Saturday, March 16, 2013

Dōmo arigatō, Mr. Roboto!

Am scris cu ceva vreme în urmă cum fenomenul indie mi se pare cea mai mare înşelătorie a showbizului actual, fie că vorbim despre filme, muzică sau jocuri video. Nu mă puneţi să caut respectivul material, mi-e lene şi, peste toate, mă mai lupt cu o gripă idioată.
Conceptul indie iniţial, cel pentru care stă oricând mărturie “Reservoir Dogs”, era că faci o chestie true-WTF cu un buget derizoriu, dar cu mult entuziasm, multe idei şi mulţi prieteni, de preferat celebri. Între timp, treaba s-a bastardizat pentru că băieţii deştepţi din biznis s-au prins că unei părţi a publicului trebuie să-i dai pe la nas miresmele fine ale băşinilor pseudointelectuale ca să se simtă faux-specială şi anti-mainstream. Că apare hipsterish, neo-realistă, post-modernistă sau autoironică, e tot gunoi. A propos de asta, Lars von Trier lucrează cu bugete de peste 10 milioane de dolari, indie my ass!
Din când în când, însă, mai apare câte o producţie indie reală care să ruleze fin şi elitist. Dacă în 2011 Drive* a rupt fâşul, pentru 2012 Robot & Frank* n-are challenger, literalmente m-a dat jos de pe closet: buget ridicol de 2500000, actori uriaşi, idee, realizare, subiect, feeling şi un Frank Langella titanic. 
* dau linkuri de pe Rotten Tomatoes pentru că IMDB nu există pentru mine, nu mă interesează părerile lui Jamal02051986 sau ale fanilor “Friends”. I don’t feed my brain with junk, thank you!

Tuesday, March 12, 2013

În mod obiectiv, francezii sunt nişte cretini netratabili

Personajul lui George Clooney din “Up in the Air” spunea “I stereotype, it’s faster!”. Perfect de acord! Generalizez pentru că aşa sunt mai eficient, probabilitatea de a mă înşela e minimă, iar puţinele riscuri pe care le presupune acest modus operandi sunt perfect asumabile în ceea ce mă priveşte. În acelaşi timp, mi se pare absolut normal ca şi alţii să procedeze similar, chiar şi când respectiva generalizare repercută direct pe mine. De asta nu-i blamez pe cei care se uită foarte urât când aud că vin din România: sunt victima unei generalizări cât se poate de obiective.
Astea fiind spuse, printre altele, nu suport grecii şi popoarele latine din Europa: spaniolii mi se par tonţi, italienii foarte proşti, leneşi şi zgomotoşi, iar francezii dobitoci, puturoşi şi extrem de infatuaţi. Motivul e comun tuturor: neamurile din prezent nu mai seamănă deloc cu popoarele care au scris istorie în urmă cu secole sau milenii, dar ele nu conştientizează încă treaba asta. O să mă refer astăzi la francezi, cu care am numai experienţe neplăcute, ultima probându-mi părerea.
Nu o să fac referire la culoarea sau rasa celor care compun astăzi poporul francez pentru a nu mă trezi cu tot felul de acuzaţii rasiste nefondate şi mincinoase, chiar dacă eu nu ascund faptul că-mi place foarte mult culoarea pielii mele. Principala problemă a francezilor este că încă trăiesc cu impresia că sunt buricul pământului, că toată lumea este obligată să le vorbească limba, să le fie peren recunoscătoare pentru tot felul de lucruri pe care le-au făcut ei în istorie, pentru Charlemagne, LaFayette, Alexandre Dumas, Ludovic-Soare, Napoleon Bonaparte sau Victor Hugo. Francezii s-au obişnuit să muncească 2-3 ore pe zi, dar să fie plătiţi pentru 8, să lucreze pentru ei fostele colonii, imigranţii magrebieni sau proştii din UE, iar ca să le dea în gură celor mai harnici şi, automat, mai avuţi ca francezul de rând, l-au votat pe penibilul de Hollande. Voila ici!
Bun: scriam că mi-am cumpărat pentru Nexus 7 o husă de la Noreve, ăştia sunt un brand de lux haute couture pentru terminale mobile din Saint Tropez. Nu-mi plac case-urile din piele ecologică no name, cu Hama nu mă voi împăca niciodată şi chiar dacă preţul husei Noreve reprezintă un sfert din costul tabletei, am decis că merită. În plus, o justificam şi ca pe o consolare pentru un limbo (sau purgatoriu) relaţional. Una peste alta, am procedat ca o fufă veritabilă: luxury shopping! :P
Mă duc pe site, comand husa în culoarea roşie, timp de livrare 14 zile şi atât, plătit cu cardul pe loc, hai acum cu egalarea! După o zi îmi vine un email în care sunt anunţat de livrarea care se va face după 20-25 zile lucrătoare. Departe al dracu’ de cele 14 şi atât de pe site. Aştept, că doar sunt campion olimpic la aşteptare şi am tot timpul din lume, după  vreo 22 de zile lucrătoare le scriu din nou. Mi se răspunde că sunt copleşiţi de comenzi, iar itemul meu va fi livrat după alte 10 zile, deci cu totul vreo 30 de zile lucrătoare. Aici deja m-am aprins pentru că detest oamenii care îşi caută scuze, cu atât mai mult atunci când invocăm o relaţie business. I-am răspuns duduii că nu sunt nici armata salvării şi nici Medecins sans frontieres, rolul meu de client nu presupune şi o latură umanitară care să o mângâie pe creştet şi să o compătimească pentru câtă treaba are. Nu eşti în stare să respecţi deadlineurile pe care singur le stabileşti, ori îţi iei catrafusele şi te laşi de afacere, ori mai angajezi personal, ori revizuieşti timpii de livrare. Arogantă, mi-a urat o zi bună, aşa ca taximetriştii. După cele 30 de zile mi-a ajuns comanda, calitatea e căcătoare într-o proporţie covârşitoare, dar m-am convins încă o dată că am dreptate când gândesc ce gândesc despre francezi.
Planul meu secret e să-i colonizez peste ani cu texani, sper să-mi iasă odată!

Update ulterior: Ohooooo, treaba e pe mâini bune, domnul Varg Vikernes a.k.a. Burzum, geniu muzical şi criminal norvegian trăieşte de câţiva ani în Franţa.