Saturday, June 22, 2013

Paradoxul hip hop-ului românesc

La originile sale, rap-ul (hip hop) a scos nasul ca o muzică a maselor rupte-n cur, deloc elitistă, cât foarte protestatară şi cu un adânc mesaj social. Că ulterior au apărut tot felul de poeţi rap, cu texte metaforice şi idei filsofice, asta deja este o altă poveste. Una peste alta, însă, rap-ul nu este o muzică a burghezilor sau a oamenilor periculos de şcoliţi sau, doamne fereşte, excesiv de inteligenţi.

În ţara noastră există legenda că dacă asculţi Paraziţii, de exemplu, eşti un om foarte deştept pentru că Paraziţii sunt foarte deştepţi. Paradoxul pe care-l invoc, însă, trăieşte prin cei care ascultă muzica rap în România: deşi, repet, hip hop-ul trece ca o muzică făcută de oameni inteligenţi pentru cei ca ei, în realitate aproape toţi ascultătorii sunt imbecili. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât o formă de artă are trecere printre dobitoci, într-o mare măsură ea este dobitoacă, contrar percepţiei generale. Puţină reductio ad absurdum pe contraexemplu clarifică raţionamentul de mai sus: Rush nu fac o muzică pentru cretini pentru că nimeni nu cunoaşte cretini care să asculte Rush.

Sărmanul Cheloo…sigur ştie că este modelul de viaţă al bodyguarzilor îndopaţi cu steriozi şi al cocalarilor cu Golf 3, dar el tot se mai crede foarte deştept. E ca şi când Peter North ar spera la un Oscar!

Sunday, June 16, 2013

Hate Matinée #2

Urăsc blogurile care nu pot fi citite pe RSS reader

Sunt de modă veche, iar asta se traduce cu faptul că-mi place să-mi citesc presa dimineaţa, stând ca un lord pe căcăstoare, unde “presă” înseamnă câteva bloguri, că ziare nu mai avem. O fac pe tabletă, prin gReader pro, via Google Reader. Şi mă vitriolez când văd că există unele bloguri care nu acceptă feed view sau read mode pentru că proprietarii lor sunt nişte rupţi în cur. Bă, eu înţeleg că n-ai o viaţă, că reuşeşti contraperformanţa de a fi mult mai prost decât eşti gras, tu fiind infect de gras, înţeleg că nu fuţi nimic, înţeleg multe lucruri, dar chiar atât de fomist să fii tu încât să te lamentezi că ce ne facem după 1 iulie când se închide Google Reader, dar să blochezi feed view-ul blogului tău doar ca să-ţi faci accesările cu care să mai pişcotăreşti 100 de euro de la ăia care îţi dau reclamă?

Urăsc să aud cuvintele “nu e genul”

Vouă celor care folosiţi expresia asta obosită şi cleioasă, să vă spun o chestie: cu toţii suntem genul la un moment dat în viaţă şi în funcţie de nişte conjuncturi. Indiferent care este genul!

Urăsc graşii pseudo-simpatici

Majoritatea obezilor, după ce trec de faza în care-şi neagă grăsimea, au tendinţa de a încerca să compenseze tonele de osânză cât se poate de evidentă prin a fi joviali şi glumeţi. Atâta că nu-s deloc simpatici, ci foarte enervanţi. Bunăoara, Zack Galifianakis: gras? Oh, daaa…cât un institut al cartofului! Dezgustător? Bineînţeles! Se vrea haios? Of course fucking of course! Îi şi iese? Confrom americanilor, care sunt într-o proporţie uriaşă foarte graşi şi foarte proşti, e unul dintre cei mai în vogă comici. După mine e doar un gras sinistru lipsit de umor şi talent. Melissa McCarthy: undeva între un hipopotam pe steroizi şi un monster truck, dar toată critica e căzută în admiraţia talentului ei comic. Pe bune? I mean, de când o balenă voluntar coprolalică (sindromul Tourette e altceva) e comediantă? Ntzz, ntzz, este doar o grasă care înjură gratuit şi nimic mai mult. Totuşi există ceva chiar mai enervant decât un grăsan pseudosimpatic: un grăsan pseudosimpatic mândru de el, dedicat menirii de a fi gras şi pseudosimpatic. Din păcate, e şi foarte multă lume proastă care se constituie în public pentru graşii fără umor.