Saturday, June 16, 2012

We come to shred!

Prima zi de OST a fost şi una dintre cele mai bune afaceri pe care le-am făcut vreodată: 90 lei biletul Golden Circle la patru nume extrem de grele din istoria rockului. Pe scurt, a meritat fiecare leu investit.
Ca acest articol să aibă un minim sens, e bine să clarific câteva aspecte încă de la început:
1. pentru mine, adevăratul Big 4 of thrash a fost, este şi va fi compus din Slayer, Anthrax, Overkill şi Exodus.
2. dacă nu ar fi existat Judas Priest, Overkill era formaţia mea favorită.
3. Dimmu Borgir nu cântă black metal, chiar dacă, din pure raţiuni de marketing, spun lucrul ăsta.
4. Motley Crue nu e hair metal şi atât.
După o pană prin Puchenii Mari şi o căldură înfiorătoare, am ajuns în timp util la Romexpo pentru a vedea unul dintre grupurile mele favorite all-times, Exodus, thrashul fiind, altminteri, stilul meu de suflet. Exodus e una dintre cele mai underrated trupe din lume, care, deşi au câteva discuri fabuloase, n-a avut niciodată norocul de a scoate nasul în faţă. Prostimea sigur a auzit de ei pentru că a fost formaţia de la care a plecat Kirk Hammet către Metallica, iar când spun "a auzit", invoc o familiaritate a numelui, nicidecum a producţiilor audio marca Exodus. Din fericire, şansa Exodus s-a numit Metallica, altminteri, cu Hammet în formaţie, sigur rămâneau nişte mediocri. Primul disc Exodus, "Bonded by Blood" este considerat o piatră de temelie pentru Bay Area thrash metal, în pofida dezgustului personal pentru vocea lui Paul Baloff.
La zeci de ani de când Bonded By Blood ajungea în magazinele americane, după concertul de ieri, am avut confirmarea că discul e perfect valabil şi în zilele noastre. Cu o formulă destul de schimbată şi cu un vocalist sigur pasionat de băşini, Exodus au rupt locul. N-am putut să nu remarc că setlistul s-a bazat într-o proporţie zdrobitoare pe două albume, anterior menţionatul debut "Bonded By Blood" şi "Fabulous Disaster", cam cel mai bun LP, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Publicul românesc era plantă, cum altfel, el venise pentru Dimmu Borgir. A propos de asta, un moment aparent amuzant: cu puţină vreme înainte să înceapă concertul Exodus, lipsiţi de corpsepainting, îmbrăcaţi relativ banal, fără bodyguarzi şi figuri în cap, Galder, Cyrus şi Gerlioz de la Dimmu Borgir stăteau cuminţi în public, cu câte trei sticle de juma' pline cu apă minerală, cel mai probabil pentru a testa acustica locului. În ciuda faptului că norodul purta într-o proporţie zdrobitoare tricouri cu Dimmu Borgir, au trecut peste 15 minute până când cineva să-i recunoască pe cei trei, deşi lookul lui Galder, cel puţin, e inconfundabil. Asta spune totul despre ignoranţa "fanului" român.
Al doilea nume urcat pe scenă a fost Overkill care, chiar în condiţiile subiective în care pentru mine sunt second-best, e cel mai bun grup thrash ever, dar, în acelaşi timp, unul foarte subcotat şi ghinionist. Overkill au servit o lecţie de profesionalism, de valoare, de dinamică, de comunicare inteligentă cu publicul, din păcate, însă, s-au lovit de eterna indolenţă a rockerului român. Aproape că mi-a venit să plâng văzând lipsa de reacţie la Elimination, Hello from the Gutter, Rotten to the Core, Wrecking Crew şi alte piese pentru care mi-aş fi dat zile din viaţă să le aud live în adolescenţă, piese care au de ani de zile lipită eticheta "legendary", dar care rockerului român nu-i spun absolut nimic. Mi-am pierdut vocea urlând, aproape singur, "eliminate the right, eliminate the wrong, eliminate the weak, eliminate the strong, eliminate your feelings, eliminate too late, eliminate the hope, eliminate, eliminate", mi-au dat lacrimile la primele acorduri ale Hello From The Gutter, una peste alta, o experienţă minunată despre care mi-e foarte greu să scriu altceva decât "impecabil". De menţionat că Overkill nu are discuri proaste, piesele noi se încadrează perfect în repertoriu şi nu sunt cu nimic mai prejos celor scrise în urmă cu 20 de ani, fapt cât se poate de remarcabil. Păcat, repet, de publicul pe care l-au avut. Parte din vină o poartă RockFM, care nu face altceva decât să încurajeze incultura muzicală a românului, o purtăm, într-o mai mică măsură şi noi, CityFM, care am preferat de multe ori să fugim de thrash către nume mai accesibile, o poartă fiecare ascultător de rock care refuză să-şi lărgească orizonturile.
Dimmu Borgir au fost, fără urmă de îndoială, headlinerii serii, chiar dacă pe afiş, în capul listei erau trecuţi Motley Crue. Majoritatea celor prezenţi veniseră pentru Dimmu Borgir, iar norvegienii n-au dezamăgit nicio secundă. Dacă admitem că sunt fie black pentru fetele în aşteptarea primei menstruaţii, fie o formaţie care cântă un metal foarte bun, dar care n-are mai nimic în comun cu black-ul adevărat, showul Dimmu Borgir a fost de milioane, cu un Shagrath în mare formă, suficient de rockstar cât să ude publicul feminin, dar totuşi down-to-earth pentru publicul matur. Fără a fi fost vreodată fan, nu pot să nu admit că Dimmu Borgir au albume de foarte bună calitate, sunt nişte muzicieni extrem de talentaţi şi valoroşi şi care au înţeles foarte bine cum funcţionează nişte mecanisme de marketing. Până la urmă, e o performanţă să poţi intra în Billboard cu un gen muzical nu foarte digerabil, chiar dacă departe de conceptul de black pe care îl parazitează. Îmi susţin încă o dată teoria potrivit căreia singura ţară care încă mai surprinde muzical este Norvegia. Dacă e să găsesc o slăbiciune în actuala formulă Dimmu Borgir e lipsa fizică a unui vocalist capabil să interpreteze părţile clean ale lui ICS Vortex: dă foarte prost ca acestea să se audă de pe bandă. Mi-a plăcut cum liota de puştani veniţi pentru Dimmu Borgir striga din toţi bojocii versurile la "Progenies of the Great Apocalypse", era o imagine demnă de un show metal. O menţiune specială şi pentru bateristul Daray, de o precizie infernală, sper că va deveni într-un final membru oficial, nu e cu nimic mai prejos lui Hellhammer sau Nicholas Barker.
La final au urcat pe scenă Motley Crue, un grup cu care, recunosc, am cam crescut şi pentru care am avut întotdeauna o slăbiciune. Din păcate, în parte din cauza unei sonorizări idioate, în parte din cauza vocii nu tocmai în formă a lui Vince Neil, soundul Motley Crue a lăsat puţin de dorit, mai ales în ceea ce priveşte partea vocală. În rest, însă, ceas şi mult mai mult decât un simplu hair metal, chiar dacă Vince glumea spunând că în toţi cei 30 de ani de carieră au scris piese doar ca să aibă ce fute. Repertoriul a fost ca un pumn în figură, hit după hit, axat pe albumele de pâna la Dr. Feelgood inclusiv, cu o singură piesă de pe Saints of Los Angeles şi cam atât de după '90. Hit după hit pentru mine, publicul, dacă nu a fost suficient de nesimţit cât să plece, habar n-avea de Shout At the Devil sau Same Ol' Situation. Asta literalmente m-a dat jos de pe căcat, m-aş fi aşteptat la altceva. Aşa cum am spus, veriga slabă a fost Vince Neil, cam praf din punct de vedere vocal, dar suplinit intens de două guriste arătoase, pe trei sferturi dezbrăcate. Mick Mars, în pofida spondilitei anchilozante care i-a chinuit viaţa, e un zeu al chitarei, chiar dacă deja e trecut de 60 ani, Nikki Sixx pare Duncan MacLeod, anii n-au trecut peste el, iar Tommy Lee e acelaşi zăpăcit infantil, dar foarte inteligent şi atent la detalii. În plus, dă dictare pe tobe, momentul său, punctat de sonorităţi industriale, electronice şi drum and bass marca Methods of Mayhem fiind unul nu doar spectaculos, ci şi foarte, foarte tehnic. Le doresc foarte multă muie celor care au plecat că "frate, mie nu-mi plac ăştia, îs prea glam": unu, aşa ceva nu se face, doi, în banii daţi pentru Dimmu Borgir, aveaţi ocazia să vedeţi la lucru o formaţie care a scris istorie şi care nu sună deloc aşa cum vă imaginaţi! Perfect jocul de lumini, îndrăznesc să spun chiar mai bun decât cel al Rolling Stones, până acum etalon pentru mine.
Şi o concluzie: publicul românesc nu merită mai mult decât Metallica! Dacă s-ar putea, şi de două ori pe an!