Tuesday, December 31, 2013

Lookul e totul!

Părul facial are avantajul că din două mişcări de lamă poţi arăta foarte dubios: ca un violator, ca un pedofil belgian sau ca Lemmy.

Here is a blurry lo-res shameless selfie:

20131231_110952[1]

Monday, December 30, 2013

Cronică de an

“Lieber Mihai, du bist böse und zynisch – wie immer.”

A.H. 

În 2013 mi-am luat tabletă. Heck, de fapt am primit-o!

Wednesday, November 20, 2013

Der Untergang des Humors

Dacă cineva găseşte măcar pe alocuri amuzantă “parodia” asta de mai jos, după părerea mea, este cel puţin retardat. Blogul lui Otravă sau orice standup comedian rupt în cur este de mii de ori mai haios. Până şi Adam Sandler, Melissa McCarthy şi Zack Galifianakis, Sfânta treime a morţii umorului, pot scoate o poantă mai bună.

Tot aici se vede diferenţa dintre o glumă/ironie isteaţă şi documentată precum cea a lui Russell Brand despre Hugo Boss, şi băşcălia râgâitoare a bere la PET şi promoţii de mai sus. Se numeşte cultură generală să ştii că Blondi, febleţea personajului, nu era pisică.

Monday, October 28, 2013

Aroganţă şi ignoranţă

“Now here comes Stevie Jonesy, he's a slag / He loves to get his knob sucked wrapped in a Union Jack”

Versul ăsta este unul dintre favoritele mele, motiv pentru care n-am putut rata ocazia de a îndeplini contextul (măcar) vestimentar al ideii de mai sus. :D

20131028_191043[1]

Tuesday, October 22, 2013

Românii au talentul fricii!

nemesis
 
Frica este de două tipuri: aia benefică, bazată pe educaţie şi ceva cunoştinţe acumulate prin şcoli sau viaţă, şi frica de om prost, moştenită din tată-n fiu fără substrat logic. În prima categorie intră frica de a băga degetele ude în priză, frica de a umbla prin Harlem cu un tricou pe care să scrie “White supremacy”, frica de suporterii dinamovişti sau frica de lăţei şi gonoree în cazul vizitării unor curve vizibil nespălate. Chestii logice! Este acel tip de teamă care activează instinctul de conservare şi care împiedică individul de la a-şi face singur rău prin prostie sau inconştienţă.
 
Pe partea cealaltă, frica de om tâmpit n-are nicio explicaţie elementară sau dovedită ştiinţific, dar serveşte întotdeauna ca o justificare alternativă a idioţeniei, primitivismului, misticului, etc. Neamul românesc este cel care crede că ar fi ajuns foarte departe dacă de a lungul mileniilor nu-l lucrau arbitrii, masonii, turcii şi inamicii ce urmează a fi enumeraţi mai jos, cei pe care i-am denumit într-o superbă romgleză de provincie, nemesişi.
 
Până la ei, însă, trebuie introduse aprioric două angoase ancestrale extrem de importante prin faptul că explică parţial existenţa unora dintre nemesişi: teama că te dă afară şi teama că rămâi nemâncat. A doua se explică doar privind modul în care românii, uzual burtoşi şi abrutizaţi, îşi umplu până la refuz coşurile cu mâncare la supermarket sau prin felul în care aceştia se înghesuie la orice pomană cu sarmale, ajutoare de la UE sau festivalul fomilă de Pleşcoi. De frică să nu rămână nemâncat, românul fie trage pe trahee dumicaţi de pâine şi moare asfixiat cu corp străin în sistemul respirator, fie, best case scenario, cheamă salvarea că i s-a făcut rău de la prea multă piftie. Cu datu’ afară există, totuşi, un fond veridic: românii sunt cam puturoşi, puşi pe făcut combinaţii, pe tras mâţa de coadă sau pe aşteptat vreo moştenire ori un câştig la loto, una peste alta nu le place să muncească. Mno, nici nu sunt ei prea eficienţi. O ştiu şi ei, dar mai ales o ştiu patronii lor, aşa că până pică numerele de la 6/49, sunt nevoiţi să lucreze. Astfel ajung să înghită orice rahat, de frică să nu-i dea afară. 
 
Hai acum cu nemesişii: primul, banca! Pentru că este prost, manelist, lacom şi megaloman, românul îşi cumpără în rate sau pe credit lucruri pe care niciodată nu şi le-ar permite. Plăteşte 30 de ani şi nu se bucură de ele pentru că îi tremură rozeta de teamă că banca nu-l va ierta dacă rămâne fără banii lunari de rată. De aici derivă modul în care suportă resemnat abuzurile, spunând că “asta e”: îl dă afară, vine banca şi-i ia obiectul la care s-a lăcomit. Nu are decât să îndure.
 
Next in line: curentul. Că sunt sau nu sunt deschise două geamuri opuse, condiţie obligatorie formării “curentului”, românului îi trage nolens-volens. De mic îi este sedimentată în minte teama de curentul cel rău din cauza căruia răceşte, îi cad măselele şi i se umflă ochii. Într-o ordine oarecum firească, la rând vine puşcăria, unde întotdeauna trage şi curentul. Teama de puşcărie este prezentă la babalâci şi la salariaţii care au drept de semnătură, fie ei contabili sau directori: nu semnează pentru că el nu se duce la puşcărie dacă “ne prinde statul” sau spune cu trufie că “măcar am dormit liniştit în patul meu, nu la puşcărie”.
 
Statul a.k.a. guvernul, autorităţile, nu statul degeaba, este cel care te bagă la puşcăria în care trage curentul. Deci pe cale de consecinţă logică, şi statul este un nemesis al românului de rând. Frica de stat se subîmparte pe două direcţii: sunt unii în mintea pseudo-anarhistă a cărora menirea statului este numai aceea de a-i urmări şi executa pe ei prin impozite, popriri, “luat şi pielea de pe noi” şi alţii care chiar fac evaziune fiscală, trafic cu ţigări netimbrate, moldovence la masaj erotic, angajaţi plătiţi la negru, etc. Frică le este amândurora: unora în exces, altora nu suficient de multă cât să nu facă potlogării.
 
Statul îşi exercită teroarea prin intermediul miliţiei/poliţiei/securităţii/tribunalului, instituţii de teama cărora românii clasici sunt căcaţi la cururi, şi a căror existenţă în cadrul statului este precar explicată în intelectul lor doar în baza arestării, interogării şi condamnării celor nevinovaţi pentru că aşa vrea statul. Un exemplu banal: orice idiot ameninţă alt idiot pentru cea mai simplă imbecilitate care-l deranjează cu chematul poliţiei pentru că idiotului iniţial îi este foarte frică de poliţie. Ipotetic, perspectiva că ar veni poliţia l-ar face pe el să înceteze activitatea care l-a determinat pe altul să invoce apelarea poliţiei. Cu teama poliţiei în ADN, românii invocă prezenţa organelor pentru cele mai retardate motive din lume: că miaună pisica, pentru că a rupt uşa de la ghenă, pentru că vecinii se fut prea zgomotos und so weiter.
 
Cele de mai sus şi-au găsit conceptul represiv infailibil, capabil să le concentreze eficient pe toate în comunişti. Vulgo, Băse a câştigat două mandate prezidenţiale doar speriindu-i pe români că dacă nu-l votează pe el, vin comuniştii. Iar ei au reacţionat perfect! Totuşi, trebuie menţionat paradoxul dintre frica de comunişti şi popularitatea lui Ceauşescu, altminteri tatăl şi mama comuniştilor, dar care poate câştiga oricând un concurs de miss printre români.
 
Mult mai tare până şi decât comuniştii este Dumnezeu, dar care, atenţie, nu reprezintă nemesisul suprem, contrar percepţiei publice. De frica lui Dumnezeu, românu’ nu face şi punct. Sau, dacă e mai haladit din fire face, iar mai apoi donează bani bisericii, să-l ierte Dumnezeu că a păcătuit. (vezi Becali) Adevarul e că în vechiul testament Dumnezeu era dat dracului, bad ass by the book, nimeni nu mişca în front, s-a înmuiat când i s-a născut feciorul. Dumnezeu este şi ultima speranţă în faţa furiei marelui nemesis, singurul care îl mai poate salva pe român din faţa sorţii nemiloase.
 
Până la dezvăluirea celui mai nemesis dintre nemesişi, the motherfucker of all fatherfuckers, trebuie aduşi în prim-plan nişte duşmani a căror prezenţă este stingheră şi fără legătură cu restul inamicilor: ungurii. Ungurii sunt baddies pentru că existenţa lor pe pământ este justificată, crede poporul român, prin dorinţa neobosită de a ne lua nouă Ardealul. Orice argument logic împotriva acestei idei este inutil, ungurii vor să rupă România, deci trebuie să ne fie frică de unguri by default.
 
Oameni buni, nemesişii neamului mioritic au un singur rege: CUTREMURUL! Orice cuvânt, explicaţie, justificare, motivaţie, argumentaţie este de prisos în faţa panicii pe care cutremurul o induce în sufletul românului. Respectul pe care-l am pentru cutremur mă face să mă opresc aici. Să dea Dumnezeu să nu vină un cutremur!

Monday, October 21, 2013

Dragoste în vremea osânzei

Americanii au un simţ al umorului pe care personal îl găsesc bizar. De fapt, ce dracu scriu eu aici? Nu au simţul umorului! 95% din stand-up comedianţii americani, cei care trec drept “geniali”, nu reuşesc să mă facă să zâmbesc, darămite să dau în hipoxie de la atâta râs. În plus, nu suport comediile americane pentru că nu sunt comedii. Am încercat, pe cuvânt, dar în afara momentului la care Stifler s-a căcat în cutia frigorifică de picnic a unora, nu reţin să mă fi amuzat ceva american în ultimii ani. D-aia n-am chicotit nicio secundă la The Hangover I, că următoarele două oricum sunt de plâns.

În ciuda celor de mai sus, Hangover part III are un moment cathartic, pe lângă “Mother” a formaţiei Danzig: personajul interpretat de un gras infect, lipsit de haz şi valoare, Zack Galifianakis, se îndrăgosteşte şi apoi se însoară cu personajul interpretat de cea mai odioasă, mai netalentată, mai urâtă şi mai scârboasă grasă din lume, Melissa McCarthy. Pe aceleaşi coordonate de aliniere a aştrilor, aştept nunta dintre doamna Teo şi Arhi.

Friday, October 4, 2013

Love gala #1: Joan Jett

Din câte cunosc eu, există o singură femeie pe lumea asta care este mai atractivă în Chuck’s şi jeanşi skinny-punk decât oricare altă divă pe tocuri şi-n dantele: Joan Jett! Rupe gura pentru că şi acum, la 55 de ani, tipa trăieşte pentru rock-ul ăla simplu, clap-your-hands on the rhythm, făcut din suflet. Este tot un copil frumos cu o chitară în mână, aşa cum a fost mai întâi prin The Runaways, apoi cu The Blackhearts. O să spuneţi că e plin de individe brunete, frumoase şi băieţoase: adevărat, dar le lipseşte întocmai esenţa, atitudinea lui Joan. Câte sunt în stare ca în loc să se miorlăie pentru afecţiune, să scrie Victim of Circumstance, huh?

Joan-Jett

Da, ştiu, umblă vorba că nu joacă în echipa mea.

Wednesday, October 2, 2013

Cum să bei ca un boss*

Corinei îi place vinul (cred) de calitate şi intuiesc că se pricepe ceva mai bine la subiect decât o fac eu. Dacă eram teetotaler, în loc să scriu ca un frustrat (sic!) pe blog, acum m-aţi fi salutat cu "Heil Băra!". 
Dar cum eu nu beau decât fineţuri ca Babanu la 3 litri, şi-a dat ea cu părerea, asta după ce, bineînţeles, a rescris textul de vreo 5 ori pe motiv că era nepublicabil din cauza unui desfrâu cu diminutive. (devilish grin)

Dă click aici ca să vezi ceva senzaţional! (în stilul realitatea.net)


Povestea de mai sus, spusă cu delicateţe acolo şi heitărizată de mine cu pixul, este că românul are darul de a bastardiza absolut orice îi pică-n/pe mână sau în gură: BMW, picnic, vin, whiskey, iPhone, etc. D-aia un gentleman britanic este alcoolic, în vreme ce un român e beţiv ordinar*.

Friday, September 27, 2013

Hate matinee #3

Aud că sunt heităr. Nu ştiu ce-i aia, dar dacă este despre ură, mă bag oricând, (şi) cu argumentele de mai jos.

Urăsc diminutivele, sau mai precis, urăsc oamenii care folosesc diminutive. Nu excesul de diminutive, diminutivele în general. Iar dacă există un diminutiv care mă scoate cu adevărat din minţi, atunci acela este “bănuţii”. Bă, nimeni nu mai ia salariu, toţi primesc bănuţii. Mi-aş dori ca cianurile de la Roşia Montană, maidanezii ucigaşi, Serghei Gorbunov, Viorel Lis, fantoma regelui Cioabă şi Mihaela Rădulescu să facă un turneu nocturn pe la casele fiecărui om care foloseşte diminutive şi mai ales diminutivul “bănuţii”. Vinovatul va fi pus să bea un cocktail care va conţine cianuri folosite la extracţia dinţilor de aur din gura regelui Cioabă, urină de maidanez criminal, balele lui Viorel Lis, transpiraţie stoarsă din prosopul lui Gorbunov şi o pagină din cartea Mihaelei Rădulescu. A, şi poponăria supremă este bărbatul care vorbeşte cu diminutive. Cred că dacă i-aş spune motanului Boris Borisică, mi-ar zgâria toată faţa. Niciun animal zdravăn la hipotalamus nu tolerează diminutivele, darămite oamenii.

Urăsc scrisul cu spaţii în loc de cratime şi urăsc prescurtătrile imbecile. Adik h8 sa mi scrie cineva asha msg. Fără alte explicaţii inutile! Scrii aşa, eşti un cretin căruia îi doresc tot lupusul din lume!

Şi mai urăsc tineretul implicat social: dragii mei, deşi v-aş zice băi beliţilor! Nu-i rău să protestezi, e chiar foarte bine, dar şi protestul are o ordine a priorităţilor. E deampulistic să stai în casă la vot, să nu te deranjeze când te triplu-supraimpozitează guvernul sau când pe listele electorale apar Becali, Voiculescu, Antonie Solomon, Fenechiu şi alţi indivizi condamnaţi sau cercetaţi de statul român, personaje care vor face legile după care vei trăi şi tu, dar să ieşi în stradă pentru câinii maidanezi, pentru toleranţă şi nediscriminare faţă de ţiganii care fură sau pentru narcisele de la Roşia Montană. Vrei să ajuţi societatea? Urlă pentru că de 20 de ani nu se construiesc autostrăzi, urlă ca unul ca Bombonel să nu mai aibă niciodată dreptul la vreo demnitate în România, urlă împotriva ţigăniei şi nesimţirii din presă şi din societate, urlă atunci când doctorul îţi cere 100 de euro ca să-i pună la loc tibia bunicii şi doar după ce le-ai rezolvat p-astea, urlă burghezo-elitist pentru salvarea cărţilor de invazia tabletelor. Altfel sunteţi doar nişte hipsteri care nu vreţi decât să vă validaţi social. Da, prostul se simte împlinit când ajută oamenii, câinii sau societatea. Dar îi ajută aşa cum crede el, superficial şi fără coerenţă, două ore seara, după program.

Monday, September 16, 2013

Două cu cititul

Poporul român necocalar în accepţiunea clasică a termenului epatează prin citit şi băut de ceai. Deşi merg foarte bine mână în mână, o să perorez astăzi doar pe tema cititului. Cu toate astea, nicio librărie nu este intelectual băşită dacă nu vinde sau serveşte ceai.

Am remarcat două lucruri, asta a propos de citit, unul care ţine de edituri, altul despre cititori.

Primo: românii, cocalari sau necocalari, sunt foarte obsedaţi de tehnologie, telefoanele cu ecrane mari şi tabletele având vânzări record p-acilea. Logic este să-i dai si conţinut pe care sa-l acceseze de pe gadgetul abia cumpărat. Dar nu, editurile româneşti abia dacă au câteva sute de titluri în format ebook, uzual epub şi pdf, nicidecum mobi. Asta în ciuda faptului că snobăretul pro-citit îşi va lua Kindle e-ink care suportă…să vă aud? Mobi! Paranteză: pdf-urile o sug cu spume la gură ca format de carte. Ştiu foarte bine teoria la fel de băşită ca băutul de ceai în librărie că cartea (cacofonie intenţionată) are mai multă savoare puţind a hârtie, dar:

punctul a) pe o piaţă şi aşa destul de nişată, de ce n-ai profita de subnişa celor care vor să citească de pe eReadere, tablete sau telefoane? Pe Google Play şi pe Amazon cărţile electronice sunt foarte scumpe, dacă editurile româneşti le-ar vinde la 20-30 lei, cred că am putea vorbi fără teamă de cuvântul “profitabilitate”.

punctul b) argumentul hipsteresc al mirosului de hârtie este o idioţenie vintage ca orice altă idioţenie vintage. Lumea progresează! Dacă unora li se pare ubercul să care cinci kile de cărţi, de ce nu li se pare cul şi mirosul de bălegar al cailor care trăgeau trăsurile?  Dă-le dreacu dă maşini! Iar dacă aş avea acum un borac de şcoală, i-aş cumpăra tabletă pe care să-şi ţină toate manualele. De ce să-şi rupă spatele cu un ghiozdan burduşit cu cărţi?

Secundo: A fost careva curios să facă un profil al cititorului român? Mihaela Rădulescu, Cătălin Botezatu, Tudor Chirilă, diareile lui Cărtărescu, panseurile ipocrite ale lui Liiceanu, ideile preţioase ale lui Pleşu, ziariste ratate ca Floriana Jucan, Coelho, Dan Brown, astea-s cărţile care se vând. Mizerii! Şi mai simplu: argumentul imbatabil pentru inexistenţa unui bun gust literar este chiar lista celor mai citiţi bloggeri din România. Bloggerul Arhi, de exemplu, este al doilea pe lista de mai sus. N-ar fi atât de deranjant dacă doar ar scrie prost. Nu! El este abisal de agramat, şi în ciuda gramaticii cu care n-are nimic în comun, cititori sunt căcălău. Deci ce speranţe poţi avea ca oamenii ăştia care nici la bloguri n-au gusturi să poată fi în stare să fie selectivi sau, vai doamne, elevaţi cu ceea ce citesc?

În concluzie, dacă citeşti bloguri şi biografii de Bianca Drăguşanu nu înseamnă că citeşti. Nici dacă bei ceai când răsfoieşti o carte sforăitoare şi sfătoasă despre nimic scrisă de Pleşu nu înseamnă că citeşti. E chiar de preferat să nu mai citeşti! Şi aşa doar te făceai.

Wednesday, September 11, 2013

My generation

Cum PlayStation 4 şi Xbox (n)One sunt deja la colţul străzii, astăzi se fac topuri,  ierarhii şi statistici pe ceea ce a însemnat vechea generaţie de console. Citesc tot felul de best of-uri, unele chiar foarte bine construite  şi relativ decent argumentate, clasamente din care lipsesc exact titlurile care m-au marcat pe mine. Cu toate că am jucat foarte multe jocuri excelente în ultimii 8 ani,  pe două le pot numi “jocurile acestei generaţii”. Interesant este că amândouă sunt japoneze, dar evită cu rafinament clişeele caracteristice industriei japoneze. Un fel de cele mai bune jocuri western făcute în Japonia. La fel de interesant este că seva şi-o trag din nişte genuri clasice, pe care au inovat aproape incredibil. Primul este Demon’s Souls, un dungeon crawler cu un setting cât se poate de european, dar cu o mecanică de joc japoneză şi cu un multiplayer absolut unic. Sequel-ul Dark Souls poate că este mai şlefuit, rămâne, totuşi, un sequel. Se zice că-s foarte grele: nici pomeneală, sunt doar necruţătoare cu lipsa de tactică.

Al doilea joc se numeşte Vanquish şi reuşeşte ceva incredibil în teorie: transferă conceptul clasicelor arcade shoot’em up-uri, ba chiar bullet hell-uri, într-un third person shooter. Dacă mai existau dubii asupra geniului numit Shinji Mikami, Vanquish le alungă pe toate.

Atât!

Friday, September 6, 2013

Faimoşi pentru mai nimic

Vorspiel: Am polemizat deseori cu lumea pe seama unor nume faimoase din muzică cărora eu nu le recunosc statutul de “mari artişti”. Astăzi voi încerca să fac o listă cu o parte dintre cei a căror valoare nu se ridică la hype-ul din jurul lor. Am încercat să includ titulaturi sau interpreţi cu adevărat uriaşi, nu glorii efemere sau de conjunctură. A nu se înţelege că aceştia sunt muzicieni sau formaţii proaste: nici pomeneală! Sunt doar nemeritat de celebre, raportat la valoarea  lor reală!

Avertisment: va fi un articol demoralizator de lung!

Enumerarea nu poate începe decât cu Metallica, deşi, de drept şi de fapt, există un artist chiar mai overrated decât Metallica. Băieţii aceştia sunt definiţia oportunismului muzical şi a imposturii: de la numele furat fără ruşine de către Ulrich şi până la muzica în cel mai optimist caz mediocră, Metallica nu merită nici 10% din faima pe care o are în prezent. Creditaţi ca făcând parte din The Big Four of Thrash, deşi cu excepţia unor piese de pe Kill’em All, n-au avut nicio treabă cu thrash-ul, ascultătorii sunt lăsaţi să creadă că Metallica a salvat rock-ul de la o moarte sigură prin anii ‘90, că Metallica a fost singura supravieţuitoare a tăvălugului grunge, et cetera. N-am nicio problemă în a accepta că primele trei discuri sunt decente, deşi brăzdate de o oarecare mediocritate abil ridicată la rangul de virtuozitate, nu neg că Metallica este o excelentă formaţie de coveruri, cu gusturi foarte rafinate. În acelaşi timp, toate discurile Metallica, mai ales de la …And Justice for All încoace, sunt PLINE cu fillere. Dacă mă pui să-ţi spun cinci piese Metallica post-Black Album, eu, aficionado de metal, încep să ezit după “Until It Sleeps”.  S-au prostituat cât au putut, au profitat de orice oportunitate ivită, s-au crezut şi încă se mai cred mult peste valoarea lor reală. Epic fail!

Scriam mai sus că există un artist cu o faimă mai deranjantă şi mai nejustificată decât cea de care se bucură astăzi Metallica. Acest muzicant, pentru că muzician n-a fost niciodată, reuşeşte să păcălească rock-ul de peste 50 de ani. Numele său: Eric Clapton, CBE! Clapton este un chitarist foarte talentat, dar Clapton nu este un muzician talentat. Nu se diferenţiază prin nimic de un virtuos uitat de timp şi oameni într-un bar de prin Memphis, Tennessee: amândoi cântă coveruri! Contribuţiile lui Clapton în Yardbirds, Blind Faith şi Cream sunt minime, iar piesele scrise de el sunt dezastruoase. Succesul lui Clapton vine numai şi numai din preluarea unor bluesmani imenşi: Robert Johnson, J.J.Cale, Willie Dixon sau Muddy Waters. Şi totuşi, acest sinistru impostor este singurul muzician din istorie inclus de trei ori în Rock’n’Roll Hall of Fame. Nu că RnR HoF ar avea vreo relevanţă, dar chiar şi aşa. Îl detest din toată puterea fiinţei mele pe Eric Clapton şi detest modul în care funcţionează dubla standardizare în lumea noastră. Aaaaa, şi nici caracter n-are!

Tot de prin vremurile alea vine si James Douglas Morrison, ol’ Jim, the Lizard King, idolul oricărui hippiot sau pseudoartist. Da, The Doors sună foarte bine, da, Jimbo avea multă charismă. Dar The Doors sună bine datorită lui John Densmore, Robbie Krieger şi mai ales, datorită lui Ray Manzarek (i-aş scrie numele cu majuscule). Morrison nu era mai mult de un proto-Tudor Chirilă: scria versuri idioate cu rimă coprolalică după ce se îndopa cu LSD, bea până cădea jos şi se pişa pe el sau pe public, avea lipici la proaste. În aceste condiţii de intoxicaţie, orice om, cu excepţia publicitarilor români, este creativ. Morrison a rezistat până la 29 de ani, suficient cât să devină celebru.

La Bob Dylan am oscilat multă vreme, dar reascultându-i ultimele discuri, l-am inclus, până la urmă. Dylan a fost foarte bun, are câteva piese/albume de luat pe o insulă pustie. Însă are şi foarte multe bălării, enorm de multe bălării. Şi mai are ceva: indecenţă! De foarte mulţi ani, Dylan este o fosilă care gâjâie, nu mai cântă, şi totuşi se ambiţionează să scoată încă discuri. Realist vorbind, sunt de neascultat, n-au nici idei, nici melodie, n-au nimic. Unora, precum Allmusic, le e jenă să admită că Dylan îşi bate joc de el însuşi şi încă îi dau note mari, chit că nu le merită. Overrated!

Genesis cu Peter Gabriel este o altă titulatură supralicitată, şi nu pentru că ar fi sunat prost. Ntzzz, sunau bine, dar în contextul vremii nu erau extrem de speciali: aproape toată lumea cânta rock progresiv cu influenţe psihedelice. Partea vizuală de baroque pop era băşina intelectuală a lui Gabriel şi cea care îi făcea attention whores. Phil Collins a crescut Genesis-ul foarte mare odată cu plecarea lui Peter Gabriel, curăţându-l de balastul inutil şi de ifosele artistice nejustificate. E mult mai comercial, dar şi mult mai valoros. Iar Gabriel să tacă din gură pentru că în perioada sa de succes comercial (So, albumul cu Sledgehammer) era chiar mai consumeristic decât Genesis-ul acelor timpuri. Prefer la orice  oră Land of Confusion sau Invisible Touch lui Sledgehammer.

L-aş putea uita pe Sting? Îmi place foarte mult The Police, îşi merită cu vârf şi îndesat locul în istoria rockului, însă Sting solo este o mizerie: inconsecvent, pliiiin şi el de flatus pseudoelitist, curvit în esenţa lui. Cum paştele mă-sii să colaborezi cu Pato Banton, Nicole Scherzinger sau cu Cheb Mami, ca mai apoi să-ţi atingi nadirul carierei cu pârţuri renascentiste? Bine, omul e cu creierul scurtcircuitat de la yoga, Dalai Lama, Tibet. BTW, îmi iese urticarie când aud Englishman in New York.

Următorii sunt U2. De la ăştia cred că strâng cu greu un best of de maximum 12 piese, din care 4 sunt de pe The Joshua Tree. Dacă scoţi hiturile (alea 12 piese), discurile U2 sunt de o plictiseală rarisimă, monotone, liniare, lălăite. Mi se pare de departe cea mai proastă formaţie irlandeză pentru că nu are nimic irlandez în muzică. În plus, complexele mesianice de care suferă Bono amplifică senzaţia de dezgust pe care o am faţă de U2. Individul este bolnav de atenţie, iar prin asta cred că încearcă să-şi ascundă lipsa crasă de talent vocal. Pentru mine U2  este un red flag: îţi place, suspectez că ceva este în neregulă cu tine! :P Midnight Oil a fost o formaţie care a ars-o la mesaj, dar care a şi însemnat ceva muzical, nu ca U2.

Dacă Metallica este considerată cea mai bună formaţie de thrash, chit că ea n-a cântat thrash, Guns N’Roses sunt creditaţi ca fiind cea mai bună trupă de glam/hard/heavy a anilor ‘80. Mă lămureşte şi pe mine cineva de ce?  Până în prezent au 4 (patru) albume, dintre care ultimul, Chinese Democracy, nu intră în discuţie. 3 albume cu câteva piese bune, dar nu groundbreaking, şi atât. Axl Rose un mare vocalist? No way, doar unul în trend cu hair metalul. Slash? Ok, dar nu special. Izzy Stradlin? Oh, da, mai ales compoziţional. Duff, Steven Adler sau Matt Sorum? Bunicei şi nimic mai mult. Appetite for Destruction şi cele două Use Your Illusion au nişte peak-uri, dar şi enorm de multe fillere. Ştie cineva alte piese de pe Appetite, pe lângă Sweet Child O’Mine, Paradise City şi Welcome to the Jungle? Ce capodoperă e aia cu 3 piese cunoscute din 12? Ce ştiţi de pe Use I? Don’t Cry şi November Rain, nu? Dar restul de 14? Ce au făcut GnR după 1991? S-au ţigănit până nu şi-au mai vorbit. Axl a scos Chinese Democracy după ce s-a scremut aproape 20 de ani, restul au dat-o în Velvet Revolver, unde au sfârşit din nou în a se ţigăni cu Scott Weiland. Overrated? Hellyeah!

Mulţi critici sau ascultători consideră că metalul clasic a cam murit în anii ‘90 de mâna grunge-ului, care a dat şi naştere unei generaţii grunge. În capul listei, Nirvana. Trei albume, filon punk la bază, simplitate. Bleach este o mizerie, Nevermind e un disc mare, de la In Utero deja se simte că terminaseră bateriile. Cobain a fost un mare cretin, nu pot să respect un drogat infect cu probleme de adaptare socială. Soundgarden şi mai ales Pearl Jam merită mult mai mult decât o face Nirvana să stea în prima linie a grunge-ului. Chiar şi Alice in Chains, oricât de mult l-aş fi urât eu pe Layne Staley. Deşi nu sunt grunge, tot la overrated şi alături de Nirvana i-aş băga pe Sonic Youth. Prostimea de prin România nu-i ştie bine.

Pentru mine, Aerosmith este formaţia care are o singură piesă foarte bună, câteva prizabile şi restul porcării. Piesa cea bună este Janie’s Got a Gun, prizabile sunt Love in an Elevator, Walk This Way, Eat the Rich, Livin’on the Edge, Dude , porcăriile încep cu baladele şi mai ales cu Dream On. GROAZNICI! Tyler e o imitaţie nereuşită de Mick Jagger, Perry nu e nici măcar Ron Wood, darămite Richards, who the fuck gives a damn about the others? Nici de un best of nu aduni de la ei.

Punkul este un topic despre care mă doare să scriu pentru că Sex Pistols este imens de supralicitată. Nevermind the Bollocks, Here’s The Sex Pistols este, cred eu, poate cel mai bun disc de rock’n’roll apărut în ultimii 50 de ani. Dacă uzanţa vrea să-i spună punk, n-am nicio problemă cu lucrul ăsta, pentru mine punk-ul e rock’n’roll. Cu toate că discul este din categoria must-hear, Sex Pistols, după cum bine au afirmat-o chiar ei, au fost the great rock’n’roll swindle. Grup efemer, Sid Vicious care nici nu a participat la înregistrarea discului, cu toate că oamenii tind să identifice formaţia cu numele lui Sid Vicious, apoi au dispărut fără să reuşească să-şi dovedească valabilitatea muzicală. Steve Jones a încercat ceva cu supergrupul Neurotic Outsiders, Johnny Rotten prin Public Image Limited, nimic notabil. Acum: scriam că respect punkul (mai ales The Clash şi Ramones din garda veche), dar ce-a ieşit din punk este mizerabil. De exemplu post-punkul, evoluat către goth-rock, acolo unde tronează Joy Division. Dacă anii ‘80 aveau nevoie de cretinul de serviciu care să facă trecerea de la Morrison la Kurt Cobain, Ian Curtis a semnat rapid condica. Ori sunt eu foarte prost, ori ceva se întâmplă de nu înţeleg obsesia pentru această trupă. Au un singur single, Love Will Tear Us Apart, două albume de pe care nimeni nu ştie nimic, dar sunt cu 5 stele pe oriunde, apoi o sinucidere marca Ian Curtis, enter New Order. Joy Division au simplificat şi mai mult simplitatea instrumentală a punkului, i-au amputat viteza şi atitudinea, înlocuindu-le cu melancolie şi a ieşit goth-ul. Băi, mai tragic este că de 30 de ani, goth-ul sună identic, cu excepţia Sisters of Mercy, nimeni n-a încercat nimic la nivel muzical. Vizual sunt ca nişte drag queens, măcar Joy Division erau normali la capitolul ăsta.

Din raţiuni medicale, o să închei cu Rammstein, cu toate că nu sunt convins că-şi merită locul pe lângă numele anterior menţionate. Rammstein nu există din punct de vedere muzical. Dacă nu aveau noroc cu Trent Reznor şi David Lynch care i-au inclus pe soundtrack-ul Lost Highway, cred că şi astăzi umblau cu demo-ul din poartă-n poartă, poate cineva se îndura să le producă muzica lipsită de cea mai mică originalitate. Die Krupps, ceva Oomph! şi nesimţit de mult Laibach scrie maaaaare pe frunţile lor, partea cu flăcările şi butaforia fiind flash-ul menit să te orbească pentru a nu vedea cât de mult au putut fura. M-am bucurat enorm când Unheilig le-a dat dictare prin topuri şi vânzări, sunt o ruşine pentru Neue Deutsche Härte, darămite pentru industrial sau EBM.

Menţiuni speciale şi neonorabile: Depeche Mode, R.E.M., Radiohead, poate Green Day şi Coldplay.

Thursday, September 5, 2013

Mai există spitale pentru nebuni?

Dacă asta este spusă la modul foarte serios, they walk among us!

Wednesday, September 4, 2013

Noi vs. ei şi o soluţie

În 1971 The Who scriau “Won’t Get Fooled Again”, piesă al cărei mesaj este cutremurător de valabil la nivel mondial chiar şi după 42 de ani. În 1996, DJ Boroş lansa “Câinii (Fugi, Boroş, fugi!)”, cântec al cărui mesaj este la fel de actual şi în România lui 2013, ţară membră UE. De asta ei făceau Renaştere, în vreme ce noi încă aram pământul cu băţul, la pula goală, după care ne dădeam singuri foc la recolte, ca să nu pună turcii mâinile pe avuţia poporului.

Am o rezolvare simplă pentru problema întregii naţiuni, câinii maidanezi. Câţi câini vagabonzi sunt pe străzi? 300.000 în toată ţara. Să spunem că au o medie de viaţă de 6 ani per individ. Cât ne costă mâncarea şi cazarea a 300.000 de câini care vor trăi cam 5-6 ani? 30 milioane de euro, calculează Brigitte Bardot suma exactă. Buuun: statu’ n-are banii ăştia, şi chiar dacă i-ar avea, îmi place să cred că nu este atât de iresponsabil încât să-i cheltuiască pe curul câinilor, cu toată gura pe care o fac asociaţiile de protecţie a animalelor. Deci, naşule, cum ne mişcăm? Păi executăm tracking de IP fiecărui cretin care a dat like dezinteresat pe Facebook la cauza câinilor maidanezi. După ce l-am identificat pe inimos, îi trimitem înştiinţare oficială că are două variante de responsabilizare pentru  cauza la care s-a raliat oficial prin like-ul dat cu mâna sa: ori adoptă unul, doi sau trei câini, în funcţie de cum iese la socoteală, ori plăteşte contribuţia sa de X lei pentru ca cei 300.000 de câini să fie ţinuţi şi hrăniţi vreme de 6 ani în condiţii civilizate la nişte adăposturi din afara oraşelor. Dacă nu o plăteşte de bună voie, după 30 de zile, ANAF-ul îi trimite o decizie de impunere, a.k.a. poprire, suma aferentă reţinându-se conform legii din salariu, conturi bancare, depozite, etc. All filler, no killer!

Thursday, August 29, 2013

Mein kampf

Discutam în dimineaţa asta cu două prietene care fuseseră la concertul Waters despre show şi despre agresivitatea pe care o arăt faţă de majoritatea oamenilor din publicul prezent la spectacolele de mare anvergură. Că sunt hater, că folosesc cuvinte extrem de dure, că nu suport pe nimeni şi nimic, că sunt metronomic şi repetitiv în stilul prin care-mi exprim dezgustul.

Se prea poate, dar vedeţi voi, am tot dreptul să fiu un nazist al gusturilor muzicale. Spun nazist pentru că orice discuţie de pe internet sfârşeşte prin reductio ad hitlerum, motiv pentru care scutesc eu de efort pe orice comentator care mă va face SS-ist. Spunem că am tot dreptul să fiu un fascist muzical pentru că spre deosebire de cei mai mulţi fani (rog a simţi maliţiozitatea) Pink Floyd, Sting, The Doors, Peter Gabriel, Iron Maiden, Bon Jovi, Gogol Bordello, Genesis şi orice alt nume mare din rock, de la 12 ani îmi distrug auzul, banii, coatele şi timpul cu muzică. Preponderent rock, în fine! N-am fost contemporan cu Floyd sau cu Genesis, însă am băgat pe venă tot ce au scos, am citit mii de pagini despre ei, am vrut tot timpul să ştiu cât mai multe, să ascult cât mai mult, să înţeleg cât mai mult din ceea ce se afla în spatele muzicii. În loc să-mi cumpăr jeanşi, îmi rugam părinţii să-mi dea bani de casete şi CD-uri, iniţial poloneze şi bulgăreşti, apoi originale. N-aveam haine multe, n-aveam prieteni, n-aveam iubită, nu aveam o viaţă socială, însă aveam o colecţie respectabilă de albume. În timpul în care cei ce astăzi scriu pe Facebook despre cât de mirobolant a fost show-ul The Wall rupeau petrecerile, paturile şi terasele, eu stăteam în casă şi procesam  mental încă un album. ŞI din dragoste pentru muzică am bătut  vreme de 3 ani, weekend de weekend, drumul de la Braşov la Bucureşti şi înapoi pentru emisiunile pe care le realizam la CityFM şi prin care am încercat tot timpul să educ puţin gusturile oamenilor, să împart cu ei ceea ce eu avusesem privilegiul să descopăr. Nu regret nimic, nu-mi pare rău pentru că poate sunt perceput ca un om fără copilărie, nu-i invidiez pe cei care au trăit altfel de plăceri mult mai accesibile, iar dacă aş avea din nou ocazia să aleg, aş alege să am aceeaşi viaţă pentru că, citându-l metaforic pe Roy Batty din Blade Runner, “I've seen things you people wouldn't believe”.

Nu este o culpă să fii ignorant sau să nu ştii nişte lucruri. Astea se pot trata cu foarte multă uşurinţă: şi eu am fost ignorant, superficial sau tabula rasa, Orphaned Land fiind cel mai recent exemplu în ceea ce mă priveşte. Nu-ţi trebuie decât o doză minimă de decenţă, o picătură de smerenie şi ceva recunoştinţă fiindcă printr-o conjunctură favorabilă sau prin benevolenţia unui samaritean ai mai făcut un pas în exteriorul zonei de banalitate. Din păcate, şi o spun cât se poate de asumat, românii care vin la aceste spectacole nu sunt ignoranţi sau superficiali, ci din cale afară de snobi şi infatuaţi, altminteri boli incurabile. M-aş bucura să ştiu că 30% dintre cei care s-au dus la concertul AC/DC cunosc astăzi că a existat şi Bon Scott în istoria trupei, că imediat după concert au avut curiozitatea să citească pe Wikipedia două rânduri despre cei pe care i-au ascultat vreme de două ore. M-aş bucura să aflu că Roger Waters i-a făcut pe români indiscreţi a propos de un David Gilmour, Syd Barett, Rick Wright sau Nick Mason. M-aş bucura să cred în continuitatea pe care fiecare spectacol o are în cultura celor care se înghesuie acolo, aparent doar pentru că aşa face lumea bună. Dacă aceasta continuitate ar exista, cu timpul ar dispărea interesul publicului pentru curvele, ţiganii, cocalarii şi pseudorockerii care compun showbiz-ul românesc. Oamenii nu se vor mai mira să afle că după Thrillerul lui Jackson, cel mai bine vândut album din istorie este Back in Black-ul AC/DC.

Pemiteţi-mi să fiu sceptic şi să-i urăsc în continuare din toată fiinţa mea pe cei care merg la aceste concerte, iar a doua zi uită cu seninătate că pe lumea asta există unul Roger Waters.  Şi mai permiteţi-mi să n-am o părere bună despre Metallica, Waters, Peter Gabriel sau Jim Morrison: sometimes, every cop is a criminal!

Tuesday, August 27, 2013

Tomnaticul mult prea cretin de concert

Există o specie de şobolani umani îngrozitor de enervantă: inodorii foarte inspizi, uzual corporatişti, care se trezesc cu o zi-două înaintea oricărui concert mare că vor şi ei bilete. Şi le vor întotdeauna la preţul oficial. Sunt din cale afară de iritanţi pentru că:

1. prin prezenţa lor şi prin mofturile pe care le fac strică plăcerea celor care se duc acolo pentru respectivul artist. Nu ştiu nici măcar 4 piese de la Pink Floyd, de exemplu, că tot vine mâine Waters, dar vor să ajungă la concert pentru că aşa este de bonton, pentru că dă bine un checkin pe Facebook şi pentru că este încă un motiv de a socializa cu “prietenii”, adică aceleaşi animale cu care ies zilnic la ţigară. Se vor agita, vor face zgomot, vor urla non-sensuri şi vor face poze. Multe poze! Cu telefonul! Pe care-l vor ţine sus jumătate din concert. Futând astfel momentul celor care nu şi-au luat bilete doar pentru că va cânta aia cu “ticiăr, liv douz chiţ ăloun”.

2. sunt din cale afară de proşti şi egocentrici. Cât de cretin să fii să speri că vei găsi X bilete la cel mai aşteptat spectacol al anului, la preţul lor normal şi cu 2 zile înainte de show? CÂT DE CRETIN?

3. Cât de imbecil trebuie să fii să poţi umple facebook-ul şi forumurile cu această întrebare? Înţeleg că eşti cu nevoi speciale, dar chiar atât de prost să fii încât să nu o conştientizezi nici măcar aşa, un pic?

4. nu sunt fani, nu sunt curioşi să afle de ce e pulică ăla de cântă mâine uriaş, sunt doar nişte oportunişti sociali.

Necazul e că prin corporaţii se caută drone mimetice, lipsite de personalitate şi inteligenţă, pe care companiile le plătesc bine să rămână mimetice şi lipsite de personalitate plus inteligenţă.

Sper să se prăbuşească scena peste voi şi să muriţi în cele mai groaznice chinuri!

Friday, August 16, 2013

Am mâncat rahat!

Mea maxima culpa – moment: Acum aproape 3 ani mă văitam precum o damzelă in distress în faţa rebootului seriei Devil May Cry. După ce am jucat noul DmC, mă simt dator să-mi arăt singur degetul mijlociu: nu doar fiindcă este cel mai bun joc al seriei, chiar peste bijuteria numită Dante’s Awakening, da’ şi pentru că detestatul personaj este construit magistral, de data asta având un storyline decent şi verosimil în spate. Nu voi spune că noul Dante este mai bun decât vechiul Dante pentru că-mi plac ambii. Şi cu toate că foarte mulţi ne-am scos capetele de prin cururi, capete vârâte atât de adânc de vedeam lumina zilei  prin strungăreaţă, jocul nu s-a vândut straşnic. Probabil că va urma o continuare clasică, făcută de japonezi, cu mult backtracking şi non-sensuri. Păcat…alea cuminţi (Ninja Theory) n-are noroc!

Monday, August 12, 2013

Art-shalom

După cum se ştie din postul anterior, weekendul trecut am ajuns la Sibiu pentru Artmania. Concluziile mai jos, cu liniuţe, ca la şcoală:

  • Amaranthe: primul disc a fost o chestie simpatică-foc, eu i-am zis Eurovision metal, suficient de catchy încât să mă facă să o trec pe un CD pentru maşină. Al doilea album dă semne de oboseală, iar dacă nu schimbă ceva rapid, se vor duce naibii urgent. Din punctul ăsta de vedere sunt un alt fel de Steel Panther. Elize Ryd sună bine, arată bine şi, orice s-ar întâmpla cu Amaranthe, cred că are un viitor promiţător în faţă. Dovadă că deja s-a învârtit pe noul disc solo al lui Timo Tolkki. Altfel, piesele Amaranthe au o structură extrem de liniară growl – male clean vocals pe bridge – refren female. Frecventabili, dar n-aş plăti să-i văd doar pe ei, mai ales că nici n-au cântat cea mai bună piesă pe care au scris-o până în prezent, Amaranthine.
  • Haggard: sfinte rahat, am simţit că mă întorc în timp cu cel puţin 10 ani, pe vremea când era la modă symphonic gothic metalul. I-am găsit întotdeauna fascinanţi pentru că reuşeau cu 22 de muzicieni în componenţă să sune mai prost decât  un trio ca Motorhead sau Venom, ceea ce este o performanţă. Asis sau cum naiba îl cheamă, ţinea chitara foarte sus, aidoma unui muzicant de pe la nunţile româneşti. Bine, la el cauza era burtălăul imens. Probabil şi la muzicanţi e aceeaşi cauză, dacă mă gândesc bine. Publicul era în delir, dar nu m-a surprins treaba asta, ştiută fiind fascinaţia românilor pentru gothicul de căcat.
  • Within Temptation: foarte profi, foarte atenţi cu show-ul, cu imaginea lor, cu detaliile. Sharon den Adel cântă excelent, arată foarte bine şi este o prezenţă scenică extrem de agreabilă. Piesele de pe cel mai recent disc sună, după părerea mea, infinit mai bine ca cele mai vechi şi pentru că sunt mult mai poppy şi cu mai mult groove. Lumea era, însă, de altă părere: venise chitită pe sympho-goth şi juisa la Mother Earth. Găsesc potrivit soundul comercial la genul ăsta de formaţii. Pe “What Have You Done?” au proiectat şi nişte imagini cu prietenul meu Keith Caputo, actualmente Mina.
  • Xandria: not another soprano-fronted band! Serios, chiar mai poate asculta cineva aşa ceva? Dacă Within Temptation şi Nightwish au prins trenul  de prin 1996 cu mult succes, Within Temptation chiar adaptându-şi muzica vremurilor, restul formaţiilor sunt absolut inutile. N-am spus proaste, ci inutile. OK, dacă eşti încă un coşuros ochelarist care la 30 de ani stă pe banii mamei, e de înţeles că faci laba la Floor Jansen, deci automat şi că pleci urechea la asemenea trupe.
  • Orphaned Land: nu…deci nu, nu, nu! This was not supposed to happen! Îi ştiam vag, niciodată nu i-am ascultat cu atenţie, aşa că eram decis să-mi rezolv treburile în timpul recitalului lor, recte să mănânc ceva şi să-mi cumpăr licoare cu Aloe Vera pentru drum, practic era singura formaţie de pe afiş pe care nu vroiam să o văd. După două piese, însă, mandibula îmi atârna undeva la nivelul sfârcurilor. Israelienii sunt absolut uluitori şi chiar dacă există tentaţia de a-i compara cu Melechesh, un alt grup unic, muzica lor şi mai ales  mesajul promovat sunt foarte speciale. Cu toate că am ascultat enorm de mult metal la viaţa mea, Orphaned Land m-au dat literalmente jos de pe fecale, o recunosc cu francheţe. De departe recitalul anului şi o revelaţie personală!
  • Lacrimosa: he he…am o relaţie foarte ciudată cu ei. Iniţial nu-mi plăceau, apoi Copycat mi s-a părut foarte interesantă, cu timpul au crescut în mine şi acum pot spune că-i respect foarte mult. Lacrimosa era motivul meu prostesc pentru care tânjeam să mă mut în Basel: poate într-un Coop sau pe strada aceea cochetă şi plină de boutique-uri de pe lângă primărie m-aş fi întâlnit odată întâmplător cu Tilo Wolff. :) Deşi a plouat îngrozitor, atmosfera de la Ich Bin der Brennende Komet a fost perfectă, una dintre cele mai memorabile ever: o ploaie care parcă se înteţise şi mai rău, un cer gloomy şi mii de oameni care cântau “Umringt, nicht halb so schön,wie der Mensch auf der Kugel am äußersten befestigt…” Simplul fapt că m-au făcut să stau vreme de 2 ore ud până la piele cu toată pelerina pe care o aveam spune totul. Din păcate, cei 50 de oameni care mai rămăseserăm la final n-am mai avut puterea să cerem Copycat, piesă pe care Tilo nu o cântă niciodată  din proprie iniţiativă pentru că este total diferită de stilul formaţiei.
  • Centrul Sibiului este foarte frumos, stă oricând alături de orice orăşel din Germania, Austria sau Elveţia. Revin de fiecare dată cu plăcere în el.
  • Sibienii sunt înfiorător de lenţi în orice, condusul este un coşmar pe acolo, până nu se goleşte giratoriul, nimeni nu-şi pune problema să intre în el, deşi timp şi loc sunt berechet.
  • Sibiencele au sânii mari, sibienii au burţile mari.
  • Lumea din Ardeal este mai civilizată decât cea din Bucureşti: s-a băut cu măsură, n-am văzut pe nimeni să se fi făcut cracă până să înceapă concertele, publicul este mult mai cunoscător.
  • Cu toate că se simte educaţia superioară, idioţi există pretutindeni. Salutul tradiţional al celor de la Orphaned Land este “We are Orphaned Land from Israel! Shalom!”. Era virtual imposibil să nu se găsească şi câţiva patrioţi care să strige “Heil Hitler!”. Nu sunt adeptul corectitudinii politice, sionist n-am fost niciodată, ba chiar simt că mă ia de jos când aud prin filme replici în genul celei din Independence Day, dar nu pieriţi voi dracului în chinuri cu xenofobia şi antisemitismul invocate chiar şi atunci când oamenii aceia sunt extrem de rezonabili şi decenţi? Ori Orphaned Land mustesc de decenţă, pacifism şi toleranţă religioasă.
  • Dacă creierul neted de capitală are tricou cu Metallica, ardeleanul e cu Rammstein. Sper să faceţi limfom Non-Hodgkin şi să muriţi!

  • Degeaba ne îmbătăm noi creştinii cu apă rece, Dumnezeu cel în credem noi nu există. Există doar Yahweh (sau Iehova) şi este evreu, altfel nu se explică cum pe durata show-ului Orphaned Land a fost soare, iar în secunda în care au spus  Shalom-ul de final şi s-au dat jos de pe scenă, a pornit ploaia.

  • “Ploaia” scris aşa nu redă realitatea. Mai degrabă ploaia

  • Remus Cernea s-a întors cu bine din Taiwan, avea atârnate de gât două kile de cameră foto, probabil cumpărată de acolo la preţ bun şi fără VAT (că doar nu o fi primit-o ciubuc). În apărarea lui, ştia versurile de la Alleine Zu Zweit.

  • A small tip: dacă tot vii de la Bucureşti ca o primadonă masculină doar pentru headliner, bagă un ochi pe prognoza meteo înainte, să nu baţi 300 de kilometri de pomană, ca să ai de unde te întoarce, precum paltonarii. Tatuajele însoţitoarei nu ţin de ploaie, pelerinele o (mai) fac.

Update: Uitasem tradiţionala poză de concert. Astăzi un ardelean pur! :D

20130809_192439

Friday, August 9, 2013

Angajaţi idioţi #1: Eventim

“You’re my brother, so think like it, don’t use idiots for the job”

quote from Snatch

O să încep un soi de foileton despre netoţii angajaţi pe la tot felul de firme. Promit ca pe viitor să încerc să le reţin numele, pe care să-l fac public aici. Nervii mei nu sunt politically correct şi nici nu mai sunt dispuşi să acorde privilegiul anonimatului unor cretini angajaţi de alţi cretini pentru a oferi soluţii celor care le plătesc, de facto, salariile. În episodul de astăzi, Eventim!

Lunea aceasta am intenţionat să-mi cumpăr abonament la Artmania, mai mult prostit de onorabilul frate. Artmania începe, de fapt, astăzi, deci vineri. Încerc să comand abonamentele pe internet, unde observ că singura modalitate de livrare disponibilă este ridicarea acestora personal, la sediul Eventim din Bucureşti. Contrariat, sun la firmă, unde îmi răspunde un dobitoc al cărui nume nu l-am reţinut, dobitoc care îmi explică foarte poticnit că în 5 zile el n-are cum să trimită prin curier rapid (it usually takes one day) abonamentele. Degeaba îl fac conştient că Amazon-ul îmi poate livra în 3 zile orice, el nu şi nu. Apoi încerc printr-un contraxemplu să-l conving de aberaţiile pe care le debitează şi de faptul că pot să-mi ridic foarte simplu abonamentele chiar de la locul în care se ţine spectacolul, că doar nu sunt nebun să bat drumul până la Bucureşţi  pentru ele. Omul, aidoma unui portar bătut de soare în post, era neînduplecat.

Rămânea varianta de a ruga o prietenă să ridice personal abonamentele, apoi tot ea să mi le trimită la Braşov. Dar nici asta nu e o procedură atât de simplă pentru că trebuie să prezinte acolo o copie după buletinul celui care a făcut comanda, precum şi după cardul cu care s-a plătit. Pure fucking armageddon!

Mai sun încă o dată pentru a mi se confirma că nu sunt necesare testul HIV la zi, numărul de partenere sexuale din ultimul an, dovada că nu am fost colaborator al Securităţii, lucruri normale în asemenea situaţii. Din fericire, îmi răspunde o fată care, plină de candoare, după ce-mi ascultă linistită povestea, îmi spune: da’ de ce nu luaţi dumneavoastră bilete din Braşov, de la firmele din reţeaua noastră? Păi pentru că pe site nu scrie decât de Bucureşti. Aaa, da, am uitat să activăm scriptul cu harta pentru celelalte oraşe. (hint: acum merge)

Concluzia e că mama proştilor pare a fi mai gravidă decât era Alien Queen. Decât un bitong sandilău, mai bine urât şi cu sânge acid.

Monday, August 5, 2013

Jason fără argonauţi

Aversiunea pe care o am faţă de Metallica nu e de ieri, de azi. Este aversiunea pe care o am la orice formă de oportunism exagerat. N-am ascuns-o, ba chiar era asumată public şi în vremea în care făceam radio la City FM. Ocupat să-i detest pe Ulrich şi Hammet, niciodată nu i-am acordat atenţie lui Jason Newsted. Nici nu aveam cum să o fac, din moment ce nimeni nu i-a acordat vreodată lui Jason Newsted atenţie sau credit. L-au luat în formaţie pentru că ţinea la băutură, chiar dacă motivul oficial este pedigree-ul său thrash de la Flotsam & Jetsam. De fapt, cred că l-au luat pentru că nişte bullies au o nevoie constantă în jurul lor de oameni pe care să-i umilească. Iar Newsted a fost umilit din primul moment: pe …And Justice For All, pistele de bass sunt inaudibile, pe restul albumelor n-a fost lăsat să se exprime muzical. În 15 ani alături de Metallica are doar 3 piese la care i s-a îngăduit să compună. Întâmplător, două dintre ele sunt printre cele mai bune din istoria Metallica, My Friend of Misery (coverul Borknagar sună infinit mai bine ca originalul) şi Blackened. Ciudat pentru un om care a scris aproape de unul singur un disc emblematic pentru thrash, Doomsday for the Deceiver, şi cam jumătate din No Place for Disgrace.

Sătul să fie etichetat drept cel mai prost din curtea şcolii, Newsted pleacă în 2001, dar, ca un gentleman, rămâne în relaţii bune cu cei care i-au distrus viaţa. Devine membru oficial Voivod, cântă pe trei albume fără să aibă pretenţii sau orgolii, ca un muncitor harnic şi modest. În paranteză, oricât de mult am încercat, deşi sunt sigur că au ceva aparte, n-am putut să rezonez cu Voivod. Apoi a stat cuminte şi a pus la cale primul său disc solo. Se numeşte Heavy Metal Music şi este mult mai bun decât orice a scos Metallica în ultimii douăzeci de ani. Să nu vă aud că Death Magnetic este un album bun, aşa cum au fost învăţaţi gibonii să creadă. Ca nişte maeştri ai oportunismului ce sunt, Metallica au făcut o mişcare foarte ticăloasă: după mizeria aproape neverosimilă numită St. Anger, absolut orice ar fi scos ulterior, chiar şi un disc country, trecea drept capodoperă în urechile oricărui neavizat. Cu Lulu şi-au pregătit iarăşi terenul pentru un nou come-back văzut ca salvarea omenirii, asta aşa, între noi.

Revin la Newsted: nu m-au frapat instrumentaţia şi bass-ul uneori stoner, cât au făcut-o vocea sa şi pofta cu care cântă extrem de sincer exact ceea ce spune, heavy metal music!

Am scris mai demult că nu fac recomandări şi mă ţin de lucrul ăsta. Nu am vrut decât să scriu despre un muzician pe care în mod nedrept n-am dat nici doi bani, eu şi o întreagă lume!

Update: Aţi remarcat o chestie? Dacă “artiştii” români solo îşi spun Andra, Corina, Antonia, muzicienii străini care se respectă folosesc doar numele de familie: Newsted, Halford, Wayne, Tremonti.

Wednesday, July 31, 2013

Excesul de logistică e o probă a non-valorii

Istoria ne-a învăţat că mediocritatea şi incompetenţa se ascund cel mai bine în spatele tehnologiei, iar de acolo au tendinţa de a se supraevalua şi de a preda lecţii de viaţă. De aceea, este momentul să plantăm, apoi să cultivăm şi la final să recoltăm puţin discernământ, puţină decenţă şi ceva gust.

  • Cel mai scump echipament de schi nu te face un schior bun.
  • Cel mai nou mouse Mad Catz R.A.T. nu te face gamer.
  • Cel mai subţire macbook pro nu te face un creativ avantgardist cu viziuni minimaliste.
  • Cele mai bune căşti din oferta Audeze nu te fac audiofil.
  • Cel mai dotat aparat foto atârnat de gât nu te face un fotograf adevărat, chiar dacă tu insişti să-ţi adaugi cuvântul “photography” la numele de pe Facebook. (You fucking tosspots, nimeni nu mai e Ion Viorel, toţi sunteţi Ion Viorel Photography!) Şi tot aici, nu orice sesiune foto cu doi pitecantropi într-un lan de coaiele popii este artă.
  • Cel mai lung păr şi cea mai deprimantă barbă nu te fac poet.
  • Cel mai exclusivist stilou Montblanc nu te face scriitor.
  • Cel mai puternic Mercedes nu te face businessman.
  • Cea mai lungă pulă nu te face amant.

Problema nu sunt ei, ci prostimea superficială care se lasă sedusă de tot bling-blingul de la suprafaţă şi-i validează ca mari artişti emeriţi ai domeniului în care-şi exercită cu voluptate impostura. Iar la urmă, aceeaşi prostime se lamentează burghez că nu mai avem valori. Exemplele ar fi multe: just take a look around or in the mirror!

Friday, July 26, 2013

Future KISS roadie

Flash-shit: am fost la concertul Maiden de miercuri. Nu m-am dus pentru Maiden pentru că deja îi văzusem de două ori, am făcut-o mai mult pentru Anthrax. Care Anthrax au cântat, cred, doar 7 piese, dintre care 3 au fost coveruri.
Lucruri beton şi ghenă, luate aleatoriu:

- Sunt primul care plătesc biletul la un show Anthrax, fie el şi în club. Formaţia sună căcător de bine, acum am confirmarea.

- Charlie Benante e poate cel mai underrated drummer din lume, cu toate că bate pur şi simplu senzaţional.

- Dacă în anii ‘90 Belladonna era veriga slabă din trupă, omul a strâns din dinţi câtă vreme John Bush i-a luat locul, a muncit enorm şi acum este de o versatilitate fantastică. Astăzi nu mai concep Anthrax fără Belladonna.

- Maiden merg ceas, McBrain, Dickinson şi Harris par neschimbaţi, restul parcă au mai îmbătrânit. Spre surpriza mea, McBrain a bătut foarte corect şi precis, în ultimii ani tipul era în legea lui.

- Au, însă, o mare problemă: nimeni nu vrea să asculte piesele de pe cele mai recente albume. În acelaşi timp, hate to be them: trebuie să fie cumplit ca de peste 30 de ani să fii obligat să cânţi seară de seară The Trooper sau Aces High. Sigur ajungi să le urăşti, sigur sfârşeşti prin a te urî pe tine însuţi. Pe de altă parte, eşti în showbiz şi publicul plăteşte să asculte piesele care-i plac lui, nu alea care te împlinesc pe tine ca muzician. Fenomenul se numeşte glorified prostitution.

- Audienţa de la al doilea, al treilea sau al patrulea concert este întotdeauna mai cunoscătoare decât cea venită la primul show al unei formaţii. Iar asta contribuie enorm la atmosferă. M-am bucurat că mulţi erau acolo special pentru Anthrax. Regula nu se aplică pentru cei care merg la concertele Metallica: ei sunt idioţi şi prima, şi a doua oară, şi a treia oară, şi a patra oară. Heck, de fapt sunt idioţi pentru că sunt fani Metallica. Încep să cred că şi fanboy-ismul Metallica reprezintă un barometru bun pentru prostia umană, alături de credinţa în dieta vegană, homeopatie, horoscop, moaşte, Becali, Antena 3, How I Met Your Mother, etc.

-  Momentul în care Dickinson a apărut cu un devilock a la Jerry Only a fost de un penibil rarisim. De când NWOBHM-ul şi wrestlingul au început să se confunde?

- Românului nu trebuie să-i dai posibilitatea de a cumpăra bere. Din bătrâni ştim că berea va deveni principala sa prioritate şi motivul care va fute dispoziţia puţinilor nebăutori.

- Există şi la noi părinţi relativ destupaţi la minte, ai căror copii sunt obişnuiţi de mici cu altceva decât cu Smiley şi Alex Velea. Voila poza asta!




Friday, July 19, 2013

Rahat nu foarte distractiv*

Adresa mea serioasă de Gmail, aia cu care aplic la joburi şi cu care am legat contul de LinkedIn, nicidecum cea pe care o folosesc la signup pe forumurile de warez pr0n, este pe bază de mdbara, aka numele de mirean.
Buuuun: zilele trecute aflu eu că prin India există unu’ pe care-l cheamă mdbarai. Înţeleg că mdbarai ăsta vrea să se angajeze ceva în IT prin Mumbay, din moment ce firma la care şi-a depus el SiViul mă tot cheamă să mă prezint prin nu ştiu ce corp al clădirii pentru face-to-face interview. Ce se întâmplă, de fapt? Deştepţii de la resurse inumane n-au reţinut exact adresa de email a individului, aşa că trimit şi pe mdbara, şi pe mdbarai. Posesorul adresei mdbarai@gmail.com (ia-o p-asta, boţii înţelege versu’ lu’ Tataee), cel puţin la fel de inteligent precum este HR-ul firmei de la care intenţionează el să salte ceva rupii cu care să-şi cumpere foarte mult curry pe care să-l transpire alături de încă 2 miliarde de indieni întru deliciul olfactiv al omenirii, răspunde cu reply all la mesaje, astfel încât eu asist neputincios la toate discuţiile lor, purtate şi într-o engleză aproximativă.
Mă cam mâncau degetele să le scriu că-s cu toţii în pattern, respectiv nişte indieni idioţi ca majoritatea indienilor, dar corectitudinea politică atât de caracteristică mie mi-a înroşit urechile, urlând: “Fii mai bun, nu vezi că nimeni nu te iubeşte?” Aw, fuck!

*traducere şi adaptare de mdbarai a expresiei englezeşti “not-so-funny shit”

Update:

Friday, July 12, 2013

MDB@lamer1980

Culmea tristeţii este atunci când de bucurie că e vineri seara, ţi-ai face cont de Twitter numai ca să scrii asta.

Monday, July 8, 2013

Lipsa logicii vine din antichitate

De când cu filmul 300, retarzenia “This is Sparta!” a ajuns un internet meme din cale afară de faimos. Decât că (bucureşteni, pupici!) are la bază o dovadă elocventă a lipsei de logică atât de specifică rasei umane. Frank Miller, autorul 300, era într-o vreme un individ destul de isteţ, astfel că-l pot suspecta de o oarecare subtilitate a transmiterii unui mesaj aproape subliminal. Xerxes e foarte tare, aidoma Uniunii Sovietice, se învecinează cu cine doreşte, iar acum vrea să se învecineze cu Sparta. Om educat, de familie bună, intenţionează să o facă civilizat, aşa că trimite un mesager care să comunice Spartei termenii săi. Ba mai mult, urmând un raţionament logic, îi pune ăluia în desagă nişte capete ale unor regi pe care i-a trimis în lumea lui Dahaka, să nu zică interlocutorul că n-are referinţe.(dedicaţie pentru prietenii noştri corporatişti)

King Laionaidas, însă, este foarte dobitoc şi are probleme uriaşe în a înţelege necazul real cu care s-a pricopsit, independent de cine i-a spus de ea: unu’ foarte puternic, uşor efeminat şi narcisist, dar cu falusul erect, îşi cam face de lucru pe la fundul lui, cu vădite intenţii pederaste. Şi în loc să-şi frece barba doct, aşa cum ar fi procedat Morgan Freeman, dând impresia că lucrează la o soluţie inteligentă, el se enervează pe mesager şi-i fute ăluia un picior din fundul silozului de-l trimite în China. După care, ca tot omul prost sau Oana Zăvoranu, merge la vrăjitoare, denumite pompos Ephori, unde dă bani mulţi ca să-i spună alea ce-i de făcut.

Nici nu te mai miri de cum reacţionează una din zilele noastre căreia îi aduci la cunoştinţă în mod foarte elegant şi obiectiv o realitate, “draga mea, pe baza acţiunilor tale, gândirii pe care (nu) o ai şi a vorbelor pe care le rosteşti, îmi pare nespus de rău că-ţi dau eu vestea cea cumplită, dar eşti o cretină incurabilă”: în loc să se simtă deranjată de faptul că este o cretină incurabilă, ea se supără că-i spui lucrurile acestea, ca un mare nesimţit ce eşti. :P

Monday, July 1, 2013

Stridenţa este dezgustătoare

Unul dintre lucrurile care au venit odată cu evoluţia intelectuală a omului care îmbătrâneşte (evit cuvântul maturizare pentru că-l folosesc toţi stupizii) este că am devenit mult mai tolerant, nu în sensul în care mă voi duce să salvez planeta de invazia PET-urilor sau să înfiez un puradel, dar măcar abordez cu o ignoranţă elegantă majoritatea subiectelor care nu mă vizează direct. Printre ele, homosexualii. Ca să mă şi citez, atâta vreme cât curul meu e în siguranţă, treaba fiecăruia ce ia-n mădular.

Toleranţă (sau ignoranţă elegantă) nu înseamnă că vreau să văd asta, să discutăm despre asta sau să facem apologia mândriei că suntem cum suntem. Mâine-poimâine devenim mândri că mâncăm cu furculiţa sau pentru că mergem în două picioare. Ori showing off-ul sexual sau al sexualităţii e din cale afară de strident şi, pe cale de consecinţă logică, scabros.

Pentru ce tot acest background? Life of Agony a fost o trupă extrem de interesantă prin anii ‘90 pentru că era mult diferită de hardcoreala clasică, aia cu “Brooklyn, New York…hardcore, for ma’ family, for ma’ friends!”, după cum se poate asculta aici.

Între timp, vocalistul Keith Caputo, muzical extrem de competitiv altminteri, a descoperit că este o femeie obligată să trăiască într-un trup de bărbat. Şi aşa a devenit Mina Caputo. Dar în loc să facă treaba asta cu decenţă, s-a apucat de asemenea videoclipuri.

Modul în care se comportă Keith/Mina este definitoriu pentru stridenţă: în loc să fii tu împăcat cu ceea ce eşti sau ai devenit, vrei să o arăţi şi altora, că poate mai găseşti unii ca tine. Găsesc treaba asta, la modul general, extrem de scârboasă.

Thursday, June 27, 2013

Nasol moment, mişto colivă

Judecată la rece, cinic şi foarte obiectiv, dincolo de furtuna emoţională cu care doar băgarea la brutărie a lui nea Gigi mai putea spera să se compare, povestea din Muntenegru mi-a amintit din nou cât de tare urăsc ideea că împart acelaşi tip de paşaport cu majoritatea românilor.

Dacă ne propunem să învăţăm puţin din arta discernământului, primul lucru care te loveşte este românismul total al întâmplării. Totul, dar absolut totul, transpiră prin milioane de pori un miros fetid de românism.

Avem aşa: o agenţie semi-obscură care are contract cu o firmă de transport la fel de obscură, ai cărei şoferi îşi iau concediu de la serviciul principal pentru că “au o cursă”. Ceva similar concediilor medicale de pe vremuri, date ca magraonul să meargă la făcut vinul prin Moldova.

Apoi, oare către ce destinaţie se îndrepta inimosul autocar ticsit de turişti români? La dracu’, unde poate merge un grup de români dacă nu la o mănăstire? Românul şi religia sunt într-o amanţie de când lumea şi pământul, dacă nu bate el trei cruci atunci când vede o clopotniţă, mai o freacangeală a portofelului de racla cu moaşte, nu-i român neaoş. Nihil sine deo, ‘ai?

Şoferu’ era de vreo douăj’ de ani poliţist, un alt simbol al românismului. Poliţistul e unul dintre ăia din cauza cărora societatea mioritică se bazează pe încălcarea legii, nu ca la vesticii cei proşti, pe respectarea ei. Poliţistul român este cel care nu sancţionează niciodată gherţoii bolnavi de complexul Bullit, preferând să ia o şpagă şi să lase şoselele populate cu dobitoci inconştienţi care n-au frică de o lege pe care n-au fost învăţaţi să o respecte. Dar de ce n-ar şi copia comportamentul celor pe care nu-i sancţionează? Doar nu-i mai prost să stea el singur la semafor într-o ţară în care toată lumea fură.

Nu pot să nu mă întreb câţi dintre evlavioşii de prin autocar îşi făcuseră o asigurare medicală de maximum 30 lei pentru ca în caz de vreo porcărie, nu contribuabilul român să suporte cheltuielile repatrierii sale, ci firma de asigurări. Ditto, românul n-are nici cultura purtatului de grija propriei persoane, lui tot timpul trebuie să-i facă statul, prinţul Charles, madam Merkel, UE, sindicatul sau bunul Arafat.

Românească este şi gravitatea ridicolă a diriguitorilor statului român, buluciţi să bage capul în poza cu îndurerata asistenţă de la orice procesiune funerară. Victoraş a decretat zi de doliu naţional, de parcă murise Mandela, ctitorul statului român contemporan. Zgonea, cel care reuşeşte contraperformanţa de a fi mai prost până şi ca generalul de izmene şi chiloţi Gabi Oprea, iar Gabi Oprea e de a dreptul abisal, încă nu ştie cum e cu “din cauză” şi “datorită”, dar tot a dat de la fondul de protocol 4000 pe cap de familie îndoliată. Miniştrii de interne şi al apărării mulţumeau piloţilor care au decolat şi aterizat, brancardierilor, personalului TESA, iar Gâdea, cu o cocardă în piept, se simţea mândru că este român. N-avem de ce să ne mirăm, doar românii sunt singurii idioţi din lume care aplaudă după ce aterizează avionul. Ăştia au şi ei drept de vot, aşa că felicitările transmise agramat de către ministrul apărării pilotului care, stupoare, a reuşit să pună la sol un Hercules, trec drept normale într-o ţară medievală ca România.

Apoi Vasile Blaga, vorba amicului Eftimie, cel care impune respect fără nici un motiv anume şi este absolut incompetent şi prost în toate în afară de ciordeală, cerea, dintr-un motiv clar numai lui, demisia lui Corlăţean. Bine, este inutil şi impropriu să discutăm penibilul unei ţări al cărei ministru de externe e Corlăţean, individ  cu carisma, viteza de reacţie şi inteligenţa pietrei de pavaj. În mod natural, nu putea lipsi MRU, acest carierist rapace, întotdeauna gol de idei, dar mereu dornic să exprime neîntrebat, doct şi elitist un nonsens.

Da, a fost o tragedie, tragedia românismului cu puritate 100%. Aşa să ne ajute Dumniezo, drăguţul!

Saturday, June 22, 2013

Paradoxul hip hop-ului românesc

La originile sale, rap-ul (hip hop) a scos nasul ca o muzică a maselor rupte-n cur, deloc elitistă, cât foarte protestatară şi cu un adânc mesaj social. Că ulterior au apărut tot felul de poeţi rap, cu texte metaforice şi idei filsofice, asta deja este o altă poveste. Una peste alta, însă, rap-ul nu este o muzică a burghezilor sau a oamenilor periculos de şcoliţi sau, doamne fereşte, excesiv de inteligenţi.

În ţara noastră există legenda că dacă asculţi Paraziţii, de exemplu, eşti un om foarte deştept pentru că Paraziţii sunt foarte deştepţi. Paradoxul pe care-l invoc, însă, trăieşte prin cei care ascultă muzica rap în România: deşi, repet, hip hop-ul trece ca o muzică făcută de oameni inteligenţi pentru cei ca ei, în realitate aproape toţi ascultătorii sunt imbecili. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât o formă de artă are trecere printre dobitoci, într-o mare măsură ea este dobitoacă, contrar percepţiei generale. Puţină reductio ad absurdum pe contraexemplu clarifică raţionamentul de mai sus: Rush nu fac o muzică pentru cretini pentru că nimeni nu cunoaşte cretini care să asculte Rush.

Sărmanul Cheloo…sigur ştie că este modelul de viaţă al bodyguarzilor îndopaţi cu steriozi şi al cocalarilor cu Golf 3, dar el tot se mai crede foarte deştept. E ca şi când Peter North ar spera la un Oscar!

Sunday, June 16, 2013

Hate Matinée #2

Urăsc blogurile care nu pot fi citite pe RSS reader

Sunt de modă veche, iar asta se traduce cu faptul că-mi place să-mi citesc presa dimineaţa, stând ca un lord pe căcăstoare, unde “presă” înseamnă câteva bloguri, că ziare nu mai avem. O fac pe tabletă, prin gReader pro, via Google Reader. Şi mă vitriolez când văd că există unele bloguri care nu acceptă feed view sau read mode pentru că proprietarii lor sunt nişte rupţi în cur. Bă, eu înţeleg că n-ai o viaţă, că reuşeşti contraperformanţa de a fi mult mai prost decât eşti gras, tu fiind infect de gras, înţeleg că nu fuţi nimic, înţeleg multe lucruri, dar chiar atât de fomist să fii tu încât să te lamentezi că ce ne facem după 1 iulie când se închide Google Reader, dar să blochezi feed view-ul blogului tău doar ca să-ţi faci accesările cu care să mai pişcotăreşti 100 de euro de la ăia care îţi dau reclamă?

Urăsc să aud cuvintele “nu e genul”

Vouă celor care folosiţi expresia asta obosită şi cleioasă, să vă spun o chestie: cu toţii suntem genul la un moment dat în viaţă şi în funcţie de nişte conjuncturi. Indiferent care este genul!

Urăsc graşii pseudo-simpatici

Majoritatea obezilor, după ce trec de faza în care-şi neagă grăsimea, au tendinţa de a încerca să compenseze tonele de osânză cât se poate de evidentă prin a fi joviali şi glumeţi. Atâta că nu-s deloc simpatici, ci foarte enervanţi. Bunăoara, Zack Galifianakis: gras? Oh, daaa…cât un institut al cartofului! Dezgustător? Bineînţeles! Se vrea haios? Of course fucking of course! Îi şi iese? Confrom americanilor, care sunt într-o proporţie uriaşă foarte graşi şi foarte proşti, e unul dintre cei mai în vogă comici. După mine e doar un gras sinistru lipsit de umor şi talent. Melissa McCarthy: undeva între un hipopotam pe steroizi şi un monster truck, dar toată critica e căzută în admiraţia talentului ei comic. Pe bune? I mean, de când o balenă voluntar coprolalică (sindromul Tourette e altceva) e comediantă? Ntzz, ntzz, este doar o grasă care înjură gratuit şi nimic mai mult. Totuşi există ceva chiar mai enervant decât un grăsan pseudosimpatic: un grăsan pseudosimpatic mândru de el, dedicat menirii de a fi gras şi pseudosimpatic. Din păcate, e şi foarte multă lume proastă care se constituie în public pentru graşii fără umor.

Monday, June 10, 2013

Via Istanbul

La ora asta trebuia să fiu în avionul către Istanbul. Nu sunt pentru că evenimentul la care participam s-a amânat, în mod cât se poate de normal, pentru septembrie. Cum mintea mea avea mai multă nevoie de schimbat aerul decât de glucoză, ce-i spun acum? Yup…viaţa-i curvă! ;)

Update: În compensaţie, măcar văd la prima difuzare finalul de sezon Game of Thrones.

Sunday, June 9, 2013

30

Un maghrebian oarecare, Albert Camus (fost fotbalist obscur la echipa Universităţii din Alger, pentru cei care, pe bună dreptate, n-au auzit de el), spunea că omul ajuns la treizeci de ani trebuie să se cunoască mai bine ca pe dosul propriei palme. Să ştie cu exactitate numărul calităţilor pe care le are, dar şi al defectelor, să-şi poată anticipa eşecurile şi palpa limitele. Să poată fi el însuşi şi, mai ales, să poată trăi cu acceptarea celor de mai sus.

E vârsta maximă până la care trebuie să fi învăţat deja  că există lucruri despre care niciodată nu vorbești, pentru că ele nu se spun cu vorbe.  Decența, moralitatea, caracterul, educaţia, respectul sau eleganța.

E bine să fi făcut deja cunoştinţă cu demonii tăi interiori, să nu-i mai negi căutând alţi vinovaţi pentru ceea ce eşti tu şi numai tu. Trebuie să-ţi-i asumi, pe ei şi pe efectele pe care le-au produs, chiar dacă senzaţia este de fiecare dată dezgustătoare.

Tot tu alegi şi dacă oglinzile minţii tale vor reflecta ceea ce ai bun în tine sau ce este rău în alţii.

P.S. Cred că am văzut prea multe scurt metraje profunde astă-noapte la o hipstereală desăvârşită!

Thursday, June 6, 2013

Bienvenido a Miami

Dacă ţi-a plăcut Drive, dragă cititorule, e aproape obligatoriu să joci Hotline Miami, care redus costă puţin peste 2 euro juma’, deci sub preţul unei beri pentru mârlani. Sunt mindfucked de când l-am început, jocul este aproape cathartic cu al său masacru dement pe fond de supradoză de cocaină. Şi are o coloană sonoră căcătoare. Ca şi-n Drive, de altfel…iar dacă nu ţi-a plăcut Drive, eşti o pizdă pseudointelectuală.

Tuesday, June 4, 2013

Le misérable

Am avut toată bunăvoinţa de a mă uita la Les Misérables, ăsta din 2012, în care cântă toată lumea, în condiţiile în care detest musical-urile. Bă, n-am rezistat mai mult de 35 de minute din totalul de peste 150 până să conchid că e o mizerie abominabilă. Începuse bine cu scena epică în care trăgeau ăia vapoarele, da’ când a dat-o Russell Crowe pe nişte cântări de popă ortodox nebăut aveam deja vu-uri de la slujba de înviere. Şi apare ea, Anne Hathaway, dornică să mă asigure că The Dark Knight Rises a fost un accident în cariera ei şi că rămâne aceeaşi idioată cabotină lipsită de talent care nu face decât să cerşească lacrimile publicului: îşi vinde părul şi doi dinţi, după care cântă ceva de inspiraţie Martin Luther King, “Am visat un vis”.

Acum n-aş vrea să par eu filistin, dar la ce s-a gândit Hugo atunci când Fantine şi-a vândut dinţii? Mai exact, ce făcea cumpărătorul cu ei? Bijuterii, ‘ai?

Totuşi, filmul m-a ajutat să înţeleg de ce sunt idealul masculin al oricărei femei: nu doar că-mi iese urticarie la Adam Sandler, dar nici de clasicii francezi nu mă las impresionat. Pfff…dacă am crescut cu clasici belgieni, io ce gura mă-sii să fac?  

Friday, May 31, 2013

Saturday Hate Matinée

Urăsc idioţii care încă mai fac glume cu Chuck Norris, cu moldovenii din Braşov şi pe cei care postează mizerii de pe 9gag. Niciun om întreg la minte nu poate râde o viaţă la aceeaşi glumă pentru că, dragi cretini, glumele au şi ele termen de valabilitate. N-ai prins trenul atunci când a oprit în gară, asta e, deal with it. Aproape că-mi doresc un DeLorean cu care să mă întorc în timp la momentul la care a apărut prima glumă cu moldoveni în Braşov sau cu Chuck Norris şi să-i dau celui care a făcut-o propriul creier de mâncare, vezi scena cu Hannibal Lecter şi Ray Liotta. Aşa poate nu-mi mai ies ochii din orbite în 2013 auzind aceleaşi poante de ţăran.

Urăsc oamenii care nu tac atunci când ar trebui să o facă. A tăcea la momentul oportun este o dovadă de inteligenţă şi decenţă. Prefer oricând tăcerea explicaţiilor abracadabrante sau celor care-mi sfidează intelectul. Dacă taci, s-ar putea ca în viitor să mai ai o şansă, dacă începi să mănânci rahat cu polonicul, calea către a te considera un jeg uman e liberă.

Urăsc expresia “timpul le vindecă pe toate”: poate să le vindece doar dacă ai Alzheimer sau poate dacă eşti redus mintal. Cum să le vindece? De ce ar trebui să le vindece? Doar pentru că pulifricii n-au respect de sine?

Mai uram ceva, dar pentru că n-am scris în ColorNote, bineînţeles că am uitat. Dar îmi voi aminti la un moment dat!

Tuesday, May 21, 2013

Cum să fii o curvă ipocrită: etapa online

“It’s all so FUCKING HYSTERICAL!”*

Jesus He Knows Me este una dintre cele mai bune piese pe care le-am ascultat în viaţa asta şi, în plus, are parte de un videoclip absolut minunat. O ador pentru că aduce în prim plan, cu multă ironie fină, bigotismul, despre care eu cred că nu este altceva decât o formă de exprimare religioasă a ipocriziei umane. Aşa cum am precizat de foarte multe ori, noţiunea de “curvă” are prea puţine în comun cu sexualitatea, cât defineşte un mod de a fi. Ori curva este ipocrită pentru că vrea să pară altceva decât este în realitate. De ajuns cu background-ul materialului!

Tot uitându-mă pe internet, observ dezgustat cum lumea musteşte de curvăsăreală, cum încearcă să le creeze celorlalţi o imagine proiectată în ideal despre ea, cum vrea să pară altfel decât este. Iată cele câteva direcţii de “corectitudine” pe care le îmbracă prezentul:

1. Familia, adevărata avere : poze cu mama de la ţară, tata, nepotul cel sugar, ruda autistă de la Botoşani, dar toate postate  atent, în timpul sărbătorilor, pentru că, nu-i aşa, sărbătorile se petrec în familie şi atunci e de scos în faţă ipocrizia de familie.

2. Mă preocupă sănătatea planetei: like la orice campanie de salvare a marmotelor de stâncă abruptă, ecologism, plantat de puieţi, curăţat Poiana Narciselor de prezervative folosite, apoi făcut grătar acolo.

3. Iubesc animalele: share la toate “găsit pisoiaş de 3 luni, botic negru, tare cuminţel, are nevoie de multă dragoste”.

4. Trăiesc sănătos: mănânc doar salate şi raw vegan (check my faux food-porn Facebook pictures), merg la sală (again, please check my Facebook pictures), fac spinning şi tae bo. (aici n-am poze pentru căăăăă…nu arăt bine transpirată/transpirat)


5. Sunt o fire boemă: am cel puţin un album foto cu titlul “Daydreaming in…”, plin cu răsărituri, apusuri, mări învolburate, plaje pustii şi munţi acoperiţi de zăpadă.

6. Cred în cultură, nu în consumerism: citesc şi las oamenii să vadă asta, postez citate din autori mari, ale căror valori şi gânduri le împărtăşesc şi eu, vizitez muzee şi merg la filme cu mesaj. Nu mă uit la televizor şi nu cumpăr ziare!

7. Iubirea, cel mai de preţ dar pe care îl am: poze, din nou citate, melodii de dragoste sharuite, like, comentarii gen “frumoşilor”, “ce bine vă stă împreună”, “scumpii mei!”

8. Am prieteni: mulţumiri pioase după ce de ziua mea am primit felicitări pe Facebook (deşi numai cretinii îşi urează LMA pe Facebook), poze cu prietenii pe te miri unde am tras de un suc şi neapărat like la retarzeniile postate de aceştia.

9. Sunt dinamic: dau check in în orice localitate ajung, în orice gară, aeroport, haltă, veceu comunal, restaurant, cămin cultural, bufet sătesc sau hotel. Pentru că am o viaţă de vis pentru care trebuie să fiu invidiat(ă)!

10. Muriţi, curvelor!

* Laughing Octopus în MGS 4, via Road to Perdition

Thursday, May 16, 2013

Românul, tot un clasic

M-am dus astăzi  să-mi spăl maşina, lucru relativ neobişnuit mie. Ştiam că fauna de la spălătorii este cu totul şi cu totul specială, ea reflectând perfect societatea românească.

Voila ce conţinea portbagajul unui beamveu (BMW) înmatriculat în Italia şi condus, probabil cu schimbul, de doi fini gentlemani cu gulerul de la polo shirt ridicat, pantaloni de trening cu ceva scris pe cur şi şlapi.

Hint: Nu vă uitaţi la cutia de carton! :)

IMAG0226

Wednesday, May 15, 2013

Uraaa, merg la Depeche Mode!

Hai, sictir! Era nevoie de un captatio benevolentiae de calitate pentru tonţi şi pentru motoarele de căutare. Das spiel ist că ori de câte ori moare câte o Amy Winehouse sau concertează vreo Shakiră, internetul mioritic o ia razna: toată lumea scrie numai despre asta. Ca să fiu onest până la capăt, am făcut-o şi eu o singură dată, atunci când a plecat Michael Jackson de la cele lumeşti către a lua în pulă întreg Limbus Infantium în viaţa de apoi.

Motivele sunt diferite, imbecilitatea aceeaşi. Unii blogăraşi cu 3 cititori scriu sperând să pupe vreo invitaţie (dacă e concert, dacă e priveghi, din respect de connoisseur pentru marele artist emerit), ziariştii fomişti de la Realitatea.net scriu pentru că sunt idioţi, prostimea dă pe Facebook pentru că e proastă, alţii pentru că n-au niciodată idei sau gusturi originale.

Acum este săptămâna depeş, asta după ce în 2009 Gahan s-a căcat împrăştiat de s-a anulat concertul şi au rămas lesinaţii ca atunci când ţi se tot plimbă una goală prin casă, dar când să pui treaba pe ea, se îmbracă şi pleacă. By the way: altă formaţie overrated!

Well, yippie-ki-yay, motherfuckers!

Update: Am găsit ceva deosebit printr-un Bravo de pe la începuturile anilor ‘90, voila în poza de mai jos.

IMAG0225

Tuesday, May 14, 2013

Dezordine şi ordine

Pe timpurile în care laptop-ul sau PC-ul făceau legea, eram un fel de depanator neautorizat, mai întâi pentru prieteni, apoi pentru prietenii prietenilor, părinţii prietenilor prietenilor, colegi, profesorii colegilor, amantele profesorilor colegilor şi tot aşa. Eram bun şi lucram gratis, singura pretenţie pe care o aveam se rezuma la a nu mă descălţa la intrarea în casă. Am şi eu demnitatea mea, nu ajut ţăranii de oraş. Văzând mii de calculatoare, am făcut o corelaţie între dezordinea din mintea posesorului şi numărul de iconuri de pe desktop. Cu cât mai multe iconiţe, cu atât mai dement era proprietarul.

În zilele noastre, treaba asta s-a mutat pe telefoane şi tablete. Mi se pare incredibil sau aproape de neconceput să ai zeci, poate chiar sute de aplicaţii instalate, pagini întregi de widgets şi alte rahaturi absolut inutile unui om zdravăn la cap. Iar atunci când întâlnesc un asemenea exemplar, mă îngrozeşte perspectiva interacţionării cu dezordinea minţii sale; dacă nu-mi explic ce poate face cu toate nimicurile alea, sigur nu-i voi înţelege niciodată acţiunile.

Screenshot_2013-05-09-09-12-40

Aşa arată tableta mea: la alea două jocuri pot renunţa oricând, sunt mai mult ca backup plan în caz că mor vreodată de plictiseală. A propos, toate aplicaţiile pe care le am sunt cumpărate: de la o vârstă, numai odraslele de curve şi beţivi încă mai piratează!

Friday, May 10, 2013

De ce evit să fac recomandări

Blogăraşul relativ citit dezvoltă destul de repede un complex mesianic de divinitate din curul căreia răsare soarele, automat simţind nevoia de a modela preferinţele publicului cu fineţurile care, chipurile, îl definesc. Acesta este principalul motiv pentru care dau tot mai des de topuri cu filme ce nu trebuie ratate, albume de căpătâi pentru orice adult, sugestii de cărţi sau alte forme de exprimare a artei. Cu excepţia unui post despre jocuri şi a câtorva menţiuni tangenţiale, nu fac niciodată recomandări de filme, muzică, beletristică, balet sau mărci de lenjerie intimă. Explicaţia mai jos:

Pe mine mă citesc oameni pe care îi cunosc şi care sunt normali, mă citesc oameni pe care nu îi cunosc, dar care din comentarii par decenţi, mă citesc oameni care odată au fost normali, dar între timp s-au tâmpit de tot, mă citesc unii despre care nu ştiu nimic, mă citesc mulţi proşti, mă citesc cei extrem de puţini care m-au dezamăgit crunt şi mă citesc eu însumi. Acesta fiindu-mi publicul, funcţionez pe principiul paharului de vin fin vărsat în butoiul cu apă de canal: de ce să-i recomand cuiva care se uită la Hart of Dixie şi How I Met Your Mother ceva ca Vikings? Că se uită/ascultă/citeşte şi altceva nu rezolvă nimic, tot apă de canal va avea în loc de LCR. În schimb mă enervează perspectiva că va da share pe Facebook sau că le va spune prietenilor săi cretini de noul disc Turbonegro şi astfel cretinilor li se va părea din nou că au gusturi fine şi cultură generală doar pentru că au ascultat dintr-o eroare o piesă Turbonegro. Seamănă cu mania citatelor, dacă preferaţi comparaţia asta: extragi din context trei vorbe şi crezi că aşa ai ras toată opera de o viaţă a ăluia la ale cărui panseuri simţi tu că achiesezi.

Nu suntem cu toţii mai liniştiţi dacă ei citesc despre cum şi-a pierdut Branson virginitatea sau Fifty Shades of Grey, iar eu îmi văd în tăcere de The Heroin Diaries? 

Sunday, May 5, 2013

Încă o încurcătură, contul de Facebook

Am un cont de Facebook făcut pentru o învârteală care nu se va materializa niciodată din cauza unui neserios. Acum nu (mai) există şi alte motive pentru care să-l ţin activ, scârba pe care mi-o provoacă reţeaua nu mai este un secret pentru nimeni. L-am accesat astăzi din plictiseală şi primul imbold a fost să-l şterg definitiv. Apoi mi-am spus că ar putea fi util la a promova posturile de pe blog, dar asta ar însemna să renunţ la undergroundul în care am ţinut blogul până acum. Mi-e teamă să nu fiu tentat să comentez pe la vreo poză idioată sau ca răspuns la câte un comentariu de cretin, mi-e teamă, cu alte cuvinte, să nu mă iau de oameni. Şi mi-e teamă că aş pierde, oricum, vremea. Aşa cum spuneam aici, eu sunt unul, ei sunt mulţi, tot mai mulţi. Prostia nu funcţionează după cum cred proştii, ci invers. Ei nu înţeleg că-s proşti şi penibili. Iar asta îmi dă fiori!
Continui să cred că e inutil să ţin contul, dar ascult şi alte argumente.

P.S. Nu-mi spuneţi că e bun de agăţat femei. :)

Friday, May 3, 2013

Am două dileme, caut rezolvare

Primul necaz: Mă plimbam eu astăzi arogant prin oraş şi tot uitându-mă la oameni, simt cum mă izbeşte o întrebare, aşa cum le ia pântecăreala psihotronică pe proastele care simt chestii în loc să le explice logic: bă, oare e festivalul burţilor sau decât că a venit vara la poporul român?


Dilema numărul doi: Mă gândesc dacă n-ar fi bine să simulez un moment de cumpănă, să simt că schimb ceva în viaţa mea anostă. Plecând de la desenul ăla pe care îl share-uiesc toţi cretinii, cel cu zona de confort şi locul unde se întâmplă lucrurile minunate, mă trezesc noapte de noapte lac de transpiraţie ca nu care cumva să mă înghită zona de confort. Acum, dacă este să fiu sincer, io nu ţin minte să ma fi simţit vreodată confortabil, dar poate că tocmai ăsta îmi este confortul: să nu mă simt confortabil. Treaba e, lăsând teoria la o parte, că trebuie să ies din situaţia de mai sus. Am citit eu că o tehnică bună de marketing e aia în care îi ceri omului părerea, deci aveţi de votat varianta favorită în poll-ul de mai jos. V-aş cere şi explicaţia alegerii, dar mi-e că vă supraevaluez capacităţile intelectuale.

Variante: 

1. O perioadă de fanatism religios, mai degrabă asemănătoare cu cea a lui Larry Flynt, nicidecum delirului mistic al lui Becali
2. Trecerea la Islam, aidoma oricărui negru...pardon, domn de culoare băgat la bulău pentru evaziune fiscală sau atac armat. M-am gândit să-mi schimb numele în Yousouf Abu-Jamal.
3. Să devin blogger profesionist, adică să halesc gratis la agape, să scriu despre micii de la Selgros şi să fac comparaţii între cele 2 milisecunde cu care un căcat de aplicaţie se încarcă mai rapid pe iOS decât pe Android.
4. Să scriu o carte cu truisme filosofice despre nimic, ca Tudor Chirilă
5. Să ţin cursuri motivaţionale
6. O carieră în industria porno


Update ulterior: Nu înţeleg ce i-am făcut mizeriei de poll de se resetează constant. Asta e, sunt un dictator, să-l ia naiba de poll!