Monday, June 15, 2015

Satyricon-ul lui Wongraven

Vinerea trecută m-am dus să văd live Satyricon, cu toate că mă tenta Andre Rieu (not!), trupa venind pentru prima dată în România în cadrul Metalhead Meeting 2015. Deși era ditamai festivalul, nu m-a interesat cu adevărat nimic în afara Satyricon, noroc cu Eftimie care m-a ajutat să evit o cheltuială inutilă.

Turisas au arătat bine pe scenă, dar după patru piese m-aș fi întins prin colbul arenei, atât de plictisitori au fost. În consecință, m-am dus în mall să-mi cumpăr suc de aloe vera. M-am întors pentru Dark Funeral, niște blackeri pe care n-am putut niciodată să-i diger. Am zis că poate o fi din cauza mea. Neah, este numai și numai din cauza lor. Văzându-i pe scenă m-am gândit cât de trist este să nu-ți dorești deloc, dar deloc, să evoluezi în viață, chiar și în numele lui ”trve” sau ”kvlt”. Am rezistat până când jenantul vocalist urla ceva cu ”nail to the cross”, ”satan”, niște prostii în orice caz, moment în care am revenit în mall ca să elimin sucul de aloe vera băut odată cu prestația Turisas. M-am convins încă o dată că virgulă cu excepția Marduk, blackul suedez este mizerabil.

Ceea ce părea o seară ratată în mod magistral s-a transformat după doar două piese Satyricon într-un moment în care rânjeam păstaia, pe românește, ca prostul. Eu am înțeles de la specialiști că Satyricon nu mai sunt ”adevărați”, că s-au cocălărit, că aia nu mai e muzică black, că au trădat ”the true spirit” pentru bani, că Satyr e arogant și că are BMW sau Porsche Boxster. CĂĂ-CAT! Slavă Domnului că nu mai e black adevărat, am văzut la Dark Funeral cum e să fii încă black adevărat și să suni de râsul curcilor adolescentine, slavă domnului că Satyr nu stă la povești cu toți nespălații care încă așteaptă un al doilea Dark Medieval Times în 2015, mulțumescu-ți, Doamne, că s-au cocălărit și au un sunet perfect, departe de lofi-ul trve norwegian black.

Ce mi-a plăcut:

- Frost

- charisma lui Satyr

- Frost

- soundul impecabil

- Frost

- atitudinea lui Satyr

- Frost

- groove-ul magnific al pieselor de pe Volcano, Now, Diabolical și The Age of Nero

- Frost

- simplitatea și profesionalismul cu care Satyricon s-a prezentat

- Frost

Ce nu mi-a plăcut:

- mult prea scurt, undeva în jurul a maximum 80 de minute

- cretinii care pun semnul egalității între moshpit și bătaie

- bețivii care sunt nu mai știu pe ce lume sunt. De ce naiba mai plătiți câteva sute de lei, dacă tot nu veți mai ține minte nimic a doua zi de dimineață?

Frost nu are nimic uman și în ciuda faptului că abordările ”cel mai bun baterist” sunt infantile, nu știu dacă în momentul de față există în lume un rival serios pentru Frost. Nu bate doar tare, nu bate doar rapid, bate cu o tehnică extraterestră. Am fost cam la toate concertele care au contat, l-am văzut până și pe Maicăl ”burn in hell, pedophile” Jackson, dar un muzician care să aibă charisma lui Satyr n-am întâlnit. Omul a făcut ce a dorit din public și cu publicul, a dominat întreaga scena, toate cu un firesc dezarmant și o simplitate la care nu m-am așteptat niciun moment. N-a avut nevoie de corpsepainting, de țepi, ținte, efecte luminoase, porci morți pe scenă, flăcări sau femei dezbrăcate: el, chitara lui, Frost și minionii din trupa de acompaniament.

A fost un show de manual, fără greșeli sau timpi morți. Să fiu un muzician mediocru, așa cum sunt cei mai mulți din lumea asta, văzând Satyricon live, m-aș gândi foarte serios să mă las de cântat. There is no country for bad bands! 

No comments:

Post a Comment