Monday, July 9, 2012

Viitorul e pe mâini bune

De ieri dimineaţă, ecranul LED-ului meu a dat în icter mecanic pe breaking news-ul rezultatelor dezastruoase de la Bacalaureat. N-am înţeles care este, totuşi, noutatea. Nu cred, sper, cel puţin, că prostia, indolenţa şi nesimţirea puţoilor din România mai pot fi calificate drept breaking news.

Faimoasele rezultate nu fac decât să confirme o realitate: tinerii sunt, într-o proporţie zdrobitoare, reduşi mintali rezultaţi dintr-o sinistră asociere a unor părinţi şi profesori cel puţin la fel de reduşi mintal, peste care s-a presărat foarte multă ignoranţă individuală. E suficient ca unul d-ăsta să-ţi trimită un sms ca să realizezi cât de cretin poate fi: “u c faci? Nam terminat ink vb mai tz”.

O spun de foarte multă vreme: şcoala nu e un lux, dar nici nu se dă la promoţie. Scoala trebuie să fie obligatorie până la un punct, facultativă de la acel punct. Punctul ăla înseamnă să te poţi iscăli, să poţi scrie trei rânduri fără greşeli flagrante, să nu te încurci la bani când dai/iei restul de la piaţă şi să ai decenţa de a-ţi vedea lungul nasului, aspect pe care numai şcoala te poate învăţa să-l deprinzi. Aici comite şcoala românească prima ei mare greşeală: nu admite existenţa diferenţelor dintre oameni şi nu e adaptată acestor diferenţe. Eu, de exemplu, am fost un dezastru la muzică: nu am voce, nu cred să am ureche muzicală, şi totuşi, până în clasa a opta eram obligat să cânt nişte solfegii în faţa clasei, chiar dacă sunam ca şi când cineva îmi strivea coaiele cu o piatră de pavaj. Pentru că nimeni nu a luat-o pe maică-mea deoparte să-i spună că bitongul ei n-are nicio treabă cu muzica, în mintea bietei femei trăia ideea că eu sunt un talent (şi) la muzică. D-aia m-a dat vreme de cinci ani la pian. Rezultatele? Bani irosiţi degeaba şi un copil terorizat intelectual în baza unor aşteptări nerealiste pe care nimeni n-a vrut să le demonteze la timp. De principiu, părintele e idealist. Crede cu convingere că progenitura sa este cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai talentată, că poate face orice şi ajunge oriunde. Sunt foarte puţini cei care realizează că există posibilitatea ca acel copil să nu fie un nou Mozart. Rolul sistemului educaţional este exact ăsta: să-l readucă pe părinte cu picioarele pe pământ şi, în acelaşi timp, să identifice din primii ani direcţia pe care trebuie canalizat puştiul pentru a nu se metamorfoza într-un impostor. Din nefericire, educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt produşii aceluiaşi sistem falimentar de aspiraţii fără bază în concret, clădit pe impostură. (vezi cazurile Mang, Dumitrescu, Ponta, etc.)

Şi aşa s-a ajuns la bastardizarea ideii de educaţie ca ceva accesibil şi cât se poate de formal pentru tot vulgul. Tot aşa s-a ajuns ca până şi şaormarul să aibă două facultăţi şi un masterat la SNSPA. Şcoala şi educaţia au pierdut din credibilitate pentru că au devenit simple formalităţi la îndemâna oricui. Purtaţi pe braţe aidoma lui Jim Morrison de impostura şi inconştienţa părinţilor şi a profesorilor, evoluând într-o lume închisă, cu reguli falsificate şi valori răsturnate, puţoii prezentului s-au făcut de râs în prima secundă în care au păşit în afara universului lor. Cu toate astea, ceva nu este tocmai kosher: capetele le-au fost retezate exact de aceiaşi profesori care, vreme de 12 ani, i-au mângâiat protector, le-au hrănit iluzia că sunt speciali, le-au luat banii pe meditaţii şi i-au minţit că viaţa nu e curvă. Cu alte cuvinte, eu te-am făcut, eu te omor!

Părinţii s-au obişnuit cu ideea că şcoala românească e gratis, mai acolo de un protocol, dar cam atât, cel mult facultatea să (mai) coste. În ţările civilizate, alea în care apa caldă curentă nu e un lux şi lumea chiar o utilizează pentru a se spăla, când doamna vine la domn şi-i spune “honey, I am pregnant”, după pupicii de rigoare şi “honey, that’s wonderful”, soţul, cu o mină preocupată, zice “vom fi mai chibzuiţi de acum încolo, gata cu vacanţele exotice, începem să strângem bani pentru college şi universitate.” Asta nu înseamnă că dacă ai bani, faci orice şcoală. Nicidecum! Înseamnă că dacă profesorii observă în copil niste posibilităţi peste medie, acesta va avea şansa să le exploateze. Dacă nu, va deveni un foarte bun pompier, şofer de camion, instalator sau constructor, meserii cât se poate de respectabile, pentru că în lumea civilizată, respectul nu vine automat odată cu facultatea, ci cu felul profesionist în care ai învăţat să-ţi faci meseria, indiferent care este aceasta.

Puştanul, însă, poartă principala responsabilitate pentru viaţa sa, dincolo de perdeaua de fum cu profesorii şi părinţii. El preferă să fie un rahat cu ochi ignorant, preocupat doar de Facebook, Iphone, distracţie, cluburi, mare, maşină de la 18 ani, gagici, ţoale, făcut pe durul pe internet, ca apoi să plângă în hohote că e victima unei conspiraţii naţionale, fără să înţeleagă că, de fapt, l-a învins propria prostie. Da, şcoala românească e o mizerie, dar soluţia unui tip nu foarte prizabil pentru mine, Mark Twain, e una cât se poate de abordabilă: nu lăsa şcoala să-ţi afecteze educaţia! Ori bacalaureatul e examenul de maturitate, iar maturitate înseamnă conştientizarea nevoii de a te ocupa singur de propria educaţie din timp, fără a aştepta ceva de la profesor, părinte sau preafericitul Daniel.

Tot felul de neterminaţi avansează ideea că tentaţiile prezentului ar fi una dintre cauzele pentru care pică proştii bacul. Tentaţii există de când lumea şi pământul: deşi sigur era tentat să stea cu mâna la pulă toată ziua, omul primitiv a găsit timp să descopere roata.

No comments:

Post a Comment