Friday, December 21, 2012

Mitul cititului la români

Un principiu foarte sănătos spune că decât o carte proastă, mai bine un film decent. Pe de altă parte, neamului nostru de impostori îi place la nebunie să epateze, să pară altceva decât este. Am mai scris, e, pe scurt, teoria curveniei. Aşa că toată lumea citeşte pe motiv că dă bine la impresia artistică. Bestsellerurile româneşti sunt, cum altfel, talente literare unul şi unul: Mihaela Rădulescu, Cătălin Botezatu şi Tudor Chirilă.

Deloc suprinzător este şi aşa-zisul top al celor mai citiţi bloggeri români; unul dintre ei se autointitulează “senior al internetului” şi, plin de fină autoironie, spune despre dânsul că este gras şi urât. Ceea ce, între noi fie vorba, chiar este, dar ar fi prea facil să cădem pradă perdelei de fum pe care o crează cu parşivenie pentru a distrage atenţia de la adevăratul său defect. Problema lui Arhi nu este grăsimea sau urâţenia, ci prostia. Habar n-are că “tăntălău” nu există în limba română. Poate “tontălău”! 

Faptul că el şi alţi A-listeri sunt proşti de put nu-i împiedică pe români să-i citească. Aşa că, vorba lui Frank Costello, “I'm gonna make a fuckin' ruling on this right now”: cititul de bloguri dăunează ireversibil inteligenţei şi bunului simţ!

Wednesday, December 19, 2012

Bucuria retardatului

Una dintre cele mai jegoase fiinţe de pe faţa pământului este cocalarul anti-cocalari. Doar pentru că nu merge în cluburile în care se ascultă Inna şi Dj Futemăncur, se crede superior, chiar dacă e cel puţin la fel de mainstream şi cocalar cu ai săi Kings of Leon, Bruno Mars, Octavian Paler, Dan Puric şi Lana Del Rey.

Cocalarul anti-cocalar se bucura zilele trecute nevoie mare pe Facebook şi pe câte alte siteuri pe motiv că a luat foc un club din Braşov şi o ardea plin de ironii de autobază la adresa penibililor care frecventau locul.

Identific trei non-sensuri şi un corolar în tot acest demers:

1. Gustul căcatului mi se pare necuantificabil, respectiv nu văd vreo diferenţă între a mânca o linguriţă de căcat şi a mânca o întreagă basculantă. Odată ce mânânci rahat, teoria cu “răul cel mai mic” nu mai funcţionează. La modul general, ea nu funcţionează decât pentru labilii emoţional în căutare de scuze. Dacă vreunul dintre glumeţii de pe internet ar fi ascultat Darkthrone sau Nitzer Ebb, să spunem că admit existenţa unui oarecare elitism, deşi extrem de provincial, dar când asculţi tot mizerii mainstream, automat tot cocalar te numeşti.

2. Derivă din prima idee şi readuce în faţa ceva ce tot repet pe aici: e inutil şi anti-evoluţionist să te raportezi la unii mai proşti ca tine, iar senzaţia să te blazeze. Într-un final vei ajunge exact acolo, foarte jos. Ideal este să te compari cu ăia mai răsăriţi, să te frustreze treaba asta şi să faci ceva în acest sens. A propos, frustrarea e de bine, e poate cel mai eficient catalizator din istorie şi substantivul “frustrat” nu există în limba română.

3. Istoria ne mai învaţă şi că omul prost are tendinţa de a distruge lucrurile care nu-i plac sau pe care nu le înţelege. De la pişatul pe pictura rupestră şi până la acuzaţiile de erezie finalizate cu arderi pe rug, homo sapiens n-a fost niciodată o fiinţă tolerantă. Perfect de acord că există lucruri care trebuie interzise by default, cum ar fi fumatul în locurile publice şi dreptul de a fi părinţi pentru cuplurile homosexuale, dar, în general, a interzice ceva e cea mai proastă soluţie.

De aici şi corolarul: în loc să ne bucurăm ca nişte dobitoci că arde nu ştiu ce căcat pe care-l frecventau unii şi care nouă nu ne place, fie el biserică, bazar, club, manelărie, moaşte, Antena 3 sau bătaia pe promoţii, mai bine încercăm să fim parte a unei societăţii care, niţel mai educată fiind, nu apreciază aceste lucruri la scară largă.

Una dintre cele mai mari victorii în faţa mea a fost aceea că nu mi se mai pare nimic spectaculos sau exclusivist în a fi anti-manele, anti-clubbing, anti-antimainstream, anti-sistem, anti-revelion, anti... Sunt doar F.O.A.D. cu încadrările şi v-o doresc şi vouă!

Monday, December 10, 2012

We’re too old for this shit!*

Pe scurt: Alături de “my better half”, sâmbătă am dat o raită până la Viena pentru un concert Marilyn Manson/Rob Zombie, ceva “Twins of Evil Tour”. Hit and run mission, respectiv avion-concert-4 ore frecat menta prin viena-avion de întoarcere. Despre muzică puţin mai încolo.
1. Românii sunt plini de genţi şi sacoşe pe avion, vorbesc despre bagajul de mână. Deşi companiile aeriene recomandă o singură geantă per cap de vită furajată, şi aia în anumite dimensiuni şi greutăţi, românii nu ţin niciodată seama de solicitare şi burduşesc avionul cu căcaturile lor. Cireaşa de pe diaree e când devalizează duty free-ul, pe lângă (man)poşetă, un marsupiu, troller mic, messenger bag apărând şi două-trei pungi cu parfumuri sau bulendre de la Hugo Boss. Iarna se numără şi haina cea groasă!
2. Poate că n-am ajuns eu în zona rezervată burgheziei vieneze, sigur tura asta am ratat centrul cel faimos, probabil că am nişte gusturi de sălbatic, dar câţi cocalari am văzut prin Viena, n-am văzut în 4 ani de Bucureşti. În plus, pesemne că noul bun gust e prostul gust, femeile erau îmbrăcate ca nişte ţărănci abia ajunse la oraş. Nu mai vorbesc despre mizeria de pe străzi, despre staţiile de metrou/S-Bahn care arătau ca după o trecere a galeriei dinamoviste, despre miresmele îmbătătoare de pişat din aceleaşi locuri. Repet, n-am ajuns fix în zona unde, cică, ar mirosi numai a băşini fine, da’ prima impresie a fost de dezamăgire cumplită.
3. Cu toate că Wien Stadthalle are o capacitate de 16.000 de locuri, fără a contabiliza zona din faţa scenei unde intră pe puţin încă atâţia, accesul s-a făcut rapid, civilizat, nimeni nu s-a matolit ca prin România, budele au făcut faţă cu brio doritorilor, garderobele funcţionau, nexam pahare de plastic pe jos, publicul şcolit cum să se poarte la un concert rock.
Eu n-am fost niciodată un mare ascultător de Marilyn Manson, apreciez conceptul care a stat la baza formaţiei, idei există şi au existat, marketingul din spate a fost fabulos, producţie & shit, toate sunt la superlativ. Scoşi din studio, lăsaţi fără compresii şi triggere, nu i-am suspectat niciodată de mari calităţi muzicale, şi acum mă refer chiar la domnul Manson, restul au fost cam tot timpul, din păcate, doar formaţie de acompaniament pentru el. Neavând cine ştie ce aşteptări, nu pot spune că m-au dezamăgit. Chiar din contră, instrumental au sunat ceas, showul vizual a fost foarte bun, piesele noului disc au un groove căcător de mişto, vocea, însă, dezastru. Asta dacă te aşteptai ca ăsta să cânte, altfel, pentru cine poate suporta screamingul tip black, n-a fost nimic deranjant. Da, Marilyn Manson n-a putut decât să urle şi încă o dată mi-a adus aminte cum de mulţi ani presupun în forul meu interior că l-ar imita pe Maniac, fostul vocalist Mayhem, inclusiv la machiaj, stage antics şi mişcări. (Aşa cum Anthony de la Red Hot Chili Peppers îl imită de când lumea şi pământul pe Iggy Pop). Măcar n-a uitat că pe 8 decembrie au fost asasinaţi John Lennon şi Dimebag Darrell, “Rock is Dead” fiindu-le dedicată.
La Rob Zombie, lucrurile au stat cu totul şi cu totul diferit: omul a rupt fâşu’! Pentru mine şi nu numai pentru mine, White Zombie e o formaţie cult a anilor ‘90, apoi primele două albume solo Rob Zombie trec lejer drept mici bijuterii pe zona horror rock-groove-industrial. Show de nota zece din toate punctele de vedere, muzicieni unul şi unul, (2 din cei 3 fuseseră prin Marilyn Manson, eu personal abia aşteptam să-l aud pe Ginger Fish, fostul toboşar Marilyn Manson şi unul din principalele motive pentru care am ascultat discurile Marilyn Manson) dialog perfect cu publicul, atmosferă de milioane, setlist ales fără greşeală, asta a dat Rob Zombie şi am remarcat încântarea de pe faţa spectatorilor, mulţi extrem de dezamăgiţi de limitele vocale ale lui Manson. OK, la 47 de ani şi după un turneu istovitor, şi vocea lui Zombie a mai arătat momente de slăbiciune, dar ar fi incorect să-l penalizez pentru asta.
Şi uite aşa am pierdut eu ieri ocazia de a-mi anula votul! Citisem undeva că în democraţiile civilizate asta e o formă fină de protest la adresa clasei politice. Dar nu mai bine îl imit eu pe Marilyn Manson care, pe ritmuri de “Personal Jesus”, s-a şters la cur în plin concert cu steagu’ Statelor Unite şi, arogant, mă şterg la fund cu buletinul de vot?
* nu mai suntem în stare să pierdem o noapte în frig, pe străzi. :)

Sunday, December 2, 2012

10 semne care-ţi spun că eşti un cretin

Probabil mă consideri un nesuferit arogant care-şi permite să-şi dea cu părerea despre tine şi despre gusturile tale fără ca tu să i-o fi cerut vreodată. Contrar acestei percepţii superficiale, sunt cel mai bun prieten pe care l-ai avut de la incubator încoace, atât că nu-ţi dai seama de asta. De ce? Pentru că în loc să te laud, să te mângăi părinteşte pe creştet şi să-ţi dau “like” pe Facebook, îţi fac un imens serviciu: îţi spun, argumentat şi gratuit, de ce eşti un dobitoc odios. Obiectiv vorbind, merit fie o statuie, fie să porţi un tricou inscripţionat cu numele meu, un fan club doar al meu n-ar fi ceva ieşit din comun, ba chiar ai putea face o campanie ca următoarea supernovă descoperită să se cheme Băra…vezi tu, însă, deşi tentaţia gloriei e din cale afară de facilă, n-aş vrea să fiu idolul unor cretini, chiar dacă îi mai scot uneori din căcat.

Astăzi, dragul meu prieten pitecantrop, o să-ţi atrag atenţia asupra unor lucruri pe care sigur le faci, dar nu ştii că sunt definitorii pentru prostul sinistru. Nu spun că eşti implicit prost, dacă, însă vei continua cu retarzeniile, ai şanse maxime să devii.

1. Dai “like” pe Facebook la absolut orice, şi asta în mai puţin de 8 ore de la postare. (remarci că, deşi nu mi-am schimbat părerea despre Facebook, sunt generos şi nu te fac idiot doar pentru că ai cont acolo) Până să mă întrebi de ce 8 ore, te lămuresc eu: pentru că 8 ore e un interval de timp rezonabil pentru cineva care are şi alte preocupări în viaţă în afara statului pe Facebook.

2. Ai peste 20 de ani, eşti bărbat şi încă porţi plete. Eşti cu atât mai penibil cu cât încerci, aidoma unui puţoi prost care vrea să o păcălească pe dirigintă, să ascunzi asta ţinând părul prins la spate într-o coadă de tot rahatul. Şi da, vei arăta ca o pulă imatură pe diploma de absolvire a unei universităţi sau pe cartela de acces în companie, la cravată şi cu coada ta de ratat. Iar dacă ai norocul să dai peste unul ca mine la HR, CV-ul tău zboară direct la coşul de gunoi. Să-l fut pe Pittiş cu “nu contează cât de lung am părul/important e cum şi cât gândesc”: dacă ai gândi puţin, n-ai mai avea plete. Nu mai vorbesc de cercei, boturi îmblănite, unghii vopsite că aşa are şi Ozzy, pantaloni de piele sau ţoale ca MC Hammer în vremea gloriei sale. Valabil şi dacă eşti gagică. Şi mie îmi place black-ul, dar nu mă vei vedea vreodată cu corpsepainting sau cu palton de piele a la Abbath.

3. Nu semnalizezi când schimbi banda sau direcţia de mers, rulezi pe banda a doua cu viteză mică şi în paralel cu ăia de pe prima bandă, habar n-ai cum se circulă în sensul giratoriu, nu te încadrezi din timp în funcţie de direcţia în care mergi, ai şapcă sau pălărie la volan.

4. Eşti leşinat după “Robotzi”,”Friends” şi alte porcării de seriale retardate, asculţi Guerrilla crezând că nu e un post mainstream, citeşti “Dilema Veche”, îl consideri pe Lars Von Trier genial şi, în general, pui botu’ la orice flatulenţă faux-elitistă.

5. Te uiţi la mizeriile de X Factor, Vocea României, Dansez pentru tine, Românii au talent, showuri cu bucătari. Asculţi matinalul de la Zu pentru că-i găseşti pe ţăranii aia doi haioşi.

6. Votezi pavlovian cu USL şi eşti aficionado Antena 3.

* Notă: Intelectul tău este unul extrem de precar dacă de aici înţelegi că sunt cu PDL. Nu! Îmi bag pula şi în unii şi-n ceilalţi, sunt absolut identici şi doar un lobotom o mai dă p-aia cu “să alegem răul mai mic”. Nu există rău mai mic, există rău identic.

7. Eşti pizdă proastă cu aere de gânditor profund care dă citate din Paler, Steve Jobs, Lord Byron, Oscar Wilde, Mahatma Gandhi şi, doamne fereşte, Tudor Chirilă, crezând că dacă nu poţi produce singur ceva inteligent, aprecierea acestor fineţuri te validează din punct de vedere cultural. Pizdă proastă poate fi şi un bărbat, vezi Mihai Gâdea.

8. Te implici în tot felul de campanii stupide pe internet. Ştii foarte bine la ce mă refer! (hint: salvaţi Piaţa Matache, Roşia Montană, Discovery, Vplay şi altele)

9. (Cea mai importantă, ar trebui bătută în litere embosate şi pusă pe Arcul de Triumf) Crezi în mod stupid că în viaţa privată poţi face orice şi fără cele mai mici repercusiuni. De aia umpli internetul cu poze cu tine în club, cu trabucul în gură, lingând şampanie de pe vreo ţâţă, topless prin Grecia, cu iubi cel interlop în vacanţă la Barcelona, scrii pe blog să moară toţi “jidanii şi bozgorii” şi după aia te miri că te dau afară de la corporaţie.

10. Citeşti bloguri în loc de cărţi şi crezi în rahaturile motivaţionale.

Friday, November 30, 2012

Mirosul dulce al propriilor băşini

Pe mine mă fascinează impostura şi prostia. Am depăşit perioada în care mă enervam sau simţeam nevoia să mă revolt, acum le privesc ca pe o formă senzaţională de entertainment. Înţeleg că RDS-ul a scos Discovery din grilă, iar eruditul popor român se revoltă pe internet în faţa sodomizării culturale la care este supus. Era să uit: pe lângă prostie şi impostură mă mai fascinează revoltele pe internet, adică alea făcute la căldură, cu Lana Del Rey pe fundal, poate cu un pahar de vin roşu pe masă şi cu foarte multă pseudoburghezie în noi.

Dacă e să-l crezi atunci când mănâncă rahat cu polonicul doar ca să pară altceva decât este în realitate, adică un mârlan cu pământ sub unghii şi greieri în pantofi, cultura e a doua natură a românului. Merge la teatru, balet şi operă, e monarhist, se uită la documentare, salvează Piaţa Matache de furia buldozerelor şi vrea Arte în pachetul must-carry al providerului de cablu tv. A protestat vehement pe Facebook pentru TVR Cultural, o să o facă şi pentru Discovery sau dacă s-ar închide mâine Găurilla. Conform statisticilor, de uitat, însă, se uită tot la Suleyman Magnificul, şourile cu bucătari şi orfani cântăcioşi/dansatori sau filme cu Chicki Cian. Aceaşi ţară a curvelor elitiste ascultă Radio Zu şi KissFM, adică nişte posturi pentru coafeze, taximetrişti, şomeri şi cretini. Mă lămureşte cineva cum pula mea se poate aşa ceva?

Bebeluşelor, dans!

Sunday, November 11, 2012

Coşuri, jocuri şi focuri de armă

Industria jocurilor video a depăşit-o pe cea a filmelor în materie de miliarde de dolari rulate. E cât se poate de mainstream, aproape oricine se joacă, există vedete de gaming, lumea asta nu mai e de mult una a grăsanilor coşuroşi, transpiraţi, cu ochelari, fani fantasy şi Manowar, care stau la 30 de ani cu mama şi îşi petrec nopţile făcând pe dungeon masterii.

Pe Digi 24 e o emisiune care se numeşte 2.0. E despre tehnologie, IT, jocuri şi este prezentată de o duduie, Flavia Negoescu. Nu o cunosc, însă faptul că se laudă cu trei facultăţi mi se pare din start foarte penibil, şi asta la modul general, numai cei cu complexe educaţionale procedează astfel. N-am să perorez inutil pe frumuseţea sau telegenia domişoarei Negoescu, altminteri amândouă vecine cu carisma pietrei de pavaj.

E greu să schimbi nişte glume proaste pe care le face natura, însă gustul şi stilul ţin numai şi numai de tine. Ori atunci când te îmbraci ciudat şi fără un minimum de gust e doar vina ta. Două ediţii ale acestei emisiuni am văzut şi în ambele domnişoara Negoescu mi-a sodomizat fundul de ochi: în prima purta balerini albi la dres negru şi fustă neagră, în a doua o salopetă bufantă “dă blugi” prespălaţi, a la anii ‘90, cu ceva motive florale brodate.

Fraţilor de la Digi 24, mai uitaţi-vă la alde iJustine, Jessica Chobot sau chiar Raychul Moore: se poate să te joci şi să nu arăţi chiar ca ruda de la coada vacii.

Monday, November 5, 2012

Dordeduh

Acum aproape 3 ani scriam că Negură Bunget sunt cel mai bun brand românesc. Cred şi astăzi lucrul acesta, chiar dacă mulţi au strâmbat din nas odată cu plecarea lui Huppogramos şi a lui Sol Faur din trupă. În urmă cu puţină vreme, în subsolul materialului despre noua formaţie a lui Kempes, spuneam că în opinia mea, anterior menţionaţii Negură Bunget, Altar şi Vunk sunt singurele grupuri româneşti valoroase.

După ce am ascultat albumul de debut Dordeduh, noul band al celor de mai sus, Huppogramos şi Sol Faur, sunt patru.

“Dar de duh” nu este cel mai bun disc românesc apărut în ultimii ani, e cam cel mai bun disc al lui 2012 la modul general. Variat, eclectic în aserţiunea pozitivă a definiţiei, impecabil cântat şi produs, de un elitism fin şi plin de naturaleţe, discul literalmente m-a dat jos. Exact aşa cred eu că trebuie să sune o muzică făcută de oameni maturi, inteligenţi, culţi şi cu mult bun gust. Din fericire nu e black metal pur, nu abuzează în mod pseudointelectual de influenţele jazz, nu o arde în exces cu parţile folclorice, şi nici într-un caz nu e un CD emblematic pentru rockul de mici şi bere, a la Trooper.  Şi tot din fericire, nu vor fi niciodată mediatizaţi de curvele din showbizul românesc sau judecaţi de Cheloo şi Delia Matache.

 

P.S. De cumpărat obligatoriu, de aici, aici sau aici. Le fac reclamă pentru că merită, nu mă plăteşte nimeni.

Tuesday, October 30, 2012

Încă un nerdgasm

Disney a cumpărat astăzi LucasArts pentru vreo 4 miliarde de coco. Tot Disney deja a anunţat Star Wars Episode VII pentru 2015, cu Georgică Lucas doar consultant. Sunt extrem de optimist: mai rău ca Jar Jar Binks, Hayden Christensen şi Natalie Portman nu se poate, plus că The Expanded Universe rupe fâşul!

Snobăretul sigur strâmbă din nas elitist şi spune că Star Wars e pentru puţoi, iar adevăraţii oameni de cultură se uită la băşinile pseudointelectuale ale lui Lars Von Trier, pe muzică de Adele.

Bă, aşa o fi, da’ dacă n-ai văzut Star Wars, măcar trilogia originală, nu eşti om. Ba chiar îndrăznesc să spun că eşti un mare căcat ignorant.

Tuesday, October 23, 2012

Omuleţul beta

Îl ştiţi foarte bine, cel mai probabil din oglindă. E cel care vă face să vă simţiţi grozavi, ăla care vă dă primul Like pe Facebook la orice poză cu găleata plină de rahat, cel despre care aveţi o părere bună, cel care vă perie întotdeauna ego-ul cerşetor de atenţie, cel la care ţineţi sau care vă e drag pentru că niciodată nu vă spune că sunteţi un căcat de om banal, insipid, plictisitor şi cu mai puţine de transmis decât un film porno.

Omuleţul beta se gudură pe lângă cei pe care-i cunoaşte, dar nu o face într-un mod libidinos; e uneori drăguţ, alteori glumeţ şi pseudosimpatic. Ştie şi aplică o singură regulă cu care speră să fie, la rândul său, răsplătit: ar suge pulele unui întreg batalion de vânători de munte pentru un compliment sau un Like. Adevărul e că nimeni n-a murit dintr-un Like sau dintr-o vorbă frumoasă, îşi spune omuleţul beta.

La prima vedere, restul de oameni beta îl percepe ca pe un “tip deştept”, aparent original: nimic mai fals. De fapt, omuleţul beta nu a fost niciodată capabil de a produce ceva valid, original şi interesant în acelaşi timp. Întreaga sa viaţă e un lung şir de link-uri, de lucruri şi idei adoptate cu ghiotura de la masculii alfa, iar în rarele momente când îl pocneşte originalitatea în ţeastă, rezultatele sunt pure mostre de nonsens:  înfiinţează un fan club al suporterilor Eintracht Frankfurt amatori de pen-and-paper AD&D în Bârlad.

Omuleţul beta există pentru că şi alţi oameni beta  au tot timpul nevoie de validare a celor mai banale activităţi.

Laş şi ticălos, omuleţul beta stă la pândă: aşteaptă umil momentul în care intoleranţa masculului alfa la idioţi superficiali devine deranjantă pentru haita de beta şi e gata să-i ia locul masculului alfa. De cele mai multe ori reuşeşte pentru că oamenii sunt curve bolnave, însă nu-i rămân decât resturile de la ospăţul omului alfa. Iar resturile nu reprezintă o pradă, ci sunt de pomană.

Thursday, October 11, 2012

Curiozitate de angajat (la privat)

Măcar dintr-un punct de vedere, sunt angajatul (aproape) perfect pentru orice patron: n-am iniţiative de business personal, deci slabe şanse să-mi fac vreo agenţie prin care să ofer consultanţă, să implementez proiecte sau să vând pixuri şi post-it-uri companiei la care sunt şi angajat. Singurele mele impulsuri antreprenoriale au fost prin liceu şi facultate, atunci când bişniţăream CD-uri, dar, realist vorbind, asta e găinărie, nicidecum vreun soi de afacere.

Paralelismul meu cu antreprenoriatul mi-a iscat, însă, o cumplită nedumerire: de ce toţi antreprenorii, când e să facă poze, stau cu mâna la bărbie, într-o atitudine relaxată studiată, dar totuşi, preocupată?

Căutaţi pe orice site d-ăsta financiar, “dă biznis”, interviu cu Loredan Futincurescu, CEO la Mintea-din-Şurub SRL, invariabil va sta în fotografie cu mâna la bărbie. Or fi făcut vreun training/coaching de cum să pari doct?

Aş pune poze, dar mi-e lene să citez atâtea surse, scuze, just google “antreprenor”. :)

Tuesday, October 2, 2012

Retardat-Ex

Pentru a înţelege ce urmează să scriu, e nevoie ca în prealabil să explic câteva lucruri:

1. Lumea celor care pun urechea la muzica rock se împarte în două: roacări şi ascultători de rock. Cei din urmă sunt puţini, relativ normali, au gusturi decente, uneori chiar foarte bune, sunt cât de cât documentaţi, deschişi la minte, cu o cultură muzicală acceptabilă, uzual au educaţie, iar asta repercută şi pe gusturile muzicale. Roacării sunt mulţi, proşti, urâţi, inculţi, cu creierul cât nuca, arată, se poartă şi se îmbracă aidoma unor sălbatici, n-au nici cea mai vagă urmă de gust muzical (ceea ce e mai rău ca atunci când ai gusturi de căcat), ascultă maximum 5-6 formaţii mainstream, întotdeauna aceleaşi (trăiască Metallica), foarte mulţi sunt şi motociclişti, în schimb sunt extrem de solidari între ei şi, în general, ei sunt cu rockul pentru că dă bine să pari rebel şi băgător de picioare în orice. Roacării fac cel mai mult rău rockului pentru că îi pun stigmatul de muzică proastă pentru proşti neanderthalieni.

2. România este ţara în care funcţionează o regulă de multă vreme abolită prin zonele în care apa caldă şi săpunul nu mai sunt considerate un lux: retardaţii rezonează cu retardaţii, cretinii cu cretinii, analfabeţii cu analfabeţii, proştii cu proştii, etc., aspect cel mai bine vizualizat în procesul electoral, românii fiind şi astăzi cei care vor să fie reprezentaţi de unii identici lor, nicidecum superiori.

Fideli principiului anterior menţionat, ca să ai succes în muzica românească, fie ea şi rock, trebuie să fii foarte retardat astfel încât milioanele de retardaţi să poată rezona cu tine.

 

Enter Cargo, poate cea mai penibilă trupă românească de la Iris încoace, care Iris, însă, prin comparaţie, pare o adunătură de academicieni puşi pe plagiat Thin Lizzy, Uriah Heep, AC/DC și Whitesnake. Ei înşişi nişte roacări de rockotecă, cu toate năravurile bifate, Cargo au cunoscut instantaneu succesul printre roacării la fel de cretini. În definitiv, aveau toate recomandările cu putinţă:

- pantaloni de piele, pletane, curele cu ţinte? CHECKED!

- motociclete? CHECKED!

- beţivi şi fumători? CHECKED!

- creier cât bobul de fasole (demonstrabil mai jos)? CHECKED!

- lipsă totală de idei şi ambiţie? CHECKED!

- atitudine de faux-rebel, io’s cu rocku’ şi bag pula-n societatea capitalistă? CHECKED!

Evoluţia muzicală a formaţiei Cargo a fost una extrem de simplă, dar remarcabil de eficientă: au cântat despre problemele existenţiale care macină viaţa unui roacăr adevărat şi toţi adevăraţii s-au regăsit în muzica trupei. Să evocăm câteva dintre problemele rockăreşti, profund dezbătute în textele filosofice ale formaţiei Cargo:

1. lipsa ţigărilor: “Nu mai am ţigări, nu am ce fuma!”

2. radiourile care nu dau roack, ci doar muzică naşpa/lupta roacărului cu maneliştii: “deschid radioul să ascult ceva bun/dance şi manele, asta-i totul, vă spun”

3. gara şi vicisitudinile mersului cu trenul: “povestiri din gară”

4. mahmureala: “cu ochiul drept privesc mirat spre Ursa Mare/Strâng în mână un pahar şi capul iar mă doare”

5. ultranaţionalismul creştin şi nostalgia după pedeapsa cu moartea: “Cavaler fără de teamă/ La ospăţ, cu sânge în cană/ Cavaler, cu crucea-n mână/ Cavaler c-o ţeapă lungă!”

6. compătimirea pensionarilor şi a muncitorimii (aici zici că-s USL-ul): “Stau pensionarii la coadă.La colţ se dă astăzi lapte./ Ceru-i de plumb, ca privirile lor. Merg muncitori la uzină,/ Paşii li-s grei după cei patru'ş'cinci de ani de lumină.”

7. viaţa de motociclist: “Piele şi ciocate, geci şi libertate/ Asta-i viaţa pe şei/ Ţine şi de foame ţine şi de sete/ De-ai putere să bei”

Suficient şi edificator, sper eu, pentru justificarea afirmaţiei de mai sus, cea care asemuia creierul membrilor formaţiei cu un bob de fasole. Adică, dă-o în căcat, până şi Guess Who, care e prost de se inundă scara blocului din care-şi extrage el seva filosofică, reuşeşte astfel să pară mai deştept.

Revin la Cargo care, ani la rând, l-a avut în faţă pe mirobolantul Kempes, pe numele de mirean Ovidiu Ioncu, poreclit Kempes pentru că era înalt şi slab ca Mario Kempes, nu pentru că s-ar fi priceput la fotbal. Nici la muzică nu se pricepe, anyways. Era Kempes un vocalist bun? Fără doar şi poate, dacă-l compari cu Miţă de la Bere Gratis sau cu Tudor Chirilă, dar în economia generală a partidei, ca să folosesc un limbaj fotbalistic, e cel mult mediocru spre slab, singura sa calitate fiind aia că poate să ia acute relativ fără efort. Asta nu l-a împiedicat, însă, să fie idolul unei întregi generaţii de retardaţi.

Anii au trecut, Kempes a plecat să zugrăvească prin Australia sau Noua Zeelanda, Cargo au scos maneaua supremă cu “Ploaia”, de se pişaseră pe ele toate corporatistele mai ceva ca atunci când se jelea Bittman să nu-i ia nimeni dragostea, de aproape 10 ani n-au mai mişcat nimic din punct de vedere discografic, între timp s-a reîntors Kempes şi astfel a apărut Rezident-Ex. Retardaţii care crescuseră cu el sunt brusc cuprinşi din nou de orgasme şi cred că tocmai ce a revenit Mesia pe pământ. Evident că noutăţi nu are, doar nişte remake-uri după piese vechi plus vreo două încropeli, cel mai probabil şi ele de acum douăj’ de ani. Alături de Kempes, un scăpătat de prin Cargo, fostul toboşar de la Neurotica (o altă trupă proastă la vremea ei), vreo doi de care nu reţin să fii auzit şi Matthias Lange de la Metalium, care trebuie să moară cu adevărat de foame de a ajuns să treacă de la Chris Caffery şi Mike Terrana la Kempes.

În concluzie: ce este Rezident-Ex? E Cargo Re-visited, adică aceeaşi muzică retardată, cântată de retardaţi pentru retardaţi. Enjoy it!

P.S. În România există 3 trupe bune, încă vreo 5-6 întrucâtva decente şi o mulţime de formaţii rock FOARTE, FOARTE PROASTE. Cele bune sunt Negură Bunget (nu degeaba le suge pula o lume întreagă, nu degeaba Rock Hard spune că au cel mai bun album black al ultimilor 10 ani, nu degeaba primele lor discuri ajunseseră să se vândă la nişte preţuri halucinante pe Ebay), Altar (pentru că ştiu să cânte foarte corect un hardcore by-the-book) şi Vunk, tot pe motiv că au o direcţie clară şi o frază muzicală impecabilă pentru genul lor.

Wednesday, September 26, 2012

Lone wolf McMe

Sunt un singuratic, un antisocial cu dese porniri mizantrope. Nu consider că prietenii sunt cea mai de preţ avuţie pe care aş putea-o avea, nu simt nevoia socializării în exces şi cu atât mai puţin să mă învârt printre idioţi, banali, plictisitori, maimuţoi, mediocri, curve şi ipocriţi. Nu-mi plac petrecerile, nunţile, mesele în familie, găştile, vacanţele cu multă lume şi neamurile latine. Nu le suport pentru că de fiecare dată trebuie să existe cel puţin un cretin care să facă pe simpaticul şi care să-mi tulbure liniştea interioară. Mă enervează şi că majoritatea îl găseşte întotdeauna pe cretin foarte amuzant, ceea ce mă deprimă şi mai tare pentru că realizez că sunt înconjurat de dobitoci.

Pentru astea toate, am ajuns să trăiesc în lumea mea, cu cărţile mele, cu filmele mele, cu discurile mele, cu jocurile mele, motiv pentru care îmi mai pierd contactele cu realitatea şi uit cât de rău e “afară”. Când îmi amintesc, însă, ies în lume all guns blazing!

Sunday, August 26, 2012

Japonezii ţin de foame

Fără a fi misogin, cu două excepţii (Agatha Christie şi Ursula K. LeGuin), după părerea mea, femeile scriu prost şi fără talent. Mai există puţine dudui care scriu decent, uneori chiar interesant şi realist, dar niciodată groundbreaking. Aşa încât nu m-am mirat când am aflat că în spatele fenomenului The Hunger Games e o femeie. M-a mirat, însă, nesimţirea cu care a furat totul din Battle Royale. Totul! Ponta poate fi invidios!

Intrigat de treaba asta, am căutat să văd dacă au remarcat şi alţii furăciunea jegoasă: au remarcat-o, dar şi cauţionat-o, spunând că şi Tarantino fură. Mwahahahahaha: Tarantino are atâtea influenţe, atâtea nods, atâtea trimiteri rafinate, iar ceea ce face el, deşi compilat din enorm de multe surse, e absolut unic tocmai pentru că e cu totul şi cu totul imposibil să ai exact aceleaşi gusturi cu el. Singurul capabil de atâtea influenţe e Hideo Kojima, dar el nu face filme, ci jocuri video.

A compara Hunger Games cu filmele lui Tarantino e ca şi cum ai compara un vin din Toscana cu pişatul de pisică.

Tuesday, August 21, 2012

Capul din cur sabia nu-l taie!

IMAG0166

Iubesc Bucureştiul pentru că nimic nu e la locul său, totul pare cu fundul în sus, gata oricând să sfideze legile bunului simţ, dar, în acelaşi timp, ifosele de mare capitală depăşesc orice imaginaţie.

Poza e de pe Calea Dorobanţilor, deci nu de prin Berceni sau Bârlad şi arată încă o dată cum e să faci ceva la cel mai pur “futu-i mă-sa”!

Tuesday, July 24, 2012

Mic îndreptar electoral pentru gibonul autohton

Orice top s-ar întocmi în lumea asta, România sigur va ocupa ultimul loc. Că e vorba de consumul de săpun, de salariul mediu pe economie, de numărul de kilometri de autostradă, always the last. Nu şi atunci când se invocă prostia, unde românul e campion intergalactic. Am mai spus-o, democraţia, respectiv suma retarzeniei individuale creditată ca fiind o formă de inteligenţă, prin procesul electoral, îi oferă prostului ocazia de a-şi etala vizionara prostie. Duminică, dobitocul mioritic e chemat la referendum, dar el e ferm convins că merge la alegeri. Oricât ai încerca să-i spui că acu’ e doar despre Băsescu Traian, dacă să mai rămână sau nu ăla preşedinte, el nu pricepe: “păi bine, coae, da’ dacă nu votez cu Băsescu, vine Antonescu!” Nu vine, boule, decât dacă în următoarele maximum 90 de zile, când s-or organiza anticipate, te duci tu şi-l votezi. Adică, pe înţelesul redusului mintal, Antonescu e la mâna (pula) lui. Dacă tu şi prietenii tăi hipsteri, plus familiile voastre şi prietenii familiilor voastre, votaţi cu Nicuşor Dan, de exemplu, iese Nicuşor Dan, nu Antonescu. Deci, revenind, conform definiţiei, referendum e atunci când te cheamă să spui da sau nu pe un subiect, în cazul de faţă, dacă-l mai vrei pe nea Traian prezidenţiabil. Că el e şmenar de fiecare dată şi-ţi ţine capul în cur cu perdele de fum gen lovitură de stat, mineriade, puci, comunişti, Voiculescu Dan fuge cu justiţia la subţiori, e meritul lui, jos pălăria, a găsit oceane infinite de prostie care să ia drept ideologie orice tâmpenie debitează el! Şi pentru că argumentul circular e întotdeauna infailibil, necazul cel mai mare cu prostul e că este prost. D-aia, mintea lui supraîncărcată cu mici, bere,nunta lui Borcea, CRF Cluj şi BMW second hand nu poate concepe că-i poţi detesta pe toţi şi executa pe rând.

Eu, par example, nu-l suport pe Băsescu, nu mă reprezintă şi prin simplul fapt că a zis odată cum că România n-are nevoie de autostrăzi (deci nu are nevoie de dezvoltare economică, autostrada nu se construieşte pentru ca drona corporatistă să plece în weekend la munte/mare), abia aştept să-l trimit pe unde pizda mă-sii vrea el să se ducă, best case scenario coleg de “facultate” cu Bombo Năstase şi SOV. Referendumul îmi dă (din nou) ocazia să-i bag o flegmă între ochi.

La fel de antipatic îmi este, însă, plagiatorul Victoraş Ponta, cu aroganţele lui de şmecheraş pseudo-intelectualizat de o pereche de ochelari cu ramă metalică şi foarte convins că spoiala sa dâmboviţeană funcţionează oriunde. P-ăsta, însă, îl fut în gură în noiembrie, stă la coadă.

Una peste alta, dacă gibonul ar fi cât de cât lucid şi ar avea răbdare, ar înţelege că într-un interval relativ scurt de timp (sub 6  luni), are posibilitatea să le dea cantităţi egale de muie tuturor, fără discriminare.

Ori d-asta îmi place mie democraţia, că mai şi dau muie, nu doar iau.

Apdeit ulterior: Dacă Băsescu se va reîntoarce la Cotroceni, meritul nu va fi nici al boicotului PDL şi nici al român’lor, ci exclusiv al Antenei 3. Delirul mistic cu spume la gură de acolo, delir care ridiculizează întreaga istorie a menajeriei oteviste terifiază orice cetăţean decent  a cărui judecată n-a fost ireversibil afectată de nebunie şi/sau prostie sinistră. 

Wednesday, July 11, 2012

Ţara cu băieţi deştepţi

Niciodată o femeie nu va spune despre foştii sau actualii săi iubiţi că sunt proşti. Pot fi beţivi, curvalăi, puturoşi, ignoranţi, nesimţiţi, perverşi, mincinoşi, niciodată, însă, ei nu sunt proşti. Mai mult, femeia îşi va începe întotdeauna povestea despre bărbaţii din viaţa sa cu “e un tip foarte deştept, dar…” şi apoi aruncă o găleată de rahat în direcţia ventilatorului pe care a lipit poza individului.

În mintea femeii, faptul că umblă numai cu bărbaţi “deştepţi” (scriu cu ghilimele pentru că aşa spun ele) o califică pe ea ca fiind deosebit de deşteaptă, un bărbat deştept neputându-se uita decât la o femeie deşteaptă. Deşteptăciunea este, după cum putem observa, un adevărat complex feminin, reuşita în viaţă raportându-se la cantitatea de deşteptăciune pe care ea, femeia, o posedă. De facto, femeia este avidă după a i se recunoaşte deşteptăciunea, iar a umbla cu bărbaţi deştepţi reprezintă, în creierul ei, o formă de recunoaştere publică a propriei deşteptăciuni.

Dacă însumăm părerile individuale ale femeilor din Românica, rezultă că toţi bărbaţii acestei ţări sunt foarte deştepţi, deoarece nicio femeie nu a umblat cu un prost. Atunci cum dracu’ de în ţara asta ticsită cu bărbaţi deştepţi cineva a stins de tot lumina?

Monday, July 9, 2012

Viitorul e pe mâini bune

De ieri dimineaţă, ecranul LED-ului meu a dat în icter mecanic pe breaking news-ul rezultatelor dezastruoase de la Bacalaureat. N-am înţeles care este, totuşi, noutatea. Nu cred, sper, cel puţin, că prostia, indolenţa şi nesimţirea puţoilor din România mai pot fi calificate drept breaking news.

Faimoasele rezultate nu fac decât să confirme o realitate: tinerii sunt, într-o proporţie zdrobitoare, reduşi mintali rezultaţi dintr-o sinistră asociere a unor părinţi şi profesori cel puţin la fel de reduşi mintal, peste care s-a presărat foarte multă ignoranţă individuală. E suficient ca unul d-ăsta să-ţi trimită un sms ca să realizezi cât de cretin poate fi: “u c faci? Nam terminat ink vb mai tz”.

O spun de foarte multă vreme: şcoala nu e un lux, dar nici nu se dă la promoţie. Scoala trebuie să fie obligatorie până la un punct, facultativă de la acel punct. Punctul ăla înseamnă să te poţi iscăli, să poţi scrie trei rânduri fără greşeli flagrante, să nu te încurci la bani când dai/iei restul de la piaţă şi să ai decenţa de a-ţi vedea lungul nasului, aspect pe care numai şcoala te poate învăţa să-l deprinzi. Aici comite şcoala românească prima ei mare greşeală: nu admite existenţa diferenţelor dintre oameni şi nu e adaptată acestor diferenţe. Eu, de exemplu, am fost un dezastru la muzică: nu am voce, nu cred să am ureche muzicală, şi totuşi, până în clasa a opta eram obligat să cânt nişte solfegii în faţa clasei, chiar dacă sunam ca şi când cineva îmi strivea coaiele cu o piatră de pavaj. Pentru că nimeni nu a luat-o pe maică-mea deoparte să-i spună că bitongul ei n-are nicio treabă cu muzica, în mintea bietei femei trăia ideea că eu sunt un talent (şi) la muzică. D-aia m-a dat vreme de cinci ani la pian. Rezultatele? Bani irosiţi degeaba şi un copil terorizat intelectual în baza unor aşteptări nerealiste pe care nimeni n-a vrut să le demonteze la timp. De principiu, părintele e idealist. Crede cu convingere că progenitura sa este cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea mai talentată, că poate face orice şi ajunge oriunde. Sunt foarte puţini cei care realizează că există posibilitatea ca acel copil să nu fie un nou Mozart. Rolul sistemului educaţional este exact ăsta: să-l readucă pe părinte cu picioarele pe pământ şi, în acelaşi timp, să identifice din primii ani direcţia pe care trebuie canalizat puştiul pentru a nu se metamorfoza într-un impostor. Din nefericire, educatorii, învăţătorii şi profesorii sunt produşii aceluiaşi sistem falimentar de aspiraţii fără bază în concret, clădit pe impostură. (vezi cazurile Mang, Dumitrescu, Ponta, etc.)

Şi aşa s-a ajuns la bastardizarea ideii de educaţie ca ceva accesibil şi cât se poate de formal pentru tot vulgul. Tot aşa s-a ajuns ca până şi şaormarul să aibă două facultăţi şi un masterat la SNSPA. Şcoala şi educaţia au pierdut din credibilitate pentru că au devenit simple formalităţi la îndemâna oricui. Purtaţi pe braţe aidoma lui Jim Morrison de impostura şi inconştienţa părinţilor şi a profesorilor, evoluând într-o lume închisă, cu reguli falsificate şi valori răsturnate, puţoii prezentului s-au făcut de râs în prima secundă în care au păşit în afara universului lor. Cu toate astea, ceva nu este tocmai kosher: capetele le-au fost retezate exact de aceiaşi profesori care, vreme de 12 ani, i-au mângâiat protector, le-au hrănit iluzia că sunt speciali, le-au luat banii pe meditaţii şi i-au minţit că viaţa nu e curvă. Cu alte cuvinte, eu te-am făcut, eu te omor!

Părinţii s-au obişnuit cu ideea că şcoala românească e gratis, mai acolo de un protocol, dar cam atât, cel mult facultatea să (mai) coste. În ţările civilizate, alea în care apa caldă curentă nu e un lux şi lumea chiar o utilizează pentru a se spăla, când doamna vine la domn şi-i spune “honey, I am pregnant”, după pupicii de rigoare şi “honey, that’s wonderful”, soţul, cu o mină preocupată, zice “vom fi mai chibzuiţi de acum încolo, gata cu vacanţele exotice, începem să strângem bani pentru college şi universitate.” Asta nu înseamnă că dacă ai bani, faci orice şcoală. Nicidecum! Înseamnă că dacă profesorii observă în copil niste posibilităţi peste medie, acesta va avea şansa să le exploateze. Dacă nu, va deveni un foarte bun pompier, şofer de camion, instalator sau constructor, meserii cât se poate de respectabile, pentru că în lumea civilizată, respectul nu vine automat odată cu facultatea, ci cu felul profesionist în care ai învăţat să-ţi faci meseria, indiferent care este aceasta.

Puştanul, însă, poartă principala responsabilitate pentru viaţa sa, dincolo de perdeaua de fum cu profesorii şi părinţii. El preferă să fie un rahat cu ochi ignorant, preocupat doar de Facebook, Iphone, distracţie, cluburi, mare, maşină de la 18 ani, gagici, ţoale, făcut pe durul pe internet, ca apoi să plângă în hohote că e victima unei conspiraţii naţionale, fără să înţeleagă că, de fapt, l-a învins propria prostie. Da, şcoala românească e o mizerie, dar soluţia unui tip nu foarte prizabil pentru mine, Mark Twain, e una cât se poate de abordabilă: nu lăsa şcoala să-ţi afecteze educaţia! Ori bacalaureatul e examenul de maturitate, iar maturitate înseamnă conştientizarea nevoii de a te ocupa singur de propria educaţie din timp, fără a aştepta ceva de la profesor, părinte sau preafericitul Daniel.

Tot felul de neterminaţi avansează ideea că tentaţiile prezentului ar fi una dintre cauzele pentru care pică proştii bacul. Tentaţii există de când lumea şi pământul: deşi sigur era tentat să stea cu mâna la pulă toată ziua, omul primitiv a găsit timp să descopere roata.

Saturday, June 23, 2012

Amantul săptămânii: Sorin Peligrad

"To the be the best" (Voicu Pânzar)


Conform statutului oficial, JCI este, într-o proporţie zdrobitoare, o adunătură de caraghioşi care n-au vândut în viaţa lor nici măcar două suprize din colecţia Final'94, dar care cred că se pricep la antreprenoriat. Nu se mulţumesc să se priceapă, sunt gata oricând să predea şi cursuri de antreprenoriat. Neoficial, dar mult mai aproape de realitate, JCI este locul unde se strâng nefutuţii şi feministele cerşetoare de atenţie ca să se simtă integraţi social. Ei speră să scape de povara apăsătoare a virginităţii la 40 de ani, ele vor să fie respectate şi admirate pentru inteligenţa lor sclipitoare, nu pentru cur, craci şi tâţe.
La JCI se merge pe platitudini obosite, dar care dau bine la precarul intelectualo-afectiv în nevoie de cărţi de automotivaţie care să-i reamintească de încrederea în sine: "fii mai bun", "crede în succesul tău", "învaţă-ţi mintea să poată", "impune-te". De aceea, cuvinte ca "debate", "public speaking", "coaching", NLP şi MLM sunt adevărate moduri de viaţă pentru lacheţii de la JCI.
Sorin Peligrad e preşedinte JCI Braşov, şi, pentru a fi un bun preşedinte al nefutuţilor şi al feministelor nebăgate în seamă, trebuie să deţină medalia olimpică la nefutut şi cerşit atenţie. Obligatoriu, e important şi să nu aibă nimic interesant de spus sau arătat.
O regulă a bunului simţ zice că atunci când nu fuţi, nu dai sfaturi despre futut, atunci când n-ai vândut nimic, nu dai sfaturi despre vânzări, atunci când lexicul tău nu depăşeşte 76 de cuvinte la un loc, nu te apuci de coordonat doctorate şi tot aşa. O altă regulă de bun simţ e să nu primeşti sfaturi despre futut, vânzări, vorbit în public şi succes de la unul  care nu fute, nu vinde, nu vorbeşte în faţa unui public real şi nu are succes, dar asta e o altă poveste.
Cu toate acestea, Sorin Peligrad se încăpăţânează să ia la palme bunul simţ: ai vrea să vinzi colecţia de discuri cu Irina Loghin a babacilor şi nu ştii cum să o faci? Nici Sorin Peligrad nu ştie, dar e gata să te înveţe. Vrei să descoperi prin programare neuro-lingvistică când partenerii de afaceri te mint? Te învaţă Sorin Peligrad, chiar dacă n-a făcut nicio afacere în viaţa lui. Vrei să construieşti un business piramidal? Sorin Peligrad te antrenează să fii cel mai bun manager multi-level. (Aici ai putea, totuşi, economisi câteva sute de euro dacă-l googăleşti pe Charles Ponzi) Te ia cu transpiraţii când te scoate la tablă profa de chimie? Sorin Peligrad te poate învăţa să stăpâneşti vorbitul în public, chiar dacă nimeni n-a vrut să-l audă vreodată vorbind în public. Ai fute ceva, dar eşti praf la capitolul atractivitate? Şi Sorin Peligrad e în aceeaşi situaţie, dar e gata să te înveţe cum să flirtezi şi să fuţi. Ce-i drept, dacă ne uităm la poza de mai jos, pare a da sfaturi din experienţa personală.


(Credit foto: Facebook Sorin Peligrad)

Până ieri, acest expert în marketing, antreprenoriat, coaching, NLP, chiloţi murdari şi pânze de păianjen era amuzant cu lecţiile sale despre succes şi despre cum se fac banii. Ieri, însă, mi-a spammat emailul din oră în oră cu clubul lui de public speaking pe tematica: Flirtul, bun sau rău? Iar invadarea spaţiului meu privat nu m-a mai distrat! Mi-a adus aminte că impostura în spaţiul public a devenit regulă de bază, nu excepţie. Şi dacă n-ar fi moda asta nebună de a te crede altcineva decât eşti în realitate, poate că şi Sorin Peligrad s-ar mai uita dimineaţa în oglindă. Acolo ar trebui să vadă un vânzător de mobilier second hand pentru frizerii şi cooperative meşteşugăreşti şi să-şi urmeze, cu succes, chemarea. 

Saturday, June 16, 2012

We come to shred!

Prima zi de OST a fost şi una dintre cele mai bune afaceri pe care le-am făcut vreodată: 90 lei biletul Golden Circle la patru nume extrem de grele din istoria rockului. Pe scurt, a meritat fiecare leu investit.
Ca acest articol să aibă un minim sens, e bine să clarific câteva aspecte încă de la început:
1. pentru mine, adevăratul Big 4 of thrash a fost, este şi va fi compus din Slayer, Anthrax, Overkill şi Exodus.
2. dacă nu ar fi existat Judas Priest, Overkill era formaţia mea favorită.
3. Dimmu Borgir nu cântă black metal, chiar dacă, din pure raţiuni de marketing, spun lucrul ăsta.
4. Motley Crue nu e hair metal şi atât.
După o pană prin Puchenii Mari şi o căldură înfiorătoare, am ajuns în timp util la Romexpo pentru a vedea unul dintre grupurile mele favorite all-times, Exodus, thrashul fiind, altminteri, stilul meu de suflet. Exodus e una dintre cele mai underrated trupe din lume, care, deşi au câteva discuri fabuloase, n-a avut niciodată norocul de a scoate nasul în faţă. Prostimea sigur a auzit de ei pentru că a fost formaţia de la care a plecat Kirk Hammet către Metallica, iar când spun "a auzit", invoc o familiaritate a numelui, nicidecum a producţiilor audio marca Exodus. Din fericire, şansa Exodus s-a numit Metallica, altminteri, cu Hammet în formaţie, sigur rămâneau nişte mediocri. Primul disc Exodus, "Bonded by Blood" este considerat o piatră de temelie pentru Bay Area thrash metal, în pofida dezgustului personal pentru vocea lui Paul Baloff.
La zeci de ani de când Bonded By Blood ajungea în magazinele americane, după concertul de ieri, am avut confirmarea că discul e perfect valabil şi în zilele noastre. Cu o formulă destul de schimbată şi cu un vocalist sigur pasionat de băşini, Exodus au rupt locul. N-am putut să nu remarc că setlistul s-a bazat într-o proporţie zdrobitoare pe două albume, anterior menţionatul debut "Bonded By Blood" şi "Fabulous Disaster", cam cel mai bun LP, dacă e să mă întrebaţi pe mine. Publicul românesc era plantă, cum altfel, el venise pentru Dimmu Borgir. A propos de asta, un moment aparent amuzant: cu puţină vreme înainte să înceapă concertul Exodus, lipsiţi de corpsepainting, îmbrăcaţi relativ banal, fără bodyguarzi şi figuri în cap, Galder, Cyrus şi Gerlioz de la Dimmu Borgir stăteau cuminţi în public, cu câte trei sticle de juma' pline cu apă minerală, cel mai probabil pentru a testa acustica locului. În ciuda faptului că norodul purta într-o proporţie zdrobitoare tricouri cu Dimmu Borgir, au trecut peste 15 minute până când cineva să-i recunoască pe cei trei, deşi lookul lui Galder, cel puţin, e inconfundabil. Asta spune totul despre ignoranţa "fanului" român.
Al doilea nume urcat pe scenă a fost Overkill care, chiar în condiţiile subiective în care pentru mine sunt second-best, e cel mai bun grup thrash ever, dar, în acelaşi timp, unul foarte subcotat şi ghinionist. Overkill au servit o lecţie de profesionalism, de valoare, de dinamică, de comunicare inteligentă cu publicul, din păcate, însă, s-au lovit de eterna indolenţă a rockerului român. Aproape că mi-a venit să plâng văzând lipsa de reacţie la Elimination, Hello from the Gutter, Rotten to the Core, Wrecking Crew şi alte piese pentru care mi-aş fi dat zile din viaţă să le aud live în adolescenţă, piese care au de ani de zile lipită eticheta "legendary", dar care rockerului român nu-i spun absolut nimic. Mi-am pierdut vocea urlând, aproape singur, "eliminate the right, eliminate the wrong, eliminate the weak, eliminate the strong, eliminate your feelings, eliminate too late, eliminate the hope, eliminate, eliminate", mi-au dat lacrimile la primele acorduri ale Hello From The Gutter, una peste alta, o experienţă minunată despre care mi-e foarte greu să scriu altceva decât "impecabil". De menţionat că Overkill nu are discuri proaste, piesele noi se încadrează perfect în repertoriu şi nu sunt cu nimic mai prejos celor scrise în urmă cu 20 de ani, fapt cât se poate de remarcabil. Păcat, repet, de publicul pe care l-au avut. Parte din vină o poartă RockFM, care nu face altceva decât să încurajeze incultura muzicală a românului, o purtăm, într-o mai mică măsură şi noi, CityFM, care am preferat de multe ori să fugim de thrash către nume mai accesibile, o poartă fiecare ascultător de rock care refuză să-şi lărgească orizonturile.
Dimmu Borgir au fost, fără urmă de îndoială, headlinerii serii, chiar dacă pe afiş, în capul listei erau trecuţi Motley Crue. Majoritatea celor prezenţi veniseră pentru Dimmu Borgir, iar norvegienii n-au dezamăgit nicio secundă. Dacă admitem că sunt fie black pentru fetele în aşteptarea primei menstruaţii, fie o formaţie care cântă un metal foarte bun, dar care n-are mai nimic în comun cu black-ul adevărat, showul Dimmu Borgir a fost de milioane, cu un Shagrath în mare formă, suficient de rockstar cât să ude publicul feminin, dar totuşi down-to-earth pentru publicul matur. Fără a fi fost vreodată fan, nu pot să nu admit că Dimmu Borgir au albume de foarte bună calitate, sunt nişte muzicieni extrem de talentaţi şi valoroşi şi care au înţeles foarte bine cum funcţionează nişte mecanisme de marketing. Până la urmă, e o performanţă să poţi intra în Billboard cu un gen muzical nu foarte digerabil, chiar dacă departe de conceptul de black pe care îl parazitează. Îmi susţin încă o dată teoria potrivit căreia singura ţară care încă mai surprinde muzical este Norvegia. Dacă e să găsesc o slăbiciune în actuala formulă Dimmu Borgir e lipsa fizică a unui vocalist capabil să interpreteze părţile clean ale lui ICS Vortex: dă foarte prost ca acestea să se audă de pe bandă. Mi-a plăcut cum liota de puştani veniţi pentru Dimmu Borgir striga din toţi bojocii versurile la "Progenies of the Great Apocalypse", era o imagine demnă de un show metal. O menţiune specială şi pentru bateristul Daray, de o precizie infernală, sper că va deveni într-un final membru oficial, nu e cu nimic mai prejos lui Hellhammer sau Nicholas Barker.
La final au urcat pe scenă Motley Crue, un grup cu care, recunosc, am cam crescut şi pentru care am avut întotdeauna o slăbiciune. Din păcate, în parte din cauza unei sonorizări idioate, în parte din cauza vocii nu tocmai în formă a lui Vince Neil, soundul Motley Crue a lăsat puţin de dorit, mai ales în ceea ce priveşte partea vocală. În rest, însă, ceas şi mult mai mult decât un simplu hair metal, chiar dacă Vince glumea spunând că în toţi cei 30 de ani de carieră au scris piese doar ca să aibă ce fute. Repertoriul a fost ca un pumn în figură, hit după hit, axat pe albumele de pâna la Dr. Feelgood inclusiv, cu o singură piesă de pe Saints of Los Angeles şi cam atât de după '90. Hit după hit pentru mine, publicul, dacă nu a fost suficient de nesimţit cât să plece, habar n-avea de Shout At the Devil sau Same Ol' Situation. Asta literalmente m-a dat jos de pe căcat, m-aş fi aşteptat la altceva. Aşa cum am spus, veriga slabă a fost Vince Neil, cam praf din punct de vedere vocal, dar suplinit intens de două guriste arătoase, pe trei sferturi dezbrăcate. Mick Mars, în pofida spondilitei anchilozante care i-a chinuit viaţa, e un zeu al chitarei, chiar dacă deja e trecut de 60 ani, Nikki Sixx pare Duncan MacLeod, anii n-au trecut peste el, iar Tommy Lee e acelaşi zăpăcit infantil, dar foarte inteligent şi atent la detalii. În plus, dă dictare pe tobe, momentul său, punctat de sonorităţi industriale, electronice şi drum and bass marca Methods of Mayhem fiind unul nu doar spectaculos, ci şi foarte, foarte tehnic. Le doresc foarte multă muie celor care au plecat că "frate, mie nu-mi plac ăştia, îs prea glam": unu, aşa ceva nu se face, doi, în banii daţi pentru Dimmu Borgir, aveaţi ocazia să vedeţi la lucru o formaţie care a scris istorie şi care nu sună deloc aşa cum vă imaginaţi! Perfect jocul de lumini, îndrăznesc să spun chiar mai bun decât cel al Rolling Stones, până acum etalon pentru mine.
Şi o concluzie: publicul românesc nu merită mai mult decât Metallica! Dacă s-ar putea, şi de două ori pe an! 

Saturday, June 2, 2012

3D-ul e pentru reduşii mintal

Până acum două săptămâni, cea mai mare ţeapă cinematografică pe care am luat-o se numea Meet the Spartans. Avengers 3D l-a detronat fără drept de apel, şi nu pentru că filmul e unul din cale afară de prost, ci pentru că 3D-ul îl face o varză cu mici.
Cum sunt o curvă tehnologică declarată de ani de zile, m-am tot lovit de 3D de a lungul vremii şi de fiecare dată l-am găsit o şarlatanie pentru cretini. Nu am nervi de explicaţii tehnice, însă 3D-ul nu face altceva decât să reducă semnificativ din detalii, să aplice DNR cât cuprinde şi să inducă o senzaţie de greaţă evidentă.
Postul ăsta e doar pentru cei care au remarcat imediat diferenţele dintre release-ul iniţial pe blu ray al The Gladiator şi cel ulterior. Restul, adică ăia care-şi cumpără 3D LED pentru a se uita la Gâdea sau OTV, sigur se uită ciudat. Pentru ei 3D-ul e foarte tare, frateeee!

P.S. Mi-e teamă că Diablo III e prima ţeapă ludică pe care o trag în cur. Mai vedem, încă nu m-am hotărât! 

Sunday, May 6, 2012

Glorie mârlăniei!

Ieri după-amiază am ajuns prin Carrefour, sfârşind prin a cumpăra nişte nimicuri. La casă, vânzătoarea scoate o  cutie cu bere şi-mi spune "La mulţi ani!". După un prim moment de derută, mă trezesc ca Doroftei din pumni şi realizez că era pentru ziua bărbatului, culmea ghiorlănelii contemporane.
De aici deduc că bărbat român=bere. La dracu', eu aş fi pariat pe grătar ca simbol al masculinului autohton!

Sunday, April 29, 2012

Marţafoi plini de glorie

De cele mai multe ori, oamenii au gusturi extrem de ciudate, le-aş spune chiar caraghioase. Femeile, cel puţin, sunt adevărate temple sacre ale bizareriei când vine vorba de bărbaţii pe care-i admiră şi pe care încearcă să te facă să-i urmăreşti. Fără a avea pretenţia că am o listă completă, iată-i pe unii pe care îmi imaginez că-i sodomizează Viorel Lis şi Costin Mărculescu:
  • Adam Sandler - este cretinul absolut, nu găsesc nimic amuzant sau romantic în stângăciile lui aparent seducătoare, nu înţeleg ce văd femeile la Adam Sandler, nu realizez care e menirea lui Adam Sandler pe pământ, oricât de mult mi-aş pune la lucru anima de care scria Jung. Nu există dovadă mai mare de umilinţă masculină, de bitch-slapping, decât să accepţi să vezi un film cu Adam Sandler. Death before dishonor! În ciuda aparenţelor, Adam Sandler este, în realitate, un misogin foarte bine ascuns în spatele drăgălăşeniei şi naivităţii. Existenţa publică a lui Adam Sandler pleacă de la teoria că femeile sunt foarte proaste, extrem de credule şi în aşteptarea bărbatului care să le venereze necondiţionat, să nu bea, să nu le bată, să nu le înşele, să se îmbrace în secunda în care vor tampoane de la supermarket, să fie amuzant într-un mod adorabil (sunt excluse glumele de autobază), romantic în înţelesul prostesc al cuvântului (de exemplu, să le maseze picioarele în timp ce se uită împreună la filme cu Adam Sandler), una peste alta, bărbatul-pisoi pentru care să le invidieze toate vacile lor de prietene. 
  • Woody Allen - spre deosebire de Adam Sandler, Woody Allen nu e cretin. Nu e, însă, nici genial, mai degrabă nevrotic. Cum singur spune, probabil datorită imaginii de tocilar, lumea îl suspectează de genialitate, iar el, ca un evreu isteţ, a ştiut să profite. E de ajuns ca Woody Allen să filmeze vreme de 2 ore un găinaţ ca toată critica să spună că suntem în faţa unei capodopere cinematografice şi pseudointelectualele se vor întrece în a mirosi simbolistica din spatele căcatului de pasăre. Şi asta doar pentru că pe ecran scrie "directed by Woody Allen". Şi totuşi, herr Konigsberg are un umor destul de fin când spune că n-a prins echipa de şah din cauza înălţimii.
  • Zach Galifianakis - sfinte căcat, ce-i cu ăsta? Gras, bărbos, lipsit de umor, ciudat într-un mod scabros, şi totuşi văzut ca un mare comediant al momentului. Dacă ai râs la vreun film cu Galifianakis ăsta, eşti un ratat sinistru şi fără umor. Deşi am încredere oarbă în gusturile mele, a fost un moment în care m-am bănuit de lipsa subtilităţii necesare înţelegerii umorului dobitocului ăstuia, aşa că m-am pus la un stand up comedy cu el pe Youtube. M-am chinuit peste 20 de minute, audienţa era în delir, deşi nu era nimic de râs, nimic, zero, nada, canci. Şi atunci mi-am adus aminte că eu sunt perfect sănătos, doar că oamenii sunt foarte proşti.
  • Hugh Grant - e cu termenul de valabilitate depăşit, dar unele zaharisite încă mai suspină după cum a făcut-o el de cap pe Julia Roberts în Notting Hill. Grant s-a vrut pe partea intelectuală a stângăciei, un fel de Toader Paleologu, dar fără creier. Măcar şi-a spălat toate păcatele cu Divine Brown, ca un bărbat adevărat, s-a dus la curva cea mai penală din stradă.
  • Dan Puric - dumnezeul pseudointelectualelor coclite care au luat bacalaureatul, Dan Puric şi-a depăşit de mult statutul de actor de duzină, devenind un filosof profund, adânc enunţător de truisme existenţiale despre orice, pe care se bat televiziunile de crăciun şi paşte. Secretul e că Puric îi spune românului râgâitor de mici că-i special, dar încă nu şi-a descoperit specialul, iar când o va face, nu va mai mânca sarmale, ci caviar. Iar rahatul motivaţional face audienţă într-o ţară care speră să câştige la 6/49 sau să-i pice vreo moştenire. Spre deosebire de Woody Allen, din care s-a inspirat, Dan Puric chiar a ajuns să creadă că e un mare filosof, el se ia foarte în serios. Şi dacă tot vorbeam de actori rataţi, Radu Duda mi se pare mai simpatic, treaba cu principele e un fel de wrestling, dar măcar are haz.
  • Tudor Chirilă - personaj cu totul şi cu totul sinistru, idolul inconstestabil al puştoaicelor de liceu şi al retardaţilor mintali. Nu mai e nimic de spus ce nu s-a spus deja despre Tudor Chirilă, poate doar un rapel la axioma: dacă asculţi Vama Veche, eşti un cretin fără speranţă!
  • Florin Chilian - impostorul absolut care se vrea şi filosof, şi rapsod, şi intelectual fin, şi apărător al drepturilor de autor, şi analist, şi părerolog avizat, şi homo sapiens superior, etc. Numai că, vedeţi voi, el e un mârlan banal, care, ca orice gherţoi purtător de maieu cu găurele, îşi bate prietena. Cu toate astea, unii îl iau de bun.
La final, două menţiuni speciale: Horaţiu Mălăele şi Octavian Paler. Cunoscătorii ştiu de ce!

Monday, April 23, 2012

Run with Ron

Cred că de vreo patru ani sunt o mică fashion-whore, nu în sensul în care să port orice căcat la modă, dar suficient de preocupat de hainele/accesoriile pe care le am. Ăsta este şi motivul pentru care, în prostia mea, de foarte multe ori sacrific practicul în favoarea lookului. 

Toată săptămâna trecută am fost la o uriaşă expoziţie în Frankfurt; ţinută obligatorie, ştaif asumat, compromisuri neacceptate. Pantofii pe care i-am purtat arată bine, au fost al dracului de scumpi, după două ore de stat în ei, însă, viaţa devine o mare curvă. 
Ron e "decât" Senior Director într-o corporaţie extrem de importantă: are un salariu obscen pe care îl şi merită, practic îşi permite cam orice şi a ajuns la un nivel de înţelepciune care-l face să nu dea doi bani pe cât de bine arată o pereche de pantofi. Când i-am văzut încălţările de moldovean trecut de cincizeci de ani care rupe ringul de dans pe la nunţi, m-a pufnit râsul. După prima zi, mergeam pe ouă, a doua zi am trecut la piuneze, apoi, rând pe rând, la cuie, cioburi de sticlă, cărbuni încinşi şi suliţe de falangă macedoneană. În tot acest timp, Ron n-avea nici pe naiba. The (corporate) devil is in the details, after all!

Pantofii mei de parvenit în centru, ai lui Ron în dreapta
  

Thursday, March 1, 2012

Cum să fii o curvă şi mai ordinară

Acum câţiva ani, Dan Diaconescu anunţa profetic otevizarea României într-un viitor relativ apropiat respectivului moment. A avut perfectă dreptate: nu ştiu dacă întreaga Românie s-a otevizat, presa, însă, e acolo. Zilele trecute, Gâdea l-a făcut nesimţit şi dobitoc, în direct, pe unul Duţă, preşedintele CNAS. Pe fond, Gâdea are dreptate, respectivul individ s-a comportat ca un nesimţit şi un dobitoc plin de tupeu. Aşa cum dreptate au şi cei care reclamă existenţa unui organism de genul CNA-ului doar pentru audio-vizual, presa scrisă şi cea online putând publica orice măgărie fără a da socoteală nimănui. Asta e, lumea-i nasoală şi viaţa curvă! Din nou bagă capul în poză infamul rafinament despre care tot scriu aici, cel care face diferenţa până şi în televiziune. Ori nu te poţi lăuda cu o presă quality atunci când limbajul tău este unul de autobază. Interesant e că Mihai Gâdea a reacţionat într-o situaţie limită exact aşa cum a reacţionat şi nemesisul său, Traian Băsescu, tot într-o situaţie limită. E oare vreo diferenţă, la nivel de limbaj, între "dobitoc/nesimţit" şi "ţigancă împuţită"?

Gâdea umblă acum cu chiloţi de schimb, căcat pe el că-i taie CNA-ul emisia 10 minute, şi cum poporului suveran trebuie să-i inventezi martiri seară de seară, încearcă să se cocoaţe pe cruce propovăduind apocalipsa Antenei 3. (termenii biblici nu sunt întâmplători, cunoscătorii ştie de ce)  Ieri seară, aproape de finalul Sintezei Zilei, Gâdea prezintă un protest spontan de la Braşov, după cum chiar el l-a descris, protest de susţinere a postului  Antena 3 în faţa urgiei CNA-ului. La finalul materialului, Gâdea spune, citez: " Nu-i cunosc pe aceşti oameni". Înregistrarea momentului poate fi vizionată pe site-ul Antenei 3, de la 1:45:00.
O să-i spun eu aparent naivului şi neprihănitului domn Gâdea cine sunt doar trei dintre personajele adunate cum nu se poate mai spontan în Piaţa Sfatului din Braşov, personaje pe care susţine că nu le cunoaşte. Primul, cel care vorbeşte, este Libiu Mateescu, ziarist local şi, cel puţin într-o vreme, corespondent al Jurnalului Naţional în Braşov (JN şi Antena 3 sunt în acelaşi trust). Cu o portavoce, în fundal poate fi zărită o altă celebritate locală ce nu mai are nevoie de vreo prezentare, Dorin Lazăr Maior (google the guy!). Şi pentru că nu există spontaneitate fără niscaiva interese, undeva în stânga, ascuns sub o căciulă căzăcească se află JURNALISTUL, după cum îi place să se autointituleze, Ion Mânzală.
Altminteri, pe nimeni nu deranjează curvăsăreala, ci faptul că s-a aflat de ea. Quod erat demonstrandum!

Monday, February 27, 2012

Faux anti-mainstream e tot mainstream

Cuvântul la ordinea zilelor noastre este "retro" şi sinonimele sale. Ceea ce acum câteva zeci de ani putea reprezenta un căcat dacă nu sinistru, măcar cât se poate de banal, astăzi e religie sau capodoperă.
Nu cred că The Artist e un film prost, însă sigur nu răsare soarele din curul regizorului, aşa cum încearcă să se inducă ideea. A mirosit un trend, a făcut în 2011 exact ce făcea Buster Keaton în anii '20 şi toţi pseudointelectualii îl ling acum la ouă.
Asta-i moda, ăştia-s oamenii: dacă scot un remake după Pong şi mă laud că-s developer indie, cocliţii mă vor venera.
Înduioşător şi deopotrivă înfricoşător e că în baza acestui raţionament, peste, să zicem, 80 de ani, unul va scoate un album în manieră Vama Veche, iar toată lumea va spune că e noua minune muzicală a vremii.

P.S.1: Când un fals elitist afirmă că el se uită la filme franţuzeşti pentru că nu sunt mainstream, puteţi să-i futeţi liniştiţi un bocanc în bot: minte ca un porc ignorant în faţa evidenţei.
P.S.2: De pe Wikipedia: "Michel Hazanavicius was born into a Jewish family from Lithuania". Dacă Ricky Gervais, şi nu incolorul Billy Crystal, ar fi prezentat gala, nu rata acest amănunt banal. :)

Friday, February 24, 2012

V for Vaicecretinisuntem!

Îmi place V for Vendetta, mai ales comicul, dar şi filmul, pentru că, în esenţa sa, e politically incorrect, pentru că face dreptate ideii de anarhie şi pentru ambiguitatea morală a personajului, ambiguitate nu foarte evidentă în film, dar cât se poate de clară în comicul lui Alan Moore şi David Lloyd. Filmul, cel puţin, e cam singurul din anii '70 încoace care să aibă curajul asumării unui mesaj politic. În schimb, detest impostura.

Noi, românii, suntem definiţia mimetismului inconştient şi necondiţionat. Am mai scris despre ACTA, nu reiau, în schimb mi se ridică părul pe spinare văzând cum tot protestatarul şi-a tras mască de Guy Fawkes pentru că aşa a văzut el că  e ţinuta obligatorie pe la protestele cu ştaif din lume. Sunt sigur, însă, că mai bine de trei sferturi din protestatari habar nu au cine a fost Guy Fawkes, ce a făcut Guy Fawkes, de ce a fost asociată figura lui Fawkes cu personajul V, şi, peste toate astea, cine a creat în forma actuală masca pe care o poartă. Şi asta este problema reală, nicidecum faptul că Vertigo, parte a unei corporaţii uriaşe, DC Comics, deţine drepturile de autor pentru designul măştii.

Tuesday, February 14, 2012

Gura bate curul

Cine citeşte tabloide româneşti e cretin, cine se uită la emisiuni care dezbat subiecte din tabloidele româneşti e şi mai cretin. Ieri noapte, la Capatos, se demonstra teorema de mai sus, între timp devenită axiomă: cineva îl filmase pe Boc în curul gol, la sala de fitness, când bietul om se schimba. (Am nimerit pe Antena 1 pentru că pe SuperOne HD erau reclame, eu nu mă uit la Discovery şi History Channel, ca Cartianu, cacofonie intenţionată) Până la urmă,  pot accepta că fundul, ca termen  generic, e un subiect cu adevărată miză jurnalistică în ţara curvelor neprihănite, a beţivilor, a revoluţionarilor de pe facebook şi a mămăligilor. 
Am, însă, o dilemă: oare viitorul preşedinte al SUA stă noaptea pe telefoane la cancan-uri despre curul lui Marilyn Manson?

P.S. Dacă Băsescu povestea cum îi văzuse el chiloţii Ancăi Boagiu, Antonescu se poate mândri că i-a văzut curul lui Boc şi, mai mult decât atât, a şi vorbit despre el. Mă iertaţi, dar eu nu pot vota un bărbat care vorbeşte public despre fundul unui alt bărbat. Pardon, dar nu se face!
P.S.2 Dacă tot e pe trend monarhia, să mă lase, dracu', cu USL, opoziţie, Băsescu, ACTA, PDL, izmenele peste care era şef Oprea, MRU, curul lui Boc, etc. şi să i se dea regelui tronul promis de prin '94. Regele Hagi, bineînţeles!


Update: Observ cu mâhnire că lumea s-a polarizat până şi pe acest subiect desuet. Unii îi iau apărarea lui Capatos, că e asumat, alţii lui Antonescu, că nu ştia, apoi există corul moraliştilor fără de păcate care înfierează atât emisiunea, cât şi intervenţia lui Antonescu. Situaţia e cum nu se poate mai simplă: da, Capatos e asumat şi o ştie toată lumea, inclusiv Antonescu. Iar atunci când te sună de la Capatos de la emisiune, poţi fi convins că nu se vor dezbate probleme politice sau economice, ci, cel mai probabil, chiloţăreli. Aşa încât, dacă vrei cu adevărat să fii alternativa la Băsescu cel plin de "găozari" şi "ţigănci împuţite", politicos şi mai ales sănătos pentru viitorul tău politic e să refuzi o intervenţie la un show care-şi asumă public insalubrul. Am mai spus-o, totul ţine de rafinament.

Wednesday, February 8, 2012

I find your lack of faith disturbing!

La începutul săptămânii, într-o dimineaţă (doooh, evident), undeva după ora 9, mă uitam la matinalul TVR, realizat de fostul meu coleg de la City FM, Cătălin Fartaeş. Acolo, cu ocazia lansării în Românica a primului film 3D din seria Star Wars, Episode I - The Phantom Menace, erau invitaţi nişte ciumpalaci, cred eu, pentru că nu am fost din cale afară de atent, ceva membri ai ordinului Jedi de la noi. În fine, în scopul promovării isteriei numită 3D, piarista distribuitorului adusese un Vader şi vreo 3 jedilăi, s-au duelat ăia la impresia artistică vreo două minute, după care bietul Fartaeş, nerd adevărat, încearcă un dialog cu ei, pe tema filmului ai cărui fani înfocaţi se declaraseră din moment ce, la naiba, făceau cosplay. Numai că la banala întrebare "în ce an s-a lansat Episode I?", nicio tulburare în Forţă, caraghioşii rămaseră muţi de neştiinţă. Corolarul acestei întâmplări e că românii sunt atât de superficiali şi de neghiobi încât au bastardizat până şi definiţia cuvântului fan.

P.S. Ce call sign avea Luke Skywalker în Rogue Squadron? :P 

Tuesday, February 7, 2012

Laba-n cerc pe acronime

M-am săturat de revoluţiile pe internet ca de căcat, dacă mai primesc un singur mesaj despre cât de înfiorătoare e ACTA sau despre cum ar trebui să dăm like la pagina de Facebook care susţine căderea lu' Băsescu, caut bookletul unui album Death in June, urmez paşii de acolo pentru a-mi construi o bombă artizanală şi apoi mă înscriu în IRA.

Produc conţinut original pe acte de vreo 8 ani, am şi câştigat bani (relativ puţini, raportat la valoare) din treaba asta, ar trebui să mă bucur că există ACTA, PIPA sau SOPA, dar sincer, mă doare-n curul în care toţi cei ce discută pe tema acronimelor de mai sus preferă să-şi ţină capetele. Să ne suflecăm proletar mânecile şi să începem dizertaţia.
Cu riscul de a părea filistin în abordare, cred că orice poate fi mai interesant decât să mă fi apucat de lecturarea atentă, preferabil însoţită de sublinieri cu markerul roz, a tuturor acestor  proiecte, chiar dacă poate ajung în coada miriapodului digestiv  a la The Human Centipede, via South Park. Morala, e, oricum, că dacă intra astea în vigoare, s-a dus dracului libertatea pe internet, providerul te toarnă că descarci pornache şi albume cu Inna sau că furi pişcoturi de pe la Arhi, pe cale de consecinţă rezultând că te aşteaptă ani grei de bulău. Ba mai mult, când te duci la aeroport, ăia îţi vor verifica laptopul, Ipod-ul şi orice căcat ai mai avea tu, în căutare de licenţe. Dacă nu le ai, fapt extrem de  probabil, îţi vor băga o sondă în cur, ca să te pregătească pentru anii grei de iubire cu Foreman Marşavela. La asta se reduce totul, în aserţiunea protestatarilor: se duce pe sfânta pulă Pirate Bay şi deceplusplus-ul, ne dau în gât RDS-ul şi UPC-ul, am băgat-o pe mânecă original, rămânem cu TVR, dezbaterile lu' Gâdea şi ceva porneală noaptea pe SuperOne, după ce s-or culca babacii.

(Paranteză deschisă: Dacă mă îngrijorează ceva cu adevărat la legea asta e modul în care România se autoinvită la semnarea oricărui act, doar-doar o bagă şi pe ea în seamă şmecherii cei mari. Paranteză închisă)

Acum ne scoatem încet capetele din fund şi, chiar aşa, urând limbajul corporatist, începem să gândim "outside the box". Primii care ne vin în minte sunt providerii de internet, adică exact cei care trebuie să raporteze autorităţilor că Loredan descarcă sute de giga de manele. Oare de ce-şi instalează lumea, în România şi-n străinătate, conexiuni de mare viteză, cu bandă largă şi, cu excepţia României, foarte scumpe? Pentru email? Sau poate pentru a sta pe Feisbuc şi yahoo messenger? No way, pentru că descarcă filme, muzici, software, jocuri, etc. OK, poate e şi abonat la Hulu şi joacă Modern Warfare 3 pe internet. În rest, pentru orice nu implică trafic serios, bătrânul dialup sau un 3G îşi face foarte bine treaba şi costă cât o shaorma. Dar asta ar însemna ca providerul de internet să piardă foarte mulţi bani, să-şi restrângă mult activitatea, să dea afară oameni, etc. Ne convine nouă, providerilor de internet, legea asta? Bă, n-aş zice, deci jos ACTA, SOPA şi PIPA, hai să o ardem la spiritul revoluţionar! Iar dacă se duce naibii şandramaua, eu, Google, de ce am mai cumpărat Youtube-ul?
Nici din vânzările de discuri nu se mai trăieşte de foarte mulţi ani, în showbizul serios se trăieşte din concerte. Mă îndoiesc că AC/DC au făcut rate la avion doar bazându-se pe vânzările de CD-uri. Aaaaa, dacă eşti un pseudointelectual coclit care speră să ajungă pe Guerrilla cu lălăielile lui homosexuale, sigur o dai pe piraterie, că tu eşti valoros, dar publicul nu e suficient de matur şi responsabil să-ţi cumpere muzica, etc. Ajungem imediat şi la demontarea acestui argument.
Producătorii de hardware, chiar dacă nu vor recunoaşte niciodată pe faţă treaba asta, au numai de câştigat de pe urma existenţei pirateriei, şi ăsta e motivul pentru care nume ca Razer s-au alăturat protestului. Aici e o nişă pe care AMD, Intel, Nvidia, Sony, Microsoft, Samsung, Razer, SteelSeries & Co. o capitalizează de ani de zile: comunitatea hardcore, care are şi bani, şi knowledge. Vă amintiţi perioadele în care existau magazine de calculatoare la orice colţ de stradă? Existau pentru că softul era aproape gratuit şi pentru că pe orice tarabă din piaţă găseai Office, Windows şi tone de jocuri. Toţi banii mergeau către hardware. Acum au dispărut mai toate, iar principalul motiv este dispariţia tarabei. 

Apoi, e minunat să vezi cum cei care au iniţiativa acestor proiecte legislative încearcă să dea o conotaţie gigantă ideei de piraterie. Pentru a avea acces la conţinutul pirat, o spun cu toată responsabilitatea, ai nevoie şi de un know-how minim. Un soccer-mom care-şi ia copilul de la şcoală sigur se ştie cu torrentele, cu emulatoarele, cu crackurile, cu codecurile LAV şi madVR, cu loaderele bin/cue? Latrell şi Jamal vor să bage un Call of Duty pe Xbox Live cu the boyz from the hood...clar au auzit de GeoHot şi de PS3 Jailbreak, de USB dongle, de modding chips. La fel duduia corporate manager prin Pipera, conducătoare de Toyota Rav 4, când orăcăie ăla  micu' în MediaGalaxy că el vrea LEGO Harry Potter pe 3DS, o să stea în cumpănă, gândindu-se "sfinte căcatule, să dau eu 2 milioane pe joc? Nu mai bine bootez cu loaderul 3.65 care emulează firmware-ul japonez, iar dacă ISO-ul e region free, o să meargă ceas?".
Ce încerc să spun aici e că de la un anumit nivel, adică ăla la care vorbim şi de sume importante, pirateria nu e accesibilă oricui. Oamenii n-au nici timp, nici nervi, nici creier, nici interes să citeasca sute de pagini de internet prin care află cum pot economisi 60 de dolari. E infinit mai comod să mergi  în magazin, să cumperi filmul/jocul/programul, să te duci acasă şi să-l foloseşti fără mari bătăi de cap. Deci, majoritatea NU PIRATEAZĂ pentru că  habar n-are cum să o facă. Ar face-o, dar preferă confortul, iar domnia se plăteşte.
Ne văităm de efectele nefaste ale pirateriei şi totuşi sălile de cinema sunt pline, Activision şi Blizzard vând zeci de milioane de copii din WoW sau Call of Duty, Sony şi Microsoft se bat pe la peste 60 de milioane de console vândute fiecare, Daniel Craig sau Angelina Jolie nu mănâncă de la Burger King und so weiter.
De fapt, discutăm despre un nucleu de idioţei imaturi şi coşuroşi care, privaţi fiind de pizdă şi alte bucurii banale, la trecerea timpului, s-au făcut piraţi. Omul dezvoltat normal va merge tot la cinematograf cu prietena, nu o va seduce la 3 mkv-uri şi două CAM-uri de pe net, iar atunci când îi va lua copilului un joc de Crăciun, sigur îl va cumpăra de la magazin, nu îi va pune sub brad un stick cu 5 iso-uri şi o baterie Pandora.

Pirateria este, însă, în cele mai multe cazuri, o scuză pentru calitatea slabă. Toate ziarele din România care deplâng moartea printului uită principalul aspect pentru care dispar: lipsa calităţii. Pirateria face un serviciu uriaş pentru că-ţi dă posibilitatea să încerci înainte, iar tu, dacă nu eşti o curvă ieftină, te duci şi cumperi produsul respectiv. Sunt milioane de discuri, de filme sau de jocuri care merită piratate tocmai pentru a nu te lăsa păcălit, însă sunt şi foarte multe care merită cumpărate şi care, să vezi surpriză, chiar ajung să fie cumpărate. Dacă ai dat faliment, dacă nu-ţi permiţi să trăieşti din muzică, dacă, dacă, dacă...poate nu faci ceva bine?
Alt argument retardat: Corelu' costă mii de euro, iar io şi colegii mei de clasă îl avem pe PC, mai modificăm pozele pe care le punem pe Facebook, adăugăm săbii ninja şi BMW-uri tunate în fundal. Rili? Oare şi Naumovici lucrează cu Corel de pe torrente la el la agenţie?  Cei trei copii care modifică poze în Draw nu au făcut parte niciodată din business planul companiei, dar poate învăţând astăzi să utilizeze programul, mâine îl vor cumpăra pentru că din asta îşi vor câştiga existenţa. Una peste alta, e o investiţie în viitor. Deci, terminaţi cu poponăriile, vă rog respectuos!

Pirateria intelectuală e ceva mai delicată, dar nicidecum o cauză separată. E o modă la bloggeri să se vaite cum le fură Buzdugan, Morar şi alţii panseurile, parazitând mediul online. Guess what? Dacă singur te-ai băgat în mediul online, te-ai băgat în perfectă cunoştinţă de cauză, ori să vii şi să urli acum truisme, chestia asta spune mai multe despre tine decât despre cel care fură. Da, internetul e cel mai insalubru bordel, e locul în care şi-au găsit adăpost toţi rataţii, toate curvele, toţi anonimii al căror curaj se măsoară în kilobiţi, toţi nefutuţii, pedofilii, analfabeţii, hoţii, plagiatorii, dar ştiţi ceva? Aşa a fost din momentul în care a devenit accesibil tuturor, aşa a fost dintotdeauna. Nu-ţi convine, ai două variante: reînvii printul pe bani şi, dacă eşti chiar atât de bun, eu sunt primul care te va cumpăra, sau inventezi un sistem de plată online a materialelor tale. Nu ştiu dacă va funcţiona şi nici nu e treaba mea să ştiu, eu pot doar să-ţi promit că voi plăti. Calitatea pluteşte la suprafaţă întotdeauna. 
Altfel, suntem doar nişte curve care ţipă "uite curvele!"

P.S. Legea în sine e o imbecilitate: hai să facem ceva, dar n-am creat şi metodologia prin care să o facem. Abia aştept momentul în care îmi va cere vameşul de la Otopeni facturile pentru toate mp3-urile şi filmele de pe netbook. Dar dacă le fac hidden, oare se prinde?


Update 1: Am sute de CD-uri originale, DVD-uri, Blu Ray-uri şi jocuri PC, PS3 şi PSP, cumpărate perponderent de pe Zavvi, Amazon, ShopTo şi Ebay. Important e să vrei să o faci, preţurile scad invariabil. Pentru asta, internetul e o minune.

Wednesday, February 1, 2012

Same day, different shit

Câteva scurte despre lucruri ce nu au legătură între ele şi despre care n-am nervi să scriu foarte mult:


  • Istanbul - am fost acolo de anul nou, decât 4 zile, să înţeleagă şi retardatul de Bucureşti. Vorba lu' nea Imi, nu mi-am făcut iluzii ca să nu am deziluzii, în schimb am descoperit unul dintre cele mai fascinante locuri în care am ajuns, şi m-am plimbat ceva în viaţa asta. Spre deosebire de italieni, spanioli şi francezi, turcii nu sunt idioţi şi sigur sunt mai puţin orientali ca românii. Să nu uit...singura senzaţie pe care o încerci prin Bulgaria e că cineva a stins definitiv lumina. Măcar la noi, de bine, de rău, prin comparaţie, parcă mai pâlpâie câte un bec.
  • Fumatul în locurile publice - nu cred să existe ceva care să mă enerveze mai tare în prezent, o să şi scriu pe tema asta la un moment dat. 
  • Machine Head - incredibil cât de departe au ajuns băieţii ăştia, ascultam pe drumul de la Bucureşti cel mai recent disc, la naiba, parcă a fost un bocanc în bot, cred că Rob Flynn mănâncă Marius Moga şi Guess Who la micul dejun.
  • Viaţa pe Marte - există o singură specie capabilă să supravieţuiască natural în atmosfera lipsită de oxigen: roacărul. Să fiu eu NASA, aş umple o navă cu bere şi ţigări, aş băga acolo vreo douăj' de metalişti de prin Zărneşti, în 10 ani colonizează ăia planeta fără mari eforturi. Am fost la un concert Altar, cred că eram singurul pe care aerul plin de fum îl deranja, restul păreau a se simţi minunat. De fapt, nici nu aveau nevoie de aer. Ăla care pune pe net albumul Altar, să fie sigur că mă-sa şi gagică-sa sunt curve făcute din curve şi beţivi.
  • RockFM - e minunat că există, e groaznic că există în forma actuală. Nu e nicio glumă, RockFM se ascultă într-o seară, a doua zi deja te ia cu deja-vu-uri. Nu o spun din invidie că City FM s-a dus pe sfântu' Patriciu, însă face un uriaş deserviciu oamenilor decenţi, cu gusturi şi vieţi decente. Plecăm de la faptul că prezumţia de retard se aplică implicit pe orice rocker, mai ales la cel român, care mai mult de trei neuroni (unul în cap, unul în cur şi al treilea în picior) nu are, ori orizontul rockerului român rareori depăşeşte Metallica, Nirvana, Gansăzrozăs, Meidăn şi Aisidisi, plus încă vreo 3 trupe de black-death proaste. Dacă tu, post de rock, nu difuzezi decât căcaturile astea, îl afunzi şi mai mult în întuneric, îl laşi să creadă că rockul începe cu Seek and Destroy şi se termină cu Enter Sandman. Plus că nu văd consecvenţa: de când Linkin Park e formaţie clasică? Îmi permit să cred că Rock FM e moftul a maximum două personaje cu gusturi retard-adolescentine şi o cultură muzicală precară. E singura explicaţie pe care o găsesc urmând un fir raţional logic pentru playlistul aberant pe care-l rulează ca o babă senilă.
  • Piaţa Universităţii, Băsescu, protestatari  - nu-l suport pe Băsescu pentru că nu-i suport pe cei care l-au votat. Seamană cu ei! În schimb, cred că-i urăsc şi mai tare pe cei care l-au votat pentru că au pus boturile la toate prostiile lui cu minerii, Iliescu, mogulii, anti-comunismul şi care acum o ard revoluţionar şi protestatar, că, vezi doamne, s-au răzgândit ca nişte reduşi mintali incapabili să gândească bine în faţa evidenţei. P-ăia care l-au votat şi şi-l asumă încă, nu-i suport, dar îi respect. Pun pariu că tot ăştia rebelii au crezut în povestea pixelului albastru, iar acum omul nu se mai vindecă de importanţa pe care şi-o dă că el e mare om de stat. Pe scurt, nişte neamuri proaste impostoare au pus în funcţie unul de al lor, iar acum se dezic de el. Care sunt şansele să pună în loc unul mai bun? Zero! E ca în "Won't Get Fooled Again", a propos de rock clasic! Pancartele haioase sunt de un retard rarisim, în pula mea, revoluţie se face cu huiduieli, nu în versuri, că nu suntem la pitch-uri de publicitate. Parcă era simpozion de copywriteri, nu revoltă populară. Dar şi mai tragic e că se încearcă implementarea ideii că USeLeul e soluţia: marş, mă, d-aici! Soluţia la nişte răzgândaci sunt tot nişte răzgândaci? Care răzgândaci au fost şi ei parteneri cu Băsescu, da' între timp le-a trecut, că e el băiat nasol. Ceea ce e cum nu se poate mai adevărat, dar de ce nu v-aţi prins acu' 7 ani că e nasol? Asta e problema, dar nu vede nimeni soluţia. Ehh, io m-am prins de atunci, deci eu sunt soluţia!

Friday, January 20, 2012

Cum să fii o curvă ordinară şi la capul mortului

Nu-mi face nicio plăcere să scriu despre următorul subiect, însă mi-ar fi silă de mine însumi să nu o fac. Am amânat cât m-au ţinut nervii momentul, astăzi nu mi-a mai ieşit. O să fiu cât mai scurt şi mai telegrafic: săptămâna trecută, o foarte cunoscută ziaristă braşoveană a închis ochii. În asemenea momente, se cuvine să respecţi memoria mortului doar atunci când l-ai respectat şi pe durata vieţii. Ideal e să i-o fi şi arătat! Dacă n-ai făcut-o sau l-ai ignorat, abţine-te de la orice comentarii, jerbe şi panglici cu "nu te vom uita niciodată", altminteri vei demonstra că nu eşti altceva decât o curvă jegoasă şi ipocrită. Exact trustul care în urmă cu câteva luni renunţase într-un mod umilitor la serviciile ei ridica statui pentru profesionalismul, talentul şi valoarea ei, veleităţi ce, probabil, au devenit evidente doar post-mortem. Sau poate erau insuficiente pentru a scrie la un ziar, mai ştii?
O să-l citez pe amicul Eftimie: odihniţi-vă în pace, doamna Maria!

P.S. În contrapartidă, absolut fabulos materialul care marchează cei şaij' de ani de viaţă ai familistului, inginerului, pasionatului de media şi politicianului-păstor al instituţiei de mai sus. Dacă ar mai fi trăit, Leni Riefenstahl putea arunca la gunoi tot ce ştia! Ein Volk, ein Reich, ein Führer!

Wednesday, January 11, 2012

Fineţuri buzoiene


Imaginea de mai sus e un paradox spaţio-temporal ori o pură întâmplare. A fost făcută printre blocurile unei străduţe din Colentina şi reprezintă o maşină înmatriculată în judeţul Buzău, pe a cărei lunetă scrie mare: Böhse Onkelz*. De ce poate fi un simplu accident? Pentru că niciun buzoian adevărat n-are cum să ştie de Böhse Onkelz. Analizând mai atent maşina, o serie de amănunte vin să întărească bănuiala: suportul pentru plăcuţele de înmatriculare este al unei firme germane, iar deasupra labelului Opel e lipit un altul, "Made in DDR". Stickerul cu Baby on Board e al buzoianului, un fan Böhse Onkelz din fostul DDR nu are copii, el mănâncă copii la micul dejun. Deci buzoianul nostru trebuie să fi cumpărat maşina la a cinşpea mână de prin Germania şi ea a fost la un moment dat proprietatea unui neo-nazi DDR-ist, pentru că la începuturile carierei, puştani fiind, Böhse Onkelz flirtau cu extrema dreaptă.
Şi totuşi, dacă e vorba de acel paradox invocat la început? Dacă există în Colentina un buzoian fin cunoscător al muzicii germane de calitate? Chiar că vine apocalipsa în 2012.

* Orice german de bun simţ şi care se pricepe cât de cât la muzică, întrebat care este cel mai bun grup rock din ţara sa, nu va răspunde nici Scorpions, nici Accept, nici Rammstein (e ca şi cum ai spune că Inna e cel mai bun produs românesc de la Logan încoace), nici chiar Kreator sau Modern Talking, ci, fără să clipească, va pronunţa cuvintele: Böhse Onkelz!