Friday, April 5, 2013

Roger Ebert

Pe 4 aprilie, deci ieri, a murit unul dintre oamenii pe care îi respect enorm, Roger Ebert. Pentru că nu-l cheamă Steve Jobs, Richard Branson, Bill Gates sau Kate Middleton, sunt aproape sigur că în România  sunt foarte puţini cei care ştiu cine a fost Roger Ebert. Lor le este suficient să afle că era un fel de Irina Margareta Nistor, recte critic de film. Sau, dacă vreţi, Roger Ebert loved movies, except for those he hated. Altminteri, Ebert face parte din selecta categorie a oamenilor pe a căror carte de vizită nu trebuia trecut decât numele. Pentru că era cel mai bun, iar aerul e al naibii de rarefiat acolo sus, în vârf.

P.S. Roger Ebert e singurul care m-a făcut să mă îndoiesc, firav, e adevărat, de Blade Runner.

Thursday, April 4, 2013

Cum să fii posesor ilegal de coaie

N-am fost niciodată adeptul teoriei potrivit căreia masculinitatea se probează doar făcând armata, mai apoi cu multă bere şi mult fotbal, brutalitate fizică faţă de femei şi tone de băşini trase sub plapumă. Am, în schimb, o mare problemă cu decenţa ca noţiune definită într-un cadru general şi, derivat de aici, cu decenţa masculină. De fapt, nu am o problemă cu decenţa, ci cu lipsa ei, firesc denumită indecenţă. Da, observ cu o oarecare mâhnire că în zilele noastre e al dracului de greu să te porţi ca un bărbat decent. Şi asta pentru că din indecenţă rezultă cele trei caracteristici de bază ale masculinităţii greşit gestionate: ignorarea ridicolului, comportamentul de pizdă şi impresia neroadă că unele lucruri există doar din momentul în care tu le-ai descoperit.

O iau în ordine inversă pentru că ultimul aspect mă isterizează într-atât de tare încât de fiecare dată când mă întâlnesc cu situaţia îmi vine să-i fut respectivului un şut în coaie atât de puternic de să genereze o buclă spaţio-temporală, iar urmaşii cretinului să moară instantaneu în viitor pentru că el tocmai a devenit steril în prezent de la bocancul pe care i l-am înfipt cu sete în boaşe. Ignoranţa e ca o boală deranjantă, dar comună. Cam ca gonoreea, ca să fim mai expliciţi. Şi ca orice boală comună, e vindecabilă. Impresia cretină că lucrurile şi oamenii există doar de atunci de când le-ai descoperit tu, iar restul mapamondului habar n-avea de aşa ceva, este deja ca un cancer, iar cancerul se îndepărtează chirurgical. Mor în mine însumi ori de câte ori văd cum apare ţanţoş câte un prost d-ăsta odios care se vede formator de opinie şi spune: “trebuie să vedeţi filmul pe care l-am descoperit aseară, e genial: se cheamă Portocala Mecanică!” sau “citesc o carte uluitoare: memoriile lui Steve Jobs! Bă, ce individ fascinant, un adevărat model de viaţă, cu toţii avem atâtea de învăţat de la el!” Că n-ai văzut Blade Runner ţine de ignoranţă, că n-ai văzut Blade Runner dar crezi că Blade Runner a început să existe pentru omenire doar din momentul în care l-ai descoperit tu ţine de indecenţă. Bă, şi mă ucide faptul că niciun penibil d-ăsta n-are viziuni revelatoare cu Anachronox, ci cu Call of Duty. Adică înţelege el că apa e udă, apoi se vrea guru pentru tălâmbii din jurul lui. Iar ăia, ignoranţi şi ei, se uită la el ca în curul lui Jennifer Lopez, “mamă…ce deştept e X, sunt fascinat(ă) de el, mă învaţă lucruri”. Marş, mă, de aici!

Comportamentul de pizdă este atunci când uiţi că ai coaie/pulă şi te comporţi ca o chivuţă. În loc să te educi cât să nu-ţi curgă balele din gură, în loc să te îmbraci simplu şi cu gust, în loc să te remarci prin cu totul altceva decât prin look sau accesorii gen maşină, vilă, telefoane scumpe, tu alegi să te porţi ca o pocnitoare proastă şi să pui accentul pe bling-bling-uri, să mergi cu fetele în club, să postezi retarzenii banale pe facebook sau twitter, să dai like ca o pizdă, să stai toată ziua în faţa oglinzii, să-ţi laşi părul lung ca Johnny Depp sau să te tunzi ca nepotul de la Bârlad al lu’ Alex Velea. Toate femeile se cred în sinea lor puţin artiste, drept pentru care un comportament de pizdă presupune obligatoriu şi nişte poponării pseudointelectuale gen poezie sau fotografia cu care să dai gata idioţii care s-au ridicat după ce i-ai măturat de pe veceu cu descoperirea lui Stanley Kubrick.

Ignorarea ridicolului vine ca o consecinţă naturală a comportamentului de păsărică tălâmbă şi a impresiei neroade : e penibil şi neverosimil să te pretinzi bărbat, dar să te porţi ca o piţipoancă. E ridicol să dai şi să aştepţi like-uri sau aplauze pentru nişte lucruri pe care un om normal le ştie  de multă vreme, dar pe care tu abia ce le-ai descoperit. Numai circarii şi Maia Morgenstern au nevoie de aplauze, nu un bărbat decent. Şi nici nu te plângi din orice. La fel, e ridicol să mă uit la tine şi să-mi imaginez câte minute ai petrecut în faţa oglinzii să-ţi aranjezi părul de pârţar sinistru despre care crezi că-ţi stă foarte bine. E ridicol să nu-ţi dai seama cât de ridicol eşti!

Iar am scris mult şi probabil degeaba!

Monday, April 1, 2013

Vaya Con Di…Allah!

(sau cum se trăieşte culmea zburatului cu avionul cât se poate de serios chiar de 1 aprilie)

Ora 7.10, zborul Zürich-München, în aeronavă două speriate ce nu păreau să se fi întâlnit cu organul falic de urâte ce erau, eu, Mustafa pe scaunul de lângă mine şi vreo 40-50 de puştoaice sărite bine de 65 de ani, numa’ putregaiuri, vorba lu’ Nae frizerul, Dumnezeu să-l ierte!

De cum se face comod în fotoliul vecin mie, fratele Mustafa (am tras cu ochiul pe bilet, de acolo ştiu cum îl cheamă) scoate din buzunar o broşură cu ceva versete din Coran şi se pune pe murmurat nişte incantaţii lugubre numai de el ştiute. Eu, relaxat, mă asigur că aşa e uzanţa la ăştia…numai că Mustafa nu mai termina. Avionul se pune în mişcare iar Mustafa, imperturbabil, dădea pagină după pagină într-un crescendo de fundamentalism islamic. Imediat ce maşinăria s-a ridicat de la sol, Mustafa pune deoparte cartea şi, cu un gest hotărât, scoate iPhone-ul, moment în care, uşor terifiat, îmi amintesc de ghiozdanul pe care l-a aşezat atent în compartimentul pentru bagaje de deasupra capului meu. Estimez rapid că trei kile de C4 încap lejer în raniţa amicului Mustafa, acu’ să vezi că le detonează prin telefon. Şi totuşi, nu…încă! Mustafa deschide o aplicaţie care ce conţinea? La dracu, tot rugăciuni! Stewardesa ne întrerupe WTF-momentul, Mustafa demn şi pur, nu doreşte să pună gura pe nimic. Băga-mi-aş, îmi spun, ăsta e pe treabă, nu se spurcă el cu un suc de mere tocmai înainte de a ne da întâlnire cu Profetul. Cu iPhone-ul încă în mână, Mustafa apucă plin de dibăcie cărticica şi se pune să copieze pe telefon câteva pasaje. Să vezi că ăsta e codul, murmur eu, împăcat cu soarta. Deja ştiam ce-i spuneam Sfântului Petru, imediat după poanta aia proastă cu “Petrică, dă-i pe GeSePe TeVe”: că am mai şutit bani din poşeta maică-mii, că am făcut bişniţă cu CD-uri, că m-am masturbat ca tot adolescentul, că am avut şi 5 restanţe în anul V, dar că în mare sunt băiat-salon, deci n-are de ce să o ardă în băşini cu mine.

După ce am aterizat, mă tot gândeam la cât de curvă e viaţa atunci când un arab se roagă. Lumea se întreabă aproape mecanic: oare îi este lui frică sau e un moment oportun să ni se facă nouă frică?