Thursday, August 29, 2013

Mein kampf

Discutam în dimineaţa asta cu două prietene care fuseseră la concertul Waters despre show şi despre agresivitatea pe care o arăt faţă de majoritatea oamenilor din publicul prezent la spectacolele de mare anvergură. Că sunt hater, că folosesc cuvinte extrem de dure, că nu suport pe nimeni şi nimic, că sunt metronomic şi repetitiv în stilul prin care-mi exprim dezgustul.

Se prea poate, dar vedeţi voi, am tot dreptul să fiu un nazist al gusturilor muzicale. Spun nazist pentru că orice discuţie de pe internet sfârşeşte prin reductio ad hitlerum, motiv pentru care scutesc eu de efort pe orice comentator care mă va face SS-ist. Spunem că am tot dreptul să fiu un fascist muzical pentru că spre deosebire de cei mai mulţi fani (rog a simţi maliţiozitatea) Pink Floyd, Sting, The Doors, Peter Gabriel, Iron Maiden, Bon Jovi, Gogol Bordello, Genesis şi orice alt nume mare din rock, de la 12 ani îmi distrug auzul, banii, coatele şi timpul cu muzică. Preponderent rock, în fine! N-am fost contemporan cu Floyd sau cu Genesis, însă am băgat pe venă tot ce au scos, am citit mii de pagini despre ei, am vrut tot timpul să ştiu cât mai multe, să ascult cât mai mult, să înţeleg cât mai mult din ceea ce se afla în spatele muzicii. În loc să-mi cumpăr jeanşi, îmi rugam părinţii să-mi dea bani de casete şi CD-uri, iniţial poloneze şi bulgăreşti, apoi originale. N-aveam haine multe, n-aveam prieteni, n-aveam iubită, nu aveam o viaţă socială, însă aveam o colecţie respectabilă de albume. În timpul în care cei ce astăzi scriu pe Facebook despre cât de mirobolant a fost show-ul The Wall rupeau petrecerile, paturile şi terasele, eu stăteam în casă şi procesam  mental încă un album. ŞI din dragoste pentru muzică am bătut  vreme de 3 ani, weekend de weekend, drumul de la Braşov la Bucureşti şi înapoi pentru emisiunile pe care le realizam la CityFM şi prin care am încercat tot timpul să educ puţin gusturile oamenilor, să împart cu ei ceea ce eu avusesem privilegiul să descopăr. Nu regret nimic, nu-mi pare rău pentru că poate sunt perceput ca un om fără copilărie, nu-i invidiez pe cei care au trăit altfel de plăceri mult mai accesibile, iar dacă aş avea din nou ocazia să aleg, aş alege să am aceeaşi viaţă pentru că, citându-l metaforic pe Roy Batty din Blade Runner, “I've seen things you people wouldn't believe”.

Nu este o culpă să fii ignorant sau să nu ştii nişte lucruri. Astea se pot trata cu foarte multă uşurinţă: şi eu am fost ignorant, superficial sau tabula rasa, Orphaned Land fiind cel mai recent exemplu în ceea ce mă priveşte. Nu-ţi trebuie decât o doză minimă de decenţă, o picătură de smerenie şi ceva recunoştinţă fiindcă printr-o conjunctură favorabilă sau prin benevolenţia unui samaritean ai mai făcut un pas în exteriorul zonei de banalitate. Din păcate, şi o spun cât se poate de asumat, românii care vin la aceste spectacole nu sunt ignoranţi sau superficiali, ci din cale afară de snobi şi infatuaţi, altminteri boli incurabile. M-aş bucura să ştiu că 30% dintre cei care s-au dus la concertul AC/DC cunosc astăzi că a existat şi Bon Scott în istoria trupei, că imediat după concert au avut curiozitatea să citească pe Wikipedia două rânduri despre cei pe care i-au ascultat vreme de două ore. M-aş bucura să aflu că Roger Waters i-a făcut pe români indiscreţi a propos de un David Gilmour, Syd Barett, Rick Wright sau Nick Mason. M-aş bucura să cred în continuitatea pe care fiecare spectacol o are în cultura celor care se înghesuie acolo, aparent doar pentru că aşa face lumea bună. Dacă aceasta continuitate ar exista, cu timpul ar dispărea interesul publicului pentru curvele, ţiganii, cocalarii şi pseudorockerii care compun showbiz-ul românesc. Oamenii nu se vor mai mira să afle că după Thrillerul lui Jackson, cel mai bine vândut album din istorie este Back in Black-ul AC/DC.

Pemiteţi-mi să fiu sceptic şi să-i urăsc în continuare din toată fiinţa mea pe cei care merg la aceste concerte, iar a doua zi uită cu seninătate că pe lumea asta există unul Roger Waters.  Şi mai permiteţi-mi să n-am o părere bună despre Metallica, Waters, Peter Gabriel sau Jim Morrison: sometimes, every cop is a criminal!

Tuesday, August 27, 2013

Tomnaticul mult prea cretin de concert

Există o specie de şobolani umani îngrozitor de enervantă: inodorii foarte inspizi, uzual corporatişti, care se trezesc cu o zi-două înaintea oricărui concert mare că vor şi ei bilete. Şi le vor întotdeauna la preţul oficial. Sunt din cale afară de iritanţi pentru că:

1. prin prezenţa lor şi prin mofturile pe care le fac strică plăcerea celor care se duc acolo pentru respectivul artist. Nu ştiu nici măcar 4 piese de la Pink Floyd, de exemplu, că tot vine mâine Waters, dar vor să ajungă la concert pentru că aşa este de bonton, pentru că dă bine un checkin pe Facebook şi pentru că este încă un motiv de a socializa cu “prietenii”, adică aceleaşi animale cu care ies zilnic la ţigară. Se vor agita, vor face zgomot, vor urla non-sensuri şi vor face poze. Multe poze! Cu telefonul! Pe care-l vor ţine sus jumătate din concert. Futând astfel momentul celor care nu şi-au luat bilete doar pentru că va cânta aia cu “ticiăr, liv douz chiţ ăloun”.

2. sunt din cale afară de proşti şi egocentrici. Cât de cretin să fii să speri că vei găsi X bilete la cel mai aşteptat spectacol al anului, la preţul lor normal şi cu 2 zile înainte de show? CÂT DE CRETIN?

3. Cât de imbecil trebuie să fii să poţi umple facebook-ul şi forumurile cu această întrebare? Înţeleg că eşti cu nevoi speciale, dar chiar atât de prost să fii încât să nu o conştientizezi nici măcar aşa, un pic?

4. nu sunt fani, nu sunt curioşi să afle de ce e pulică ăla de cântă mâine uriaş, sunt doar nişte oportunişti sociali.

Necazul e că prin corporaţii se caută drone mimetice, lipsite de personalitate şi inteligenţă, pe care companiile le plătesc bine să rămână mimetice şi lipsite de personalitate plus inteligenţă.

Sper să se prăbuşească scena peste voi şi să muriţi în cele mai groaznice chinuri!