Tuesday, October 23, 2012

Omuleţul beta

Îl ştiţi foarte bine, cel mai probabil din oglindă. E cel care vă face să vă simţiţi grozavi, ăla care vă dă primul Like pe Facebook la orice poză cu găleata plină de rahat, cel despre care aveţi o părere bună, cel care vă perie întotdeauna ego-ul cerşetor de atenţie, cel la care ţineţi sau care vă e drag pentru că niciodată nu vă spune că sunteţi un căcat de om banal, insipid, plictisitor şi cu mai puţine de transmis decât un film porno.

Omuleţul beta se gudură pe lângă cei pe care-i cunoaşte, dar nu o face într-un mod libidinos; e uneori drăguţ, alteori glumeţ şi pseudosimpatic. Ştie şi aplică o singură regulă cu care speră să fie, la rândul său, răsplătit: ar suge pulele unui întreg batalion de vânători de munte pentru un compliment sau un Like. Adevărul e că nimeni n-a murit dintr-un Like sau dintr-o vorbă frumoasă, îşi spune omuleţul beta.

La prima vedere, restul de oameni beta îl percepe ca pe un “tip deştept”, aparent original: nimic mai fals. De fapt, omuleţul beta nu a fost niciodată capabil de a produce ceva valid, original şi interesant în acelaşi timp. Întreaga sa viaţă e un lung şir de link-uri, de lucruri şi idei adoptate cu ghiotura de la masculii alfa, iar în rarele momente când îl pocneşte originalitatea în ţeastă, rezultatele sunt pure mostre de nonsens:  înfiinţează un fan club al suporterilor Eintracht Frankfurt amatori de pen-and-paper AD&D în Bârlad.

Omuleţul beta există pentru că şi alţi oameni beta  au tot timpul nevoie de validare a celor mai banale activităţi.

Laş şi ticălos, omuleţul beta stă la pândă: aşteaptă umil momentul în care intoleranţa masculului alfa la idioţi superficiali devine deranjantă pentru haita de beta şi e gata să-i ia locul masculului alfa. De cele mai multe ori reuşeşte pentru că oamenii sunt curve bolnave, însă nu-i rămân decât resturile de la ospăţul omului alfa. Iar resturile nu reprezintă o pradă, ci sunt de pomană.