S. Această campaie a fost susţinută, printre alţii, de Paul McCartney şi John Lydon, pentru prieteni Johnny Rotten.