Saturday, September 27, 2014

Nu-i aşa că viaţa este minunată?

Aproape 35 de ani, singur, proaspăt demisionar, ambele mâini fracturate (printre altele), 4 ore în operaţie. Is this the bottom of the well?

Friday, August 8, 2014

Logică

Şi antisemiţi. @George Roşu

Aud că angajează la Antena 3! 

Monday, July 7, 2014

Discursul regelui

A remarcat cineva că discursul Simonei Halep este absolut identic cu cel al lui Gică Hagi? Tot cu “să facem, să fie bine ca să nu fie rău…”, “să jucăm bine ca să vină lumea la teren/stadion”, “dacă munceşti, dacă eşti serios, rezultatele vine şi ele”, “voi merge la victorie, voi juca deschis”.

Aştept fremătând momentul în care ne va cere să-i facem statuie.

Monday, June 30, 2014

(Don’t) Kill your Idol

Am fost fascinat de tricoul lui Axl Rose, cel cu un Isus Hristos galben şi inscripţia asta, mult mai mult decât de ăla cu “Don’t surf, Charlie” şi poza lui Manson.  E şi un titlu bun pentru review-ul concertului Billy Idol.

Un lucru care mă face cu adevărat să simt că trăiesc şi că la vita e bella este mersul la concerte. Nu mă deranjează condusul în toiul nopţii (sau nopţile pe străzile Vienei ori prin aeroporturi), slalomul printre TIR-uri, teama de oboseală, ochii injectaţi de a doua zi, they are all part of the fun and the experience. Astfel că încerc să ajung cam la tot ce mi-a marcat copilăria din punct de vedere muzical. Nu din nostalgie, nu din plictiseală sau din dorinţa de a socializa, ci din respect pentru ceva ce mi-a făcut la un moment dat viaţa frumoasă. Biletul plătit este felul meu de a spune mulţumesc!

Billy Idol m-a intrigat întotdeauna: arăta foarte punk, însă muzica sa era obscen de accesibilă, iar dacă există un om care să nu ştie White Wedding şi Rebel Yell, aş vrea să-l cunosc. După ce am aflat de Generation X, lookul punk avea, brusc, o explicaţie. La fel şi muzica: punk-ul murise! Sincer, nu mă aşteptam la mare lucru, omul n-a mai scos nimic original din 2005 încoace şi, în ciuda unui Devil’s Playground destul de nervos, încă trăiam cu senzaţia că Cyberpunk l-a îngropat definitiv, din toate punctele de vedere. Asta chiar dacă pe DVD-ul In Super Overdrive arăta decent. Cert este că mă pregătisem pentru un moş smochinit de prin liga Ronnie Wood-Keith Richards, cu venele proeminente şi părul ciufulit, vocal nu foarte departe de gâjâielile sinistre ale lui Bob Dylan. Boy, I was wrong!

Când a apărut pe scenă, m-am gândit instantaneu că l-au ţinut undeva într-o capsulă a timpului, cu tot cu peroxidul din cap, care părea şi el foarte proaspăt. Ţoale din piele (naturală sau ecologică, that’s the question), lanţuri, părul ţepi, piele întinsă, condiţie fizică excelentă, voce bună, şi, stupoare, o piesă nouă, de pe viitorul disc care va apărea prin octombrie. Şi care piesă suna okaish!  Deci nimic din tabloul de concert al unui Julio Iglesias pentru rockerii melancolici ai anilor ‘80 pe care singur şi fără talent la desen mi-l schiţasem mental. Cam totul mirosea a nou: 3 dintre trupeţi, setlistul, atitudinea, sunetul. Vreme de două ore a băgat cam 5 piese noi, 4 Generation X (nu şi Your Generation, preferata mea), cele două coveruri clasice (L.A. Woman şi Mony, Mony) şi marile hituri, dar într-o interpretare cât se poate de “electrificată”. M-am şi distrat puţin la Dancing with Myself: varianta iniţială Generation X era furioasă, apoi au îndulcit-o, iar Billy solo a dus-o mult în zona power pop, pentru ca ieri să o cânte (a se citi shred în toată regula) cu trei chitare.

Astfel ajungem la marea şi singura problemă pe care o am astăzi cu Billy Idol: dincolo de ambalajul de calitate, miroase, foarte fin, este adevărat, a impostură. Billy Idol solo n-a fost niciodată un apărător al rock-ului, un pilon de susţinere în vremurile grele. Au contraire, a fugit cât a putut de punk către primele locuri ale topurilor şi a făcut-o fără compromisuri sau gândindu-se vreo secundă la altceva decât la succesul facil. Reascultam pe drumul de întoarcere “Idolize yourself”: mai mult de jumătate dintre piese sunt leşinături wave, power pop sau pop-punk sensibil mai jegos decât ar putea produce vreodată Good Charlotte sau Blink 182. Din fericire nu le-a cântat!

Membrii formaţiei sunt şi ei competenţi, minus bassistul care face un backing vocals penibil. Aproape că mi-aş fi dat o oră din viaţă să-l văd pe Tony James din nou alături de Idol. Însă Billy Idol nu este doar el, este în cel puţin egală măsură Steve Stevens. Prostimii îi poate fi familiar din Dirty Diana lui Michael “Burn in hell, pedophile"  Jackson, dar Stevens este un juggernaut al chitarei. Wow, exact aşa cum intuiam, individul a rupt, literalmente: solo-uri, părţi spaniole, riffuri şi un look dement, as glam as possible (aia e nevastă-sa, BTW. Din acelaşi film cu el!). Numai Nikki Sixx mai poate să-i ţină piept în materie de coolness. Este o chimie fantastică între Idol şi Stevens, îi văd deja cumva simbionţi muzical.

A meritat? La dracu, da! Mult peste cele mai optimiste aşteptări pe care le-aş fi avut. Să vină Testament!

Friday, June 20, 2014

DG's LC*: Legende (mai mult rurale) despre sex

Este de bun simţ să nu dai niciodată sfaturi despre sex atunci când nu faci sex. Ori cum eu fac sex cel mult o dată pe an, aş fi penibil să emit judecăţi de valoare pe acest subiect. În schimb, totul mă recomandă pentru a vorbi despre sexul prost şi penibil cu o înţelepciune aproape matusalemică, calitate pentru care m-ar invidia până şi Octavian Paler. În plus, nefăcând sex, pot invoca paradoxul intelectualului care a descoperit plăceri mult mai rafinate decât cele trupeşti. Am auzit io la Ihsahn o treabă cu “eremita”.(Deși suni ca un frustrat pentru mulți și autoironic pentru mai puțini, trebuie să trec de acest aspect, zicând că vom discuta despre lucruri ce țin de simț comun, nu de frecvența activității sexuale) Încă ceva: am rugat-o pe prietena Corina care este mult mai tânără şi care, mă gândesc eu, face sex mult mai des, să scrie în paranteză, cu roşu, cu italic sau cum va voi dânsa, modul în care o femeie activă sexual priveşte temele ce urmează a fi mai jos dezvoltate. (da.)

Sexul cu şosete (albe) în picioare

P-asta am remarcat-o încă din timpurile Kazaa şi DC++: majoritatea clipurilor cu sex autohton includea cel puţin un protagonist care îşi lăsase în mod deliberat şosetele albe şi scurte în picioare. Întrebând oamenii, am aflat cu stupoare că pentru foarte mulţi şosetele sunt fie excitante, fie eficiente în a ţine departe frigul, fie ambele. Deci nu erau un gimmick cinematografic, aşa cum aş fi crezut eu. În fine, găsesc cu totul şi cu totul dubioasă accesorizarea inutilă (ceas, inele, lanţ, brăţări), dar şosetele sunt calea cea mai sigură pentru impotenţa mea.

(asta cu șosetele în picioare, e la fel ca atunci când zici: iubi, te deranjează dacă am mănușile sau căciula pe cap, că e cam rece aici. E total turn off, indiferent cine are șosetele, căciula sau mănușile. Dacă mai sunt și albe, ne-am asigurat că ești meltean român.)

Fac dragoste, nu sex

Bollocks! Femeile adoră clişeul de mai sus pentru că în mintea lor nu vor părea nişte curve clamând cu voce tare aşa o inepţie. Regula este, nu-i aşa, că numai curvele se fut fără sentimente. Dar mai e o treabă de profunzime, tot specifică (non-)gândirii feminine: proiectatul în viitor şi condiţionarea unor lucruri de altele, fără nicio legătură logică între ele. Aş face sex pentru că mi-ar plăcea, dar cum să nu încerc să obţin şi altceva decât 2 ore de pură plăcere carnală? De exemplu, aş putea încerca să-l fac să mă ia de nevastă, că doar am treij’ de ani şi toate urâtele alea din liceu s-au măritat deja. Sau m-aş fute, dar aşa, gratis? Măcar să mă asculte cum mă plâng non-stop, să mă înţeleagă şi să mă ţină în braţe când îmi vine ciclul.

Corina o să scrie acum că e ca atunci când nu poţi mânca orez dacă nu asculţi Laura Pausini. Deci, prezenta legendă apare ca o combinaţie de mentalitate medievală cu interes practic.

(Bun, e simplă treaba: fie că ești femeie sau bărbat, sexul este un proces. Da, fix un proces: de reproducere, de destresare, de calmare a hormonilor și… fizic. un organ penetrează alt organ. Și totul pleacă de la atracția fizică. Ori iubirea, fără să devin romantică sau ceva, e mai mult decât o atracție fizică. Implică niște responsabilități, compromisuri, sentimente, etc. Să spui că tu nu faci sex, ci dragoste e ca și cum ai spune că nu poți mânca paste dacă nu-ți cântă Laura Pausini în surdină. Ori eu nu știu pe nimeni care să fie într-un moment mai excitat (excitant?) și să se oprească să spună: nu, eu nu fac sex, doar dragoste! Dacă există, e idiot. Bun, nu spun să facem sex cu tot ce prindem, dar nici să așteptăm vreun făt-frumos (da, cu litere mici) sau vreo prințesă (de preferat fără adidași cu platforme) să ne iubească până la adânci bătrâneți și să putem să facem dragoste)

Niciodată nu mi-am înşelat iubitul/iubita

Retarzenia de mai sus este tot una predilect feminină, dar nicidecum exclusivă. Scopul ei este acela de a părea deosebit de virtuoasă pe de o parte, în acelaşi timp inducând ideea că tu, cel cu care îşi înşală, totuşi, iubitul pe care nu l-a înşelat niciodată, eşti foarte special, deci este cazul să “livrezi” (consultanţi, vă pup pe livrare) numaidecât mai mult decât futai. Eu sunt leşinat by default după folosirea cuvântului “niciodată” în asociere cu diferite acţiuni, prezente sau viitoare: distracţia din momentul în care rahatul ajuns în ventilator se împrăştie pe pereţi este senzaţională.

(well, aici nici nu bat, nici nu dezbat nimic. Femeile și bărbații sunt o apă și-un pământ. Există oameni fideli, oameni care înșală, care gătesc sau nu, care sunt idioți sau nu, curve și oameni care profită că agață cât mai multe curve, etc. Așadar, niciodată să nu spui “niciodată”.)

Tu eşti al doilea din viaţa mea şi primul cu care fac sex oral

Absolut minunată şi aproape axiomatică, orice altă explicaţie îi distruge adevărăciunea.

(fiecare cu experiențele lui.)

Femeile care fac sex oral sunt curve

Asta are şi o continuare despre care ani întregi am crezut că nu este decât o replică haioasă din Analyze This?: doar nu-mi va pupa copiii sau pe mine cu aceeaşi gură cu care mi-a supt-o! Bă, nu! Este cât se poate de reală, am auzit bărbaţi aparent normali şi cu un oarecare succes la femei debitând-o cu convingere şi voluptate. Demenţa nu se opreşte aici: cunosc şi femei care refuză sexul oral pentru că după aia nu te vor mai putea săruta!

(Aici intră aia cu eu niciodată nu mi-am înșelat iubitul… în ideea în care, zic eu, dacă tu refuzi/ești refuzat să faci sex cu persoana de alături, înseamnă că ceva nu îți/îi convine. Dar o vezi totuși ca pe o plăcere și vei căuta, la un moment dat, să o satisfaci. Așadar, până aici era cu fidelitatea. Trecând la… o să îmi pupe copiii. Probabil înainte de a vă căsători nu avea nimeni nici o problemă cu sexul oral, anal, în ureche sau eu știu ce alte fetish-uri are fiecare. Brusc, se schimbă ceva?

Și pentru că tot spuneam că sunt lucruri de simț comun: suntem oameni, există duș, geluri de duș, periuțe de dinți, etc. Deci, din punct de vedere igienic, indiferent cine pe cine pupă la final, nu ar trebui să fie o problemă. Dacă e, atunci faceți sex cu persoana greșită. Și ca să fac din nou o analogie deșteaptă (aka idiot proof): e ca atunci când refuzi să îți ții prietenul de mână, pentru că atunci când merge la toaletă să facă șușu își pune mâna organul de făcut șușu. Ori, tu nu poți să ții mâna care tocmai a făcut un mare lucru :)) )

Nu mă epilez ca să nu mă fută

Preferata mea! Se dă una bucată duduie dornică de împreunare fizică. Aceeaşi duduie, însă, bifează cu succes toate tâmpeniile de mai sus: habotnică, fundamentalistă, îngrozită să nu pară curvă, s-ar detesta o viaţă să ştie că a făcut sex şi nu dragoste, etc. Aşa că recurge la forma supremă de apărare a neprihănirii sale: lasă Hangarul 18 cu reminiscenţe ale evoluţiei din primate, gândindu-se că oricâte redute vor cădea, inclusiv cele textile, cea din urmă, părul pubian, va rezista şi va alunga atacatorul, garantându-i ei faptul că este puternică şi plină de virtute în faţa tentaţiei fizice. Deci că nu-i o curvă! Gândirea feminină vine aici în antiteză cu gândirea masculină: odată ce un bărbat ţi-a arătat patul cu ştanga, te-a evaluat conform criteriilor sale esenţiale, motiv pentru care un detaliu prea puţin deranjant precum pădurea amazoniană dintre craci nu-l va împiedica să ducă treaba la bun sfârşit.

(așa cum spuneam, igiena asta ne diferențiază un pic. Ori spălatul, epilatul, tunsul, etc… țin de igienă, nu de a face sau nu sex. Așadar, ajungem, din nou, la persoana greșită de făcut sex. Și idioată)

Make war, not love...or sex!

(pentru că fighting for peace is like fucking for virginity… sau așa ceva, nu?)

*Doctor Goebbels’s Love Corner

Thursday, June 19, 2014

Si vis pacem, para bellum (nerd post)

Aplicaţia Steam instalată pe mobil şi tabletă, extensia Enhanced Steam în Chrome: let them come! There is one dwarf yet in Moria who still draws breath! :D

Saturday, June 14, 2014

Protip: În căutarea hipsterelii depline

Dragi hipsteri,

Dacă vreţi ceva cu adevărat elitist şi fin, departe de onania deja bagatelizată a avanpostului Găurila, afirmaţi public cu încredere că ascultaţi Anathema.

Wednesday, June 11, 2014

Între inutil şi dezgustător

Cu câteva excepţii notabile, cele mai multe meserii din lume sunt aproape inutile. Au apărut pentru că omul a devenit o fiinţă tot mai preocupată de propriul confort, odată cu industrializarea. Două profesii n-am să înţeleg niciodată: DJ şi barman. Ce face DJ-ul? Mixează muzica pe care o fac alţii şi potriveşte melodiile pe “bătaie”. Sfinte căcat, chiar aşa? Da! De parcă acei trippaţi care merg prin cluburi sunt suficient de conştienţi cât să realizeze că tranziţia de la o băşină muzicală consumeristă la o altă băşină muzicală consumeristă nu s-a făcut lin, n-a picat pe beat. Deci, inutil!

Barmanul…cu ce se îndeletniceşte un barman? Atenţie, vorbim despre un barman banal, nu despre barmanul-showman, care este deja o exagerare a unui concept din start inutil. Liniştiţi-vă, nu-l înţelegeam nici pe Hendrix atunci când cânta pe chitară cu gura. WTF? Revin la barman, care amestecă nişte licori pentru a obţine o altă licoare cu o culoare uzual dubioasă, licoare destinată, de cele mai multe ori, femeilor şi ţăranilor care oricum beau vin cu cola. În ciuda faptului că sunt aproape teetotaler, ştiu că o băutură alcoolică de calitate se bea per se, tocmai pentru a-i putea aprecia aroma de bază şi restul de arome din fundal. D-aia nu bagi cola în vin sau red bull in whiskey: este ca şi când ai pune pisica să urineze în sticla de parfum franţuzesc. Ori de ce ar exista un individ a cărui meserie este aia de a fute un gust şi o aromă la care alţi oameni au muncit vreme de secole?

Eh, în cluburile şi lounge-urile în care un DJ mixează muzică şi un barman face cocktailuri (BTW, ce film prost ăla cu Tom Cruise) vin şi femei încălţate cu aşa ceva. Moda feminină a inclus de a lungul timpului foarte multe articole hidoase - moarte balerinilor - , dar anterior menţionata abominaţiune depăşeşte orice limită a decenţei şi se opreşte în dezgustător.

De ce există barmani, DJi şi asemenea încălţări? Pentru că există suficiente neamuri proaste amatoare de cocktailuri, mix-uri şi tenişi cu platformă. Secretul este educaţia!

Monday, June 2, 2014

Oamenii care se iau prea tare în serios sunt deprimanţi

Aproape la fel de deprimant era să fi pus poza cu Heath Ledger în chip de Joker. Cică-i zice meme.

Există pe internet nişte băieţi care scriu siropuri pentru femei din perspectiva bărbatului a cărui menire este să venereze muierea: RFC, Otravă şi încă unul. Există poate şi pentru că îi citeşte foarte multă lume. Tot pe internet mai există şi un curent al “bărbaţilor adevăraţi” care îi presiflează p-ăştia: ba că n-au talent, ba că scriu ca nişte pizde, ba că nu mănâncă pisici crude la micul dejun, ba că au o viziune denaturată asupra masculinităţii, ba că bagă şoareci morţi în capul femeilor, ba că numai proastele îi citesc. Nu cred că există blogger convins că bloggingul este un soi de meserie care să nu-i fi pomenit cumva pe amărâţii mai sus menţionaţi. Asta numai în ultima lună.

Băi, în lumea mea cinică şi oribilă, lucrurile funcţionează mult mai simplu: dacă nu-mi place un lucru, nu-l consum, darămite să mai şi scriu despre el că-i un rahat. Care-i mai prost? Ăla care scrie dulcegării, ăia care-i citesc şi cred dulcegăriile sau ăia care citesc dulcegăriile, apoi se apucă să scrie că ce porcărie a fost. Nu înţeleg ce se doreşte a se demonstra: că traficul făcut de idioate e un trafic fără relevanţă? Oare îi demască drept fătălăi? Sau poate există o campanie de reponsabilizare a publicului feminin prin scăderea credulităţii? Psihologic arată a nevoie de autovalidare pentru unele incertitudini din viaţă. Un fel de “lume, lume, soro lume, look at me, sunt mascul alfa şi o am foarte lungă pentru că RFC mi se pare o pizdă cu puţă. De aia acum o să scriu că RFC este o pizdă cu puţă, ba chiar voi face şi un film pe care-l voi urca pe Youtube în care o să arăt în 10 puncte de ce RFC este o pizdă cu puţă!”.

E cât se poate de axiomatic şi evident  că o femeie care dă linkuri din RFC este proastă. Dar treaba asta nu poate veni decât ca o confirmare a faptului că era proastă şi naivă încă de când lumea şi pământul. Una care astăzi dă linkuri din Otravă citea pe vremuri Sandra Brown sau Danielle Steel şi spera încă de la 13 ani că odată va veni Richard Gere la ea la uşă. Sau măcar Adam Sandler, clumsy, dar la fel de romantic incurabil. Respectiv avea comportament de femeie proastă. Ori să te suprindă că o proastă adoră romantismele ieftine denotă cel puţin o prostie echivalentă.

Mie mi se pare că alde Otravă chiar are talent: eu n-aş putea în veci pururi să scriu credibil ca o femeie şi femeile (toante) chiar să fie leşinate după ideile mele. În plus, faptul că el există, că are fane şi detractori, pe mine mă ajută la trierea oamenilor în femei proaste şi în blogăraşi penibili.

Da’ cum am 34 de ani, neînsurat, fixist, INTP fără obligaţii şi fără a avea ceva de oferit sexului opus, mai mult ca sigur că sunt parte din ciudaţii şi jigodiile pe care nu i-a vrut nimeni, deci s-ar putea să fiu subiectiv. Şi frustrat, bineînţeles!

Friday, May 23, 2014

Nigga, yeah!


Wednesday, May 21, 2014

Hate matinee #5

Urăsc restaurantele în care patronii angajează câte un căcănar care să cânte “live” la saxofon sau pian o dată sau de mai multe ori pe săptămână. Pe lângă evidentul scop de a umple maţul, al doilea motiv pentru care omul merge într-un asemenea local este acela de a socializa, respectiv de a comunica cu alţi oameni. În momentul în care ăla aleargă Zen-ul cu opintelile lui muzicale, comunicarea nu mai poate avea loc. Dacă vreau să ascult muzică, mă duc în club sau la concert. Numai în România se poartă hibridul ăsta dezgustător de restaurant-sală de concert. Aşa cum tot numai în România există restaurantul de fiţe în care pe fundal rulează Inna, iar televizorul este pus pe fotbal.

Apoi urăsc cocul care este la modă anul acesta: înţeleg că americanii îi spun în slang “blowjob bun”. Eu nu m-am gândit chiar atât de departe, însă mi se pare genul de frizură potrivit momentelor în care speli buda. Bine, pentru mine cocul este oribil la modul general, dar modelul anterior amintit este deja apogeul noţiunii. Să nu aud de Audrey Hepburn şi cocul cu care a revoluţionat ea canoanele frumuseţii că mă ia cu vertij. Individa este overrated din orice punct de vedere, pe cuvânt dacă nu-l găsesc mai sexy pe Mistico.

În al treilea rând îi urăsc pe ăştia care lucrează în industriile creative, aşa cum le place lor să spună. Aidoma actorilor români care simt nevoia de a juca un rol şi în viaţa reală, creativii crează şi atunci când se duc la budă. Cel mai tare cred că mă enervează modul în care rezolvă ei creativ o problemă care-i supără. De exemplu, creativul este iritat de faptul că zi de zi scoate din cutia poştală snopuri de pliante de pe la Kaufland, Billa, Jerry’s Pizza. Şi ce se gândeşte el: ia să lipesc un sticker (sic!) cu “Abisul spamului” sau “Doar pentru facturi, rog fără spam”. După care face o poză cutiei poştale şi o pune pe facebook sau twitter, să-l vadă lumea cât de ironic şi creativ a fost. Demersul este inutil, ca orice alt demers hipsteresc de altfel, pentru că amărâtul care distribuie flyere ştie ce e spamul şi chiar dacă ar şti, sigur ar ţine cont.

Wednesday, May 14, 2014

Dog eat dog înseamnă mâncătorie?

Prin 1994, în vremea în care MTV-ul chiar însemna Music Television, aflam de Dog Eat Dog, nişte americani care combinau hardcore-ul cu rap-ul. În plus, aveau şi saxofonist, lucru aproape de neconceput pentru o formaţie asociată cu metalul. Din fericire pentru mine, deja depăşisem retardul muzical format din Metallica, Iron Maiden, Slayer şi AC/DC, retard de care suferă foarte multă suflare umană ascultătoare de rock, chiar şi în 2014 . După un debut exploziv şi încă un disc foarte bine vândut, Dog Eat Dog s-au stins. Nu ştiu motivele, probabil că funcţionează principiul enunţat de Laibach: a (good) 'copy' can make more money on the market than the 'original’.

Cert este că auzind de turneul aniversar al celor 20 de ani de la lansarea “All Boro Kings” mi-am cumpărat fără ezitare bilet. A meritat cu vârf şi îndesat, deşi fumul de ţigară din club Colectiv şi trupele de deschidere au lucrat cu abnegaţie la a-mi fute meciul. Cu fumul avea probleme şi John Connor: more smoke means less music, a spus. Nu mai contează dacă Dog Eat Dog au întârziat mai bine de o oră cu show-ul din cauza fumului sau din cauză că lacheţii din trupele de deschidere trebuiau să bifeze timpul acordat. Cele trei trupe de deschidere au demonstrat încă o dată că rock-ul românesc, minus acele 4 sau 5 excepţii, este o mizerie imposibil de descris în cuvinte. Nu ştiu de Rock’n Ghenă, deşi ar avea 14 ani de carieră în spate. Am stat afară la ei, de neascultat. Nişte băieţi se vor, cred eu, un fel de Me First and The Gimme Gimmes de p-aici. Ceva mai penibil n-am văzut/ascultat de foarte multă vreme. Gimmick-ul ăsta cu cover-uri după piese celebre funcţionează doar dacă ai mult umor, ori Nişte băieţi n-au pic de umor, nici muzical, nici personal. Din setlistul lor n-am înţeles decât că vocalului (nice hair, dude, by the way) îi place să bea bere. Probabil o primise gratis şi asta era cea mai mare bucurie, dar şi realizare din ziua respectivă.

Coma arată ceva mai profesionist, însă eu nu suport nu-metalul la modul general şi Coma la modul particular. Iniţial, când porniseră ca o trupă de ska, mi s-au părut haioşi, după ce au descoperit urlatul în Vanşi m-au enervat fără vreo şansă de reabilitare.

Dog Eat Dog au spălat toate rănile cauzate de nefericiţii abia amintiţi. Neabore e aproape neschimbat, are aceeaşi cărare pe mijloc a la Peter Andre, Connor vorbeşte bine, Finley nu mai are dreadlocks, dar încă bate demenţial. Cumva m-a mişcat faptul că au înţeles nişte realităţi: nu mai fac bani din vânzarea albumelor şi aparţin altor vremuri. Party like it is still 1994! Show-ul a fost aproape cathartic!

Public de calitate, cunoscător, nu reţin să fii văzut idioţi care să stea cu telefoanele sus, ca la concertele de dat check-in pe Facebook.

Ah, şi tricoul cu Madball al lui John Connor, easter egg pentru mine. În definitiv, dacă o trupă a reuşit să ţină sus steagul hardcore-ului în toţi aceşti ani, ea se numeşte Madball.

Thursday, April 24, 2014

Mirosul înţepător de tutun al băşinilor din tipografie

Drama prezentului este că nu mai există alternativă la hipster sau cocalar: ori una, ori cealaltă, niciodată altceva. Se ştie, hipsterul citeşte. De faţadă, pentru a fi diferit, de dragul pseudointelctualismului, dar el citeşte. Citeşte cărţi pe suport tradiţional pentru că retro-fittingul său este nostalgic după mirosul hârtiei. Iar cărţile se fac la tipografie.

Şapoul de mai sus introduce un nou local deschis în Braşov care chiar aşa se numeşte, Tipografia (cratimă, fraierilor?). Îmi pare rău că n-au (încă) adresă de mail, aş fi trecut-o aici în toată splendoarea, cineva trebuie să ajute boţii spammeri. În mod evident, dacă se numeşte Tipografia nu poate fi decât un templu al hipsterelii: ceaiuri savante - checked, cafele ciudate - checked, atmosferă boemă - checked, blues şi jazz în fundal - checked, un perete gri închis pe care să scrie creativii cu cretă - checked, prostime - checked.

Dar pentru că nu sunt altceva decât nişte cocalari spoiţi de pe Wikipedia, uită că în localurile care se laudă cu licori la care aroma şi mirosul sunt totul nu se fumează by default. Pentru că de ce? Pentru că mirosul de tutun ieftin fu…pardon, alterează exact esenţialul. Cumva ca atunci când Roja Dove ar cere 1000 $ pe un parfum care candeşte indubitabil a râgâială fetidă de zugrav constipat.

Este deja un truism faptul că hipsterii n-au niciodată gusturi, ci fac lucruri doar ca să iasă în evidenţă, să li se pară lor că sunt speciali şi anti-cocalăreală, de unde rezultă că localul este relativ plin.

Dacă aveţi puţină decenţă, o să evitaţi Tipografia.

P.S. Singurul câştig e că am ascultat un disc întreg The Briggs până am scris tâmpenia asta.

Sunday, April 20, 2014

Guilty of being white*

The Louisiana white-supremacist moustache selfie :D

IMAG0012

* vă pupă Minor Threat!

Wednesday, April 16, 2014

Dr. Goebbels’s love corner II: Bun sau rău?

Ai o relaţie decentă cu o persoană decentă doar atunci când persoana în cauză are grijă să-ţi atragă atenţia constant că eşti neam prost.

Friday, April 11, 2014

Greaua povară de a fi un expert

Cum se face că într-o lume plină de amatori, eu sunt atât de priceput? Atât de specialist? Dar cum de nu văd singuri realitatea? Vai, de ar fi asta o problemă: o voi repeta de atâtea ori până când o vor crede cu toţii. Sau o vom crede!

Şi de ce se uită la mine ca la o nebună (un nebun) atunci când cer un flipboard pentru a-mi face mai bine înţelese ideile? Ei nu înţeleg că aşa lucrează un specialist? Sau şedinţele, de unde acest dezgust pentru şedinţe? Un specialist discută doar în prezenţa factorilor de decizie.

Limbajul ăsta limitat, plictisitor de neaoş, ce este cu el? Dumnezeule, d-aia sunt eu expert, iar voi nişte prăpădiţi care mă plătiţi să vă consiliez că, “ca şi idee”, fără mocap, impactare, livrare de content, excerpt, link-uri organice, photo break, locaţie, Gant(t) şi proof reading nu sunteţi decât nişte oameni ai peşterilor, pierduţi într-un trecut pe care până şi istoria se luptă să-l uite.

Sunt ca un SUV Porsche într-o parcare plină cu Dacii numai bune de dus la REMAT. Sunt atât de specialist încât simpla mea existenţă paralelă dă fiori reci pe spatele PWC. Nu trebuie decât să mă declar de mâine specialist într-un domeniu şi voi fi.

Nu contează că portofoliul meu include doar un studiu despre cum fac sex crenvurştii cu muştarul în 160 de caractere, important este să am tupeu şi să bag tot timpul capul în poza potrivită. Poza în care apar aceiaşi oameni, tot timpul aceiaşi. Pentru că într-o lume nesigură pe ea însăşi, eu sunt foarte sigur pe nesiguranţa mea.

(Construcţie a textului vag inspirată de Steel Panther – The Burden of Being Wonderful)

Wednesday, March 26, 2014

Grammar nazi punks say fuck off!

De fiecare dată când aud “locaţie” în loc de “loc” sper să învie tovarăşul Stalin şi să-l deporteze pe cel care spune asta, cu tot cu familie, în cel mai crunt lagăr de muncă forţată. Gulag FTW!

Ori de câte ori citesc sau aud excese anticacofonice de tipul “ca şi principiu” trag nădejdea că brusc va învia Pol Pot. De aici am incredere că treaba e pe mâini bune şi că pudibonderia evitării cacofoniei va deveni istorie.

Atunci când acuzativul moare sugrumat de mâinile unsuroase ale unor miniştri, directori de bancă, consultanţi sau domni fini precum Tăriceanu, mă rog ca milostivul Dumnezeu să-i dea sănătate lui Robert Mugabe ca în 2014 să fie ales preşedintele României.

Iar când “a livra” orice altceva decât colete “face sens”, îmi imaginez un Il Duce viu care să le trimită utilizatorilor acestor două formulări le camicie nere pe acasă.

La final, dacă un singur bastard va mai spune că aceste detalii sunt irelevante, promit să-l vizitez în compania unui comando format din John Lennon la curul gol, Jim Morrison pişat pe el, Bon Scott înecat în propria vomă, David Carradine abia asfixiat autoerotic şi Varg Vikernes plus un cuţit. Împreună livrăm relevanţă!

Friday, March 7, 2014

Free Baciu’!

Sunt fanul numărul unu al acestei campanii, este chiar mai over-the-top decât Roşia Montană, cianurile sau eutanasierea maidanezilor. Îmi doresc manifestaţii de stradă şi bătăi cu jandarmii pentru o cauză mai nobilă chiar şi decât prigoana preoţilor pedofili a papei Francisc.

Eu fiind un extremist, evident că aş fi preferat să se ceară public graţierea lui Giovanni, deziderat pentru care aş picheta Parlamentul European. PET-urile sunt pentru papagali, domnii scuipă.

Iar toţi cei care s-au uitat la nunta lui Borcea ar trebui obligaţi să semneze petiţia de eliberare a celui pe care l-au validat ca persoană publică.

Hagi preşedinte! Sau rege.

Wednesday, March 5, 2014

Doctor Goebbels’s* Love Corner

Pentru că blogurile lui Otravă şi Radu F. Constantinescu se bucură de un succes absolut dement, în ciuda cantităţii nesănătoase de zahăr granulat pe care o conţin, am zis să dau şi eu drumul unei secţiuni de tips, tricks & hints despre nimic.

Regulă pentru bărbaţi: Atunci când iubi îţi face cadou de Crăciun o cămaşă, relaţia se duce dracului în maximum o lună. E verificată deja de 3 ori.

* Nazi names go with nazi grammar rules.

Thursday, February 27, 2014

Memo

Trebuie să mă autoeduc să nu mai spun oricui despre formaţii sau piese bune, dar mai puţin cunoscute. Aşa nu fac decât să moşesc naşterea unor semidocţi. Nu vreau Social Distortion pe Facebook, Waltari râgâit prin lounge-urile în care se strâng corporatiştii sau Rancid pe la simpozioane.

Altfel, wieder E.I.N.S.!

Tuesday, February 25, 2014

Hate matinee special #2: Re-recordings

Pentru momentul ăla în care constaţi că ai terminat gloanţele, până acum existau doar două variante: ori te retragi cu demnitate, ori te acoperi singur cu rahat, scutindu-i pe toţi cei care abia aşteptau să te vadă în patru labe de efortul de a te doborî chiar ei. Regula aceasta se aplică în orice domeniu. Sau ar trebui să se aplice în orice domeniu.

Cu toate astea, au apărut unii (Manowar, Exodus, Iced Earth sau Flotsam & Jetsam) care au inventat o a treia regulă: ce dacă nu mai suntem în stare să scriem un disc decent, că de bun nu se mai pune problema, lasă că reînregistrăm albumele din perioada de glorie. Chiar dacă logica demersului mie, personal, îmi scapă: de ce ai reînregistra acum, la vârsta senectuţii, când te-au lăsat cam toate putinţele fizice, un disc pe care l-ai făcut foarte bine în floarea tinereţii? E ca şi când Ron Jeremy din prezent, idolul meu all-time, ar face acum nişte remake-uri ale filmelor sale din golden age of porn, cu exact aceleaşi actriţe peste care au trecut vreo 40 de ani.

Abia ce am ascultat “No Place for Disgrace” 2014. Originalul este unul dintre discurile mele favorite de thrash, iar piesa de titlu are ritmul perfect pentru acest gen muzical. Când mă gândesc la thrash, aproape că fredonez în minte linia ei instrumentală. Ghici ce? Au încetinit-o, bassul nu se mai aude, iar vocea (acelaşi Erik A.K., comparat cu alţii, încă în vână) sună, iertată fie-mi vulgaritatea de limbaj, ca o pwlă decalotată cu dalta.

Why fucking with my classicks, guys?

Tuesday, February 18, 2014

Tuesday, February 4, 2014

Hate matinee special

Rust Cohle, personajul lui Matthew McConaughey din True Detective, spune într-un episod că  “People incapable of guilt usually do have a good time.” Şi e al dracului de adevărat!

Mi-e silă de trollul care trăieşte pentru a se distra şi pentru a-i distra pe alţii cu distracţia sa, amânând cât mai mult momentul ăla crunt în care tot va trebui să poarte o discuţie cu el însuşi.

Saturday, February 1, 2014

Achievementul “Endorsed!” a fost obţinut!

În urmă cu ceva vreme, un personaj uşor corporatist care, în acea perioadă făcea parte din viaţa mea, a tot insistat să-mi creez profil pe LinkedIn, probabil pentru a nu mai fi un ratat lipsit de ambiţii. Culant, m-am conformat, dar rapid am abandonat orice formă de implicare în mentenanţa profilului nou creat. Lipsa de ambiţii profesionale, după cum spuneam…

O fire analitică de felul meu, recent am înţeles de ce nu cred în LinkedIn: îi lipseşte elementul esenţial care să te facă să adaugi zilnic câte un nou skill, să completezi profilul cu cel mai nou curs de project manager absolvit, anume provocarea. Pe vremuri, ca să ai acces la un final alternativ sau la un costum diferit, jocurile video îţi cereau să le termini pe cel mai înalt nivel de dificultate. Ergo, ca Mona Sax să supravieţuiască, trebuia să rezolvi The Fall of Max Payne pe Dead on Arrival. Şi pentru că prea puţini aveau dedicaţia de a accepta asemenea provocări, între timp s-au inventat achievement-urile (trophies pentru PSN), astfel încât să-i dai retardatului senzaţia că orice căcat face, este o realizare şi cumva să-şi justifice faţă de sine orele investite în joc. Cum individul care stă toată ziua pe LinkedIn să-şi perie profilul, să mai adauge încă un skill, să-şi endorseze cretinii din lista de contacte cu Doomnezeu ştie ce retarzenie cruntă este doar o dronă rapace înzestrată cu perseverenţă obsesiv-compulsivă, prin nimic diferită de un grăsan înrobit de jocurile video, pentru a fi cu adevărat atractiv, LinkedIn are nevoie de achievements.

De la cele mai gregare care să-l pună să îndeplinească nişte daily quests de genul adăugării unui skill pe care orice maimuţă bărbierită îl are (ex. abilitatea de a utiliza Internet Explorer), până la calităţi de masturbator public fin, precum tehnicile Six Sigma, succesul real al LinkedIn stă în achievements. Eu, de exemplu, sunt foarte invidios pe prietenul din Canada care este level 13 pe PSN, deşi n-a obţinut niciun platinum şi nici 100% pe vreun joc, aşa ca mine, “decât” level 11. Nu mă pot opri din dick measuring!

Orice nimic făcut pe LinkedIn către completarea profilului trebuie cumva recompensat cu achievements. Bronze pentru banalităţi ca new profile photo, silver pentru multiple vizualizări de profil, gold pentru recomandări greţoase primite şi neapărat platinum pentru un nou loc de muncă într-o companie bine cotată. În plus, dacă se instituie şi sistemul de leaderboards, corporaţiile îşi vor putea alege cu mai multă uşurinţă viitori angajaţi-model: cu cât omului îi place mai mult să se atingă singur, cu atât are profilul de LinkedIn mai complet!

În realitate, jocurile video n-au nevoie de achievements, dar LinkedIn sigur are!

Aşa ceva, par example: