Saturday, March 16, 2013

Dōmo arigatō, Mr. Roboto!

Am scris cu ceva vreme în urmă cum fenomenul indie mi se pare cea mai mare înşelătorie a showbizului actual, fie că vorbim despre filme, muzică sau jocuri video. Nu mă puneţi să caut respectivul material, mi-e lene şi, peste toate, mă mai lupt cu o gripă idioată.
Conceptul indie iniţial, cel pentru care stă oricând mărturie “Reservoir Dogs”, era că faci o chestie true-WTF cu un buget derizoriu, dar cu mult entuziasm, multe idei şi mulţi prieteni, de preferat celebri. Între timp, treaba s-a bastardizat pentru că băieţii deştepţi din biznis s-au prins că unei părţi a publicului trebuie să-i dai pe la nas miresmele fine ale băşinilor pseudointelectuale ca să se simtă faux-specială şi anti-mainstream. Că apare hipsterish, neo-realistă, post-modernistă sau autoironică, e tot gunoi. A propos de asta, Lars von Trier lucrează cu bugete de peste 10 milioane de dolari, indie my ass!
Din când în când, însă, mai apare câte o producţie indie reală care să ruleze fin şi elitist. Dacă în 2011 Drive* a rupt fâşul, pentru 2012 Robot & Frank* n-are challenger, literalmente m-a dat jos de pe closet: buget ridicol de 2500000, actori uriaşi, idee, realizare, subiect, feeling şi un Frank Langella titanic. 
* dau linkuri de pe Rotten Tomatoes pentru că IMDB nu există pentru mine, nu mă interesează părerile lui Jamal02051986 sau ale fanilor “Friends”. I don’t feed my brain with junk, thank you!

No comments:

Post a Comment