Friday, September 6, 2013

Faimoşi pentru mai nimic

Vorspiel: Am polemizat deseori cu lumea pe seama unor nume faimoase din muzică cărora eu nu le recunosc statutul de “mari artişti”. Astăzi voi încerca să fac o listă cu o parte dintre cei a căror valoare nu se ridică la hype-ul din jurul lor. Am încercat să includ titulaturi sau interpreţi cu adevărat uriaşi, nu glorii efemere sau de conjunctură. A nu se înţelege că aceştia sunt muzicieni sau formaţii proaste: nici pomeneală! Sunt doar nemeritat de celebre, raportat la valoarea  lor reală!

Avertisment: va fi un articol demoralizator de lung!

Enumerarea nu poate începe decât cu Metallica, deşi, de drept şi de fapt, există un artist chiar mai overrated decât Metallica. Băieţii aceştia sunt definiţia oportunismului muzical şi a imposturii: de la numele furat fără ruşine de către Ulrich şi până la muzica în cel mai optimist caz mediocră, Metallica nu merită nici 10% din faima pe care o are în prezent. Creditaţi ca făcând parte din The Big Four of Thrash, deşi cu excepţia unor piese de pe Kill’em All, n-au avut nicio treabă cu thrash-ul, ascultătorii sunt lăsaţi să creadă că Metallica a salvat rock-ul de la o moarte sigură prin anii ‘90, că Metallica a fost singura supravieţuitoare a tăvălugului grunge, et cetera. N-am nicio problemă în a accepta că primele trei discuri sunt decente, deşi brăzdate de o oarecare mediocritate abil ridicată la rangul de virtuozitate, nu neg că Metallica este o excelentă formaţie de coveruri, cu gusturi foarte rafinate. În acelaşi timp, toate discurile Metallica, mai ales de la …And Justice for All încoace, sunt PLINE cu fillere. Dacă mă pui să-ţi spun cinci piese Metallica post-Black Album, eu, aficionado de metal, încep să ezit după “Until It Sleeps”.  S-au prostituat cât au putut, au profitat de orice oportunitate ivită, s-au crezut şi încă se mai cred mult peste valoarea lor reală. Epic fail!

Scriam mai sus că există un artist cu o faimă mai deranjantă şi mai nejustificată decât cea de care se bucură astăzi Metallica. Acest muzicant, pentru că muzician n-a fost niciodată, reuşeşte să păcălească rock-ul de peste 50 de ani. Numele său: Eric Clapton, CBE! Clapton este un chitarist foarte talentat, dar Clapton nu este un muzician talentat. Nu se diferenţiază prin nimic de un virtuos uitat de timp şi oameni într-un bar de prin Memphis, Tennessee: amândoi cântă coveruri! Contribuţiile lui Clapton în Yardbirds, Blind Faith şi Cream sunt minime, iar piesele scrise de el sunt dezastruoase. Succesul lui Clapton vine numai şi numai din preluarea unor bluesmani imenşi: Robert Johnson, J.J.Cale, Willie Dixon sau Muddy Waters. Şi totuşi, acest sinistru impostor este singurul muzician din istorie inclus de trei ori în Rock’n’Roll Hall of Fame. Nu că RnR HoF ar avea vreo relevanţă, dar chiar şi aşa. Îl detest din toată puterea fiinţei mele pe Eric Clapton şi detest modul în care funcţionează dubla standardizare în lumea noastră. Aaaaa, şi nici caracter n-are!

Tot de prin vremurile alea vine si James Douglas Morrison, ol’ Jim, the Lizard King, idolul oricărui hippiot sau pseudoartist. Da, The Doors sună foarte bine, da, Jimbo avea multă charismă. Dar The Doors sună bine datorită lui John Densmore, Robbie Krieger şi mai ales, datorită lui Ray Manzarek (i-aş scrie numele cu majuscule). Morrison nu era mai mult de un proto-Tudor Chirilă: scria versuri idioate cu rimă coprolalică după ce se îndopa cu LSD, bea până cădea jos şi se pişa pe el sau pe public, avea lipici la proaste. În aceste condiţii de intoxicaţie, orice om, cu excepţia publicitarilor români, este creativ. Morrison a rezistat până la 29 de ani, suficient cât să devină celebru.

La Bob Dylan am oscilat multă vreme, dar reascultându-i ultimele discuri, l-am inclus, până la urmă. Dylan a fost foarte bun, are câteva piese/albume de luat pe o insulă pustie. Însă are şi foarte multe bălării, enorm de multe bălării. Şi mai are ceva: indecenţă! De foarte mulţi ani, Dylan este o fosilă care gâjâie, nu mai cântă, şi totuşi se ambiţionează să scoată încă discuri. Realist vorbind, sunt de neascultat, n-au nici idei, nici melodie, n-au nimic. Unora, precum Allmusic, le e jenă să admită că Dylan îşi bate joc de el însuşi şi încă îi dau note mari, chit că nu le merită. Overrated!

Genesis cu Peter Gabriel este o altă titulatură supralicitată, şi nu pentru că ar fi sunat prost. Ntzzz, sunau bine, dar în contextul vremii nu erau extrem de speciali: aproape toată lumea cânta rock progresiv cu influenţe psihedelice. Partea vizuală de baroque pop era băşina intelectuală a lui Gabriel şi cea care îi făcea attention whores. Phil Collins a crescut Genesis-ul foarte mare odată cu plecarea lui Peter Gabriel, curăţându-l de balastul inutil şi de ifosele artistice nejustificate. E mult mai comercial, dar şi mult mai valoros. Iar Gabriel să tacă din gură pentru că în perioada sa de succes comercial (So, albumul cu Sledgehammer) era chiar mai consumeristic decât Genesis-ul acelor timpuri. Prefer la orice  oră Land of Confusion sau Invisible Touch lui Sledgehammer.

L-aş putea uita pe Sting? Îmi place foarte mult The Police, îşi merită cu vârf şi îndesat locul în istoria rockului, însă Sting solo este o mizerie: inconsecvent, pliiiin şi el de flatus pseudoelitist, curvit în esenţa lui. Cum paştele mă-sii să colaborezi cu Pato Banton, Nicole Scherzinger sau cu Cheb Mami, ca mai apoi să-ţi atingi nadirul carierei cu pârţuri renascentiste? Bine, omul e cu creierul scurtcircuitat de la yoga, Dalai Lama, Tibet. BTW, îmi iese urticarie când aud Englishman in New York.

Următorii sunt U2. De la ăştia cred că strâng cu greu un best of de maximum 12 piese, din care 4 sunt de pe The Joshua Tree. Dacă scoţi hiturile (alea 12 piese), discurile U2 sunt de o plictiseală rarisimă, monotone, liniare, lălăite. Mi se pare de departe cea mai proastă formaţie irlandeză pentru că nu are nimic irlandez în muzică. În plus, complexele mesianice de care suferă Bono amplifică senzaţia de dezgust pe care o am faţă de U2. Individul este bolnav de atenţie, iar prin asta cred că încearcă să-şi ascundă lipsa crasă de talent vocal. Pentru mine U2  este un red flag: îţi place, suspectez că ceva este în neregulă cu tine! :P Midnight Oil a fost o formaţie care a ars-o la mesaj, dar care a şi însemnat ceva muzical, nu ca U2.

Dacă Metallica este considerată cea mai bună formaţie de thrash, chit că ea n-a cântat thrash, Guns N’Roses sunt creditaţi ca fiind cea mai bună trupă de glam/hard/heavy a anilor ‘80. Mă lămureşte şi pe mine cineva de ce?  Până în prezent au 4 (patru) albume, dintre care ultimul, Chinese Democracy, nu intră în discuţie. 3 albume cu câteva piese bune, dar nu groundbreaking, şi atât. Axl Rose un mare vocalist? No way, doar unul în trend cu hair metalul. Slash? Ok, dar nu special. Izzy Stradlin? Oh, da, mai ales compoziţional. Duff, Steven Adler sau Matt Sorum? Bunicei şi nimic mai mult. Appetite for Destruction şi cele două Use Your Illusion au nişte peak-uri, dar şi enorm de multe fillere. Ştie cineva alte piese de pe Appetite, pe lângă Sweet Child O’Mine, Paradise City şi Welcome to the Jungle? Ce capodoperă e aia cu 3 piese cunoscute din 12? Ce ştiţi de pe Use I? Don’t Cry şi November Rain, nu? Dar restul de 14? Ce au făcut GnR după 1991? S-au ţigănit până nu şi-au mai vorbit. Axl a scos Chinese Democracy după ce s-a scremut aproape 20 de ani, restul au dat-o în Velvet Revolver, unde au sfârşit din nou în a se ţigăni cu Scott Weiland. Overrated? Hellyeah!

Mulţi critici sau ascultători consideră că metalul clasic a cam murit în anii ‘90 de mâna grunge-ului, care a dat şi naştere unei generaţii grunge. În capul listei, Nirvana. Trei albume, filon punk la bază, simplitate. Bleach este o mizerie, Nevermind e un disc mare, de la In Utero deja se simte că terminaseră bateriile. Cobain a fost un mare cretin, nu pot să respect un drogat infect cu probleme de adaptare socială. Soundgarden şi mai ales Pearl Jam merită mult mai mult decât o face Nirvana să stea în prima linie a grunge-ului. Chiar şi Alice in Chains, oricât de mult l-aş fi urât eu pe Layne Staley. Deşi nu sunt grunge, tot la overrated şi alături de Nirvana i-aş băga pe Sonic Youth. Prostimea de prin România nu-i ştie bine.

Pentru mine, Aerosmith este formaţia care are o singură piesă foarte bună, câteva prizabile şi restul porcării. Piesa cea bună este Janie’s Got a Gun, prizabile sunt Love in an Elevator, Walk This Way, Eat the Rich, Livin’on the Edge, Dude , porcăriile încep cu baladele şi mai ales cu Dream On. GROAZNICI! Tyler e o imitaţie nereuşită de Mick Jagger, Perry nu e nici măcar Ron Wood, darămite Richards, who the fuck gives a damn about the others? Nici de un best of nu aduni de la ei.

Punkul este un topic despre care mă doare să scriu pentru că Sex Pistols este imens de supralicitată. Nevermind the Bollocks, Here’s The Sex Pistols este, cred eu, poate cel mai bun disc de rock’n’roll apărut în ultimii 50 de ani. Dacă uzanţa vrea să-i spună punk, n-am nicio problemă cu lucrul ăsta, pentru mine punk-ul e rock’n’roll. Cu toate că discul este din categoria must-hear, Sex Pistols, după cum bine au afirmat-o chiar ei, au fost the great rock’n’roll swindle. Grup efemer, Sid Vicious care nici nu a participat la înregistrarea discului, cu toate că oamenii tind să identifice formaţia cu numele lui Sid Vicious, apoi au dispărut fără să reuşească să-şi dovedească valabilitatea muzicală. Steve Jones a încercat ceva cu supergrupul Neurotic Outsiders, Johnny Rotten prin Public Image Limited, nimic notabil. Acum: scriam că respect punkul (mai ales The Clash şi Ramones din garda veche), dar ce-a ieşit din punk este mizerabil. De exemplu post-punkul, evoluat către goth-rock, acolo unde tronează Joy Division. Dacă anii ‘80 aveau nevoie de cretinul de serviciu care să facă trecerea de la Morrison la Kurt Cobain, Ian Curtis a semnat rapid condica. Ori sunt eu foarte prost, ori ceva se întâmplă de nu înţeleg obsesia pentru această trupă. Au un singur single, Love Will Tear Us Apart, două albume de pe care nimeni nu ştie nimic, dar sunt cu 5 stele pe oriunde, apoi o sinucidere marca Ian Curtis, enter New Order. Joy Division au simplificat şi mai mult simplitatea instrumentală a punkului, i-au amputat viteza şi atitudinea, înlocuindu-le cu melancolie şi a ieşit goth-ul. Băi, mai tragic este că de 30 de ani, goth-ul sună identic, cu excepţia Sisters of Mercy, nimeni n-a încercat nimic la nivel muzical. Vizual sunt ca nişte drag queens, măcar Joy Division erau normali la capitolul ăsta.

Din raţiuni medicale, o să închei cu Rammstein, cu toate că nu sunt convins că-şi merită locul pe lângă numele anterior menţionate. Rammstein nu există din punct de vedere muzical. Dacă nu aveau noroc cu Trent Reznor şi David Lynch care i-au inclus pe soundtrack-ul Lost Highway, cred că şi astăzi umblau cu demo-ul din poartă-n poartă, poate cineva se îndura să le producă muzica lipsită de cea mai mică originalitate. Die Krupps, ceva Oomph! şi nesimţit de mult Laibach scrie maaaaare pe frunţile lor, partea cu flăcările şi butaforia fiind flash-ul menit să te orbească pentru a nu vedea cât de mult au putut fura. M-am bucurat enorm când Unheilig le-a dat dictare prin topuri şi vânzări, sunt o ruşine pentru Neue Deutsche Härte, darămite pentru industrial sau EBM.

Menţiuni speciale şi neonorabile: Depeche Mode, R.E.M., Radiohead, poate Green Day şi Coldplay.

Thursday, September 5, 2013

Mai există spitale pentru nebuni?

Dacă asta este spusă la modul foarte serios, they walk among us!

Wednesday, September 4, 2013

Noi vs. ei şi o soluţie

În 1971 The Who scriau “Won’t Get Fooled Again”, piesă al cărei mesaj este cutremurător de valabil la nivel mondial chiar şi după 42 de ani. În 1996, DJ Boroş lansa “Câinii (Fugi, Boroş, fugi!)”, cântec al cărui mesaj este la fel de actual şi în România lui 2013, ţară membră UE. De asta ei făceau Renaştere, în vreme ce noi încă aram pământul cu băţul, la pula goală, după care ne dădeam singuri foc la recolte, ca să nu pună turcii mâinile pe avuţia poporului.

Am o rezolvare simplă pentru problema întregii naţiuni, câinii maidanezi. Câţi câini vagabonzi sunt pe străzi? 300.000 în toată ţara. Să spunem că au o medie de viaţă de 6 ani per individ. Cât ne costă mâncarea şi cazarea a 300.000 de câini care vor trăi cam 5-6 ani? 30 milioane de euro, calculează Brigitte Bardot suma exactă. Buuun: statu’ n-are banii ăştia, şi chiar dacă i-ar avea, îmi place să cred că nu este atât de iresponsabil încât să-i cheltuiască pe curul câinilor, cu toată gura pe care o fac asociaţiile de protecţie a animalelor. Deci, naşule, cum ne mişcăm? Păi executăm tracking de IP fiecărui cretin care a dat like dezinteresat pe Facebook la cauza câinilor maidanezi. După ce l-am identificat pe inimos, îi trimitem înştiinţare oficială că are două variante de responsabilizare pentru  cauza la care s-a raliat oficial prin like-ul dat cu mâna sa: ori adoptă unul, doi sau trei câini, în funcţie de cum iese la socoteală, ori plăteşte contribuţia sa de X lei pentru ca cei 300.000 de câini să fie ţinuţi şi hrăniţi vreme de 6 ani în condiţii civilizate la nişte adăposturi din afara oraşelor. Dacă nu o plăteşte de bună voie, după 30 de zile, ANAF-ul îi trimite o decizie de impunere, a.k.a. poprire, suma aferentă reţinându-se conform legii din salariu, conturi bancare, depozite, etc. All filler, no killer!