Monday, June 30, 2014

(Don’t) Kill your Idol

Am fost fascinat de tricoul lui Axl Rose, cel cu un Isus Hristos galben şi inscripţia asta, mult mai mult decât de ăla cu “Don’t surf, Charlie” şi poza lui Manson.  E şi un titlu bun pentru review-ul concertului Billy Idol.

Un lucru care mă face cu adevărat să simt că trăiesc şi că la vita e bella este mersul la concerte. Nu mă deranjează condusul în toiul nopţii (sau nopţile pe străzile Vienei ori prin aeroporturi), slalomul printre TIR-uri, teama de oboseală, ochii injectaţi de a doua zi, they are all part of the fun and the experience. Astfel că încerc să ajung cam la tot ce mi-a marcat copilăria din punct de vedere muzical. Nu din nostalgie, nu din plictiseală sau din dorinţa de a socializa, ci din respect pentru ceva ce mi-a făcut la un moment dat viaţa frumoasă. Biletul plătit este felul meu de a spune mulţumesc!

Billy Idol m-a intrigat întotdeauna: arăta foarte punk, însă muzica sa era obscen de accesibilă, iar dacă există un om care să nu ştie White Wedding şi Rebel Yell, aş vrea să-l cunosc. După ce am aflat de Generation X, lookul punk avea, brusc, o explicaţie. La fel şi muzica: punk-ul murise! Sincer, nu mă aşteptam la mare lucru, omul n-a mai scos nimic original din 2005 încoace şi, în ciuda unui Devil’s Playground destul de nervos, încă trăiam cu senzaţia că Cyberpunk l-a îngropat definitiv, din toate punctele de vedere. Asta chiar dacă pe DVD-ul In Super Overdrive arăta decent. Cert este că mă pregătisem pentru un moş smochinit de prin liga Ronnie Wood-Keith Richards, cu venele proeminente şi părul ciufulit, vocal nu foarte departe de gâjâielile sinistre ale lui Bob Dylan. Boy, I was wrong!

Când a apărut pe scenă, m-am gândit instantaneu că l-au ţinut undeva într-o capsulă a timpului, cu tot cu peroxidul din cap, care părea şi el foarte proaspăt. Ţoale din piele (naturală sau ecologică, that’s the question), lanţuri, părul ţepi, piele întinsă, condiţie fizică excelentă, voce bună, şi, stupoare, o piesă nouă, de pe viitorul disc care va apărea prin octombrie. Şi care piesă suna okaish!  Deci nimic din tabloul de concert al unui Julio Iglesias pentru rockerii melancolici ai anilor ‘80 pe care singur şi fără talent la desen mi-l schiţasem mental. Cam totul mirosea a nou: 3 dintre trupeţi, setlistul, atitudinea, sunetul. Vreme de două ore a băgat cam 5 piese noi, 4 Generation X (nu şi Your Generation, preferata mea), cele două coveruri clasice (L.A. Woman şi Mony, Mony) şi marile hituri, dar într-o interpretare cât se poate de “electrificată”. M-am şi distrat puţin la Dancing with Myself: varianta iniţială Generation X era furioasă, apoi au îndulcit-o, iar Billy solo a dus-o mult în zona power pop, pentru ca ieri să o cânte (a se citi shred în toată regula) cu trei chitare.

Astfel ajungem la marea şi singura problemă pe care o am astăzi cu Billy Idol: dincolo de ambalajul de calitate, miroase, foarte fin, este adevărat, a impostură. Billy Idol solo n-a fost niciodată un apărător al rock-ului, un pilon de susţinere în vremurile grele. Au contraire, a fugit cât a putut de punk către primele locuri ale topurilor şi a făcut-o fără compromisuri sau gândindu-se vreo secundă la altceva decât la succesul facil. Reascultam pe drumul de întoarcere “Idolize yourself”: mai mult de jumătate dintre piese sunt leşinături wave, power pop sau pop-punk sensibil mai jegos decât ar putea produce vreodată Good Charlotte sau Blink 182. Din fericire nu le-a cântat!

Membrii formaţiei sunt şi ei competenţi, minus bassistul care face un backing vocals penibil. Aproape că mi-aş fi dat o oră din viaţă să-l văd pe Tony James din nou alături de Idol. Însă Billy Idol nu este doar el, este în cel puţin egală măsură Steve Stevens. Prostimii îi poate fi familiar din Dirty Diana lui Michael “Burn in hell, pedophile"  Jackson, dar Stevens este un juggernaut al chitarei. Wow, exact aşa cum intuiam, individul a rupt, literalmente: solo-uri, părţi spaniole, riffuri şi un look dement, as glam as possible (aia e nevastă-sa, BTW. Din acelaşi film cu el!). Numai Nikki Sixx mai poate să-i ţină piept în materie de coolness. Este o chimie fantastică între Idol şi Stevens, îi văd deja cumva simbionţi muzical.

A meritat? La dracu, da! Mult peste cele mai optimiste aşteptări pe care le-aş fi avut. Să vină Testament!