Tuesday, October 22, 2013

Românii au talentul fricii!

nemesis
 
Frica este de două tipuri: aia benefică, bazată pe educaţie şi ceva cunoştinţe acumulate prin şcoli sau viaţă, şi frica de om prost, moştenită din tată-n fiu fără substrat logic. În prima categorie intră frica de a băga degetele ude în priză, frica de a umbla prin Harlem cu un tricou pe care să scrie “White supremacy”, frica de suporterii dinamovişti sau frica de lăţei şi gonoree în cazul vizitării unor curve vizibil nespălate. Chestii logice! Este acel tip de teamă care activează instinctul de conservare şi care împiedică individul de la a-şi face singur rău prin prostie sau inconştienţă.
 
Pe partea cealaltă, frica de om tâmpit n-are nicio explicaţie elementară sau dovedită ştiinţific, dar serveşte întotdeauna ca o justificare alternativă a idioţeniei, primitivismului, misticului, etc. Neamul românesc este cel care crede că ar fi ajuns foarte departe dacă de a lungul mileniilor nu-l lucrau arbitrii, masonii, turcii şi inamicii ce urmează a fi enumeraţi mai jos, cei pe care i-am denumit într-o superbă romgleză de provincie, nemesişi.
 
Până la ei, însă, trebuie introduse aprioric două angoase ancestrale extrem de importante prin faptul că explică parţial existenţa unora dintre nemesişi: teama că te dă afară şi teama că rămâi nemâncat. A doua se explică doar privind modul în care românii, uzual burtoşi şi abrutizaţi, îşi umplu până la refuz coşurile cu mâncare la supermarket sau prin felul în care aceştia se înghesuie la orice pomană cu sarmale, ajutoare de la UE sau festivalul fomilă de Pleşcoi. De frică să nu rămână nemâncat, românul fie trage pe trahee dumicaţi de pâine şi moare asfixiat cu corp străin în sistemul respirator, fie, best case scenario, cheamă salvarea că i s-a făcut rău de la prea multă piftie. Cu datu’ afară există, totuşi, un fond veridic: românii sunt cam puturoşi, puşi pe făcut combinaţii, pe tras mâţa de coadă sau pe aşteptat vreo moştenire ori un câştig la loto, una peste alta nu le place să muncească. Mno, nici nu sunt ei prea eficienţi. O ştiu şi ei, dar mai ales o ştiu patronii lor, aşa că până pică numerele de la 6/49, sunt nevoiţi să lucreze. Astfel ajung să înghită orice rahat, de frică să nu-i dea afară. 
 
Hai acum cu nemesişii: primul, banca! Pentru că este prost, manelist, lacom şi megaloman, românul îşi cumpără în rate sau pe credit lucruri pe care niciodată nu şi le-ar permite. Plăteşte 30 de ani şi nu se bucură de ele pentru că îi tremură rozeta de teamă că banca nu-l va ierta dacă rămâne fără banii lunari de rată. De aici derivă modul în care suportă resemnat abuzurile, spunând că “asta e”: îl dă afară, vine banca şi-i ia obiectul la care s-a lăcomit. Nu are decât să îndure.
 
Next in line: curentul. Că sunt sau nu sunt deschise două geamuri opuse, condiţie obligatorie formării “curentului”, românului îi trage nolens-volens. De mic îi este sedimentată în minte teama de curentul cel rău din cauza căruia răceşte, îi cad măselele şi i se umflă ochii. Într-o ordine oarecum firească, la rând vine puşcăria, unde întotdeauna trage şi curentul. Teama de puşcărie este prezentă la babalâci şi la salariaţii care au drept de semnătură, fie ei contabili sau directori: nu semnează pentru că el nu se duce la puşcărie dacă “ne prinde statul” sau spune cu trufie că “măcar am dormit liniştit în patul meu, nu la puşcărie”.
 
Statul a.k.a. guvernul, autorităţile, nu statul degeaba, este cel care te bagă la puşcăria în care trage curentul. Deci pe cale de consecinţă logică, şi statul este un nemesis al românului de rând. Frica de stat se subîmparte pe două direcţii: sunt unii în mintea pseudo-anarhistă a cărora menirea statului este numai aceea de a-i urmări şi executa pe ei prin impozite, popriri, “luat şi pielea de pe noi” şi alţii care chiar fac evaziune fiscală, trafic cu ţigări netimbrate, moldovence la masaj erotic, angajaţi plătiţi la negru, etc. Frică le este amândurora: unora în exces, altora nu suficient de multă cât să nu facă potlogării.
 
Statul îşi exercită teroarea prin intermediul miliţiei/poliţiei/securităţii/tribunalului, instituţii de teama cărora românii clasici sunt căcaţi la cururi, şi a căror existenţă în cadrul statului este precar explicată în intelectul lor doar în baza arestării, interogării şi condamnării celor nevinovaţi pentru că aşa vrea statul. Un exemplu banal: orice idiot ameninţă alt idiot pentru cea mai simplă imbecilitate care-l deranjează cu chematul poliţiei pentru că idiotului iniţial îi este foarte frică de poliţie. Ipotetic, perspectiva că ar veni poliţia l-ar face pe el să înceteze activitatea care l-a determinat pe altul să invoce apelarea poliţiei. Cu teama poliţiei în ADN, românii invocă prezenţa organelor pentru cele mai retardate motive din lume: că miaună pisica, pentru că a rupt uşa de la ghenă, pentru că vecinii se fut prea zgomotos und so weiter.
 
Cele de mai sus şi-au găsit conceptul represiv infailibil, capabil să le concentreze eficient pe toate în comunişti. Vulgo, Băse a câştigat două mandate prezidenţiale doar speriindu-i pe români că dacă nu-l votează pe el, vin comuniştii. Iar ei au reacţionat perfect! Totuşi, trebuie menţionat paradoxul dintre frica de comunişti şi popularitatea lui Ceauşescu, altminteri tatăl şi mama comuniştilor, dar care poate câştiga oricând un concurs de miss printre români.
 
Mult mai tare până şi decât comuniştii este Dumnezeu, dar care, atenţie, nu reprezintă nemesisul suprem, contrar percepţiei publice. De frica lui Dumnezeu, românu’ nu face şi punct. Sau, dacă e mai haladit din fire face, iar mai apoi donează bani bisericii, să-l ierte Dumnezeu că a păcătuit. (vezi Becali) Adevarul e că în vechiul testament Dumnezeu era dat dracului, bad ass by the book, nimeni nu mişca în front, s-a înmuiat când i s-a născut feciorul. Dumnezeu este şi ultima speranţă în faţa furiei marelui nemesis, singurul care îl mai poate salva pe român din faţa sorţii nemiloase.
 
Până la dezvăluirea celui mai nemesis dintre nemesişi, the motherfucker of all fatherfuckers, trebuie aduşi în prim-plan nişte duşmani a căror prezenţă este stingheră şi fără legătură cu restul inamicilor: ungurii. Ungurii sunt baddies pentru că existenţa lor pe pământ este justificată, crede poporul român, prin dorinţa neobosită de a ne lua nouă Ardealul. Orice argument logic împotriva acestei idei este inutil, ungurii vor să rupă România, deci trebuie să ne fie frică de unguri by default.
 
Oameni buni, nemesişii neamului mioritic au un singur rege: CUTREMURUL! Orice cuvânt, explicaţie, justificare, motivaţie, argumentaţie este de prisos în faţa panicii pe care cutremurul o induce în sufletul românului. Respectul pe care-l am pentru cutremur mă face să mă opresc aici. Să dea Dumnezeu să nu vină un cutremur!

8 comments:

  1. Ha ha, antologica aceasta postare. Merita printata si facuta manifest. Oare ma ia politia daca distribui manifeste cu menesisi?
    De cutremur nu pot sa vorbesc. Ma despart doar 45 km de epicentru.

    ReplyDelete
  2. asta cam aşa e: poţi afirma credinţa ta în Dumnezeu dar religia ta să fie cu totul alta, de genul "să moară şi capra vecinului, cu tot cu vecin".

    ReplyDelete
    Replies
    1. Aia ie secta, nu credinta mei ereticule mei!

      Delete
  3. Replies
    1. Pentru români, masonii sunt un nemesis acceptat dar neintegrat în panoplia clasicilor. Ca un haloween ortodox.

      Delete
    2. Cu masonii nu este chiar atât de simplu: sunt oculţi, sunt malefici, trebuie să ne temem de ei, dar românul de rând nu prea ştie el cine-s masonii. El are nemesişi din sfera lui de pricepere, ori masonii sunt pentru elita paranoică.

      Delete
  4. https://sites.google.com/site/udirro/Paradoxul_Sentimentului_de_Frica_UDIR_ITI_2014.jpg

    ReplyDelete