Tuesday, October 2, 2012

Retardat-Ex

Pentru a înţelege ce urmează să scriu, e nevoie ca în prealabil să explic câteva lucruri:

1. Lumea celor care pun urechea la muzica rock se împarte în două: roacări şi ascultători de rock. Cei din urmă sunt puţini, relativ normali, au gusturi decente, uneori chiar foarte bune, sunt cât de cât documentaţi, deschişi la minte, cu o cultură muzicală acceptabilă, uzual au educaţie, iar asta repercută şi pe gusturile muzicale. Roacării sunt mulţi, proşti, urâţi, inculţi, cu creierul cât nuca, arată, se poartă şi se îmbracă aidoma unor sălbatici, n-au nici cea mai vagă urmă de gust muzical (ceea ce e mai rău ca atunci când ai gusturi de căcat), ascultă maximum 5-6 formaţii mainstream, întotdeauna aceleaşi (trăiască Metallica), foarte mulţi sunt şi motociclişti, în schimb sunt extrem de solidari între ei şi, în general, ei sunt cu rockul pentru că dă bine să pari rebel şi băgător de picioare în orice. Roacării fac cel mai mult rău rockului pentru că îi pun stigmatul de muzică proastă pentru proşti neanderthalieni.

2. România este ţara în care funcţionează o regulă de multă vreme abolită prin zonele în care apa caldă şi săpunul nu mai sunt considerate un lux: retardaţii rezonează cu retardaţii, cretinii cu cretinii, analfabeţii cu analfabeţii, proştii cu proştii, etc., aspect cel mai bine vizualizat în procesul electoral, românii fiind şi astăzi cei care vor să fie reprezentaţi de unii identici lor, nicidecum superiori.

Fideli principiului anterior menţionat, ca să ai succes în muzica românească, fie ea şi rock, trebuie să fii foarte retardat astfel încât milioanele de retardaţi să poată rezona cu tine.

 

Enter Cargo, poate cea mai penibilă trupă românească de la Iris încoace, care Iris, însă, prin comparaţie, pare o adunătură de academicieni puşi pe plagiat Thin Lizzy, Uriah Heep, AC/DC și Whitesnake. Ei înşişi nişte roacări de rockotecă, cu toate năravurile bifate, Cargo au cunoscut instantaneu succesul printre roacării la fel de cretini. În definitiv, aveau toate recomandările cu putinţă:

- pantaloni de piele, pletane, curele cu ţinte? CHECKED!

- motociclete? CHECKED!

- beţivi şi fumători? CHECKED!

- creier cât bobul de fasole (demonstrabil mai jos)? CHECKED!

- lipsă totală de idei şi ambiţie? CHECKED!

- atitudine de faux-rebel, io’s cu rocku’ şi bag pula-n societatea capitalistă? CHECKED!

Evoluţia muzicală a formaţiei Cargo a fost una extrem de simplă, dar remarcabil de eficientă: au cântat despre problemele existenţiale care macină viaţa unui roacăr adevărat şi toţi adevăraţii s-au regăsit în muzica trupei. Să evocăm câteva dintre problemele rockăreşti, profund dezbătute în textele filosofice ale formaţiei Cargo:

1. lipsa ţigărilor: “Nu mai am ţigări, nu am ce fuma!”

2. radiourile care nu dau roack, ci doar muzică naşpa/lupta roacărului cu maneliştii: “deschid radioul să ascult ceva bun/dance şi manele, asta-i totul, vă spun”

3. gara şi vicisitudinile mersului cu trenul: “povestiri din gară”

4. mahmureala: “cu ochiul drept privesc mirat spre Ursa Mare/Strâng în mână un pahar şi capul iar mă doare”

5. ultranaţionalismul creştin şi nostalgia după pedeapsa cu moartea: “Cavaler fără de teamă/ La ospăţ, cu sânge în cană/ Cavaler, cu crucea-n mână/ Cavaler c-o ţeapă lungă!”

6. compătimirea pensionarilor şi a muncitorimii (aici zici că-s USL-ul): “Stau pensionarii la coadă.La colţ se dă astăzi lapte./ Ceru-i de plumb, ca privirile lor. Merg muncitori la uzină,/ Paşii li-s grei după cei patru'ş'cinci de ani de lumină.”

7. viaţa de motociclist: “Piele şi ciocate, geci şi libertate/ Asta-i viaţa pe şei/ Ţine şi de foame ţine şi de sete/ De-ai putere să bei”

Suficient şi edificator, sper eu, pentru justificarea afirmaţiei de mai sus, cea care asemuia creierul membrilor formaţiei cu un bob de fasole. Adică, dă-o în căcat, până şi Guess Who, care e prost de se inundă scara blocului din care-şi extrage el seva filosofică, reuşeşte astfel să pară mai deştept.

Revin la Cargo care, ani la rând, l-a avut în faţă pe mirobolantul Kempes, pe numele de mirean Ovidiu Ioncu, poreclit Kempes pentru că era înalt şi slab ca Mario Kempes, nu pentru că s-ar fi priceput la fotbal. Nici la muzică nu se pricepe, anyways. Era Kempes un vocalist bun? Fără doar şi poate, dacă-l compari cu Miţă de la Bere Gratis sau cu Tudor Chirilă, dar în economia generală a partidei, ca să folosesc un limbaj fotbalistic, e cel mult mediocru spre slab, singura sa calitate fiind aia că poate să ia acute relativ fără efort. Asta nu l-a împiedicat, însă, să fie idolul unei întregi generaţii de retardaţi.

Anii au trecut, Kempes a plecat să zugrăvească prin Australia sau Noua Zeelanda, Cargo au scos maneaua supremă cu “Ploaia”, de se pişaseră pe ele toate corporatistele mai ceva ca atunci când se jelea Bittman să nu-i ia nimeni dragostea, de aproape 10 ani n-au mai mişcat nimic din punct de vedere discografic, între timp s-a reîntors Kempes şi astfel a apărut Rezident-Ex. Retardaţii care crescuseră cu el sunt brusc cuprinşi din nou de orgasme şi cred că tocmai ce a revenit Mesia pe pământ. Evident că noutăţi nu are, doar nişte remake-uri după piese vechi plus vreo două încropeli, cel mai probabil şi ele de acum douăj’ de ani. Alături de Kempes, un scăpătat de prin Cargo, fostul toboşar de la Neurotica (o altă trupă proastă la vremea ei), vreo doi de care nu reţin să fii auzit şi Matthias Lange de la Metalium, care trebuie să moară cu adevărat de foame de a ajuns să treacă de la Chris Caffery şi Mike Terrana la Kempes.

În concluzie: ce este Rezident-Ex? E Cargo Re-visited, adică aceeaşi muzică retardată, cântată de retardaţi pentru retardaţi. Enjoy it!

P.S. În România există 3 trupe bune, încă vreo 5-6 întrucâtva decente şi o mulţime de formaţii rock FOARTE, FOARTE PROASTE. Cele bune sunt Negură Bunget (nu degeaba le suge pula o lume întreagă, nu degeaba Rock Hard spune că au cel mai bun album black al ultimilor 10 ani, nu degeaba primele lor discuri ajunseseră să se vândă la nişte preţuri halucinante pe Ebay), Altar (pentru că ştiu să cânte foarte corect un hardcore by-the-book) şi Vunk, tot pe motiv că au o direcţie clară şi o frază muzicală impecabilă pentru genul lor.