Sunday, June 9, 2013

30

Un maghrebian oarecare, Albert Camus (fost fotbalist obscur la echipa Universităţii din Alger, pentru cei care, pe bună dreptate, n-au auzit de el), spunea că omul ajuns la treizeci de ani trebuie să se cunoască mai bine ca pe dosul propriei palme. Să ştie cu exactitate numărul calităţilor pe care le are, dar şi al defectelor, să-şi poată anticipa eşecurile şi palpa limitele. Să poată fi el însuşi şi, mai ales, să poată trăi cu acceptarea celor de mai sus.

E vârsta maximă până la care trebuie să fi învăţat deja  că există lucruri despre care niciodată nu vorbești, pentru că ele nu se spun cu vorbe.  Decența, moralitatea, caracterul, educaţia, respectul sau eleganța.

E bine să fi făcut deja cunoştinţă cu demonii tăi interiori, să nu-i mai negi căutând alţi vinovaţi pentru ceea ce eşti tu şi numai tu. Trebuie să-ţi-i asumi, pe ei şi pe efectele pe care le-au produs, chiar dacă senzaţia este de fiecare dată dezgustătoare.

Tot tu alegi şi dacă oglinzile minţii tale vor reflecta ceea ce ai bun în tine sau ce este rău în alţii.

P.S. Cred că am văzut prea multe scurt metraje profunde astă-noapte la o hipstereală desăvârşită!

No comments:

Post a Comment