Sunday, July 31, 2011

Unele lucruri nu au preţ

În dimineaţa asta am făcut ultima emisie la City FM. De fapt, nu ştiu cert dacă e chiar ultima, oricum, este printre ultimele. Ăştia trei ani au fost poate cea mai bună perioadă pe care am avut-o vreodată. Interesant e că au plecat dintr-un moment foarte penibil al existenţei mele, moment pe care istoria personală refuză să-l consemneze. O să scriu mai multe cât de curând.


Update: N-a fost ultimul weekend, după cum bine anticipasem, dar de ieri, 7 august 2011, City FM goes cult status. 
Se impun şi câteva precizări, în cazul în care unii ascultători City FM citesc acest blog. În primul rând, nimeni nu a plecat de la City FM, aşa cum se vehiculează prin mediul online. Postul desfiinţându-se, au fost "desfiinţaţi" şi animatorii, însă, accentuez, NIMENI NU A PLECAT  DE LA CITY FM. Mai mult decât atât, din respect pentru ascultători, echipa City FM a continuat să vină la radio în condiţiile în care salariile nu au fost plătite de trei luni, tocmai pentru că City FM nu era doar un loc de muncă, la care apari ca să ai din ce-ţi cumpăra shaorma. Pentru fiecare dintre cei care au lucrat la City FM, radioul ăsta a însemnat mult mai mult. Despre această stare de fapt sigur aţi citit aici. Deşi personal pot înţelege demersul băieţilor de la Kamikaze, gestul în sine este unul total lipsit de profesionalism. Cei de la Kamikaze sunt niste tipi extrem de talentaţi, cu umor, foarte inteligenţi şi care chiar încearcă să scoată pe piaţă un săptămânal de satiră fără a avea pe nimeni în spate (aka. niciun mogul sau trust media), ceea ce merită tot respectul. Nimic din cele auzite pe post nu  e o invenţie, şi, scriam că-i înteleg pentru că, până la urmă, au o revistă de vândut şi o idee de apărat: aia că spun lucrurilor pe nume, indiferent de repercusiuni sau de eventualele "sugestii" venite de mai sus!
Pe de altă parte, însă, gestul e împotriva profesionalismului cu care s-a lucrat întotdeauna la City FM şi a făcut mult rău imaginii postului. Razboaiele personale, bucuriile sau privaţiunile individuale nu sunt problema ascultătorului, altminteri  nu ne mai deosebim prin nimic de tabloidele în care Viorel Lis îşi desfundă closetul sau de posturile în care angajaţii vitriolează cu mânie proletară împotriva duşmanilor declaraţi ai patronatului. Fiecare dintre noi a avut zile cumplite, momente crunte, însă pe post asta nu s-a simţit niciodată. Pentru că nu sunt Mihaela Rădulescu să povestesc cum mănânc eu avocado fiert în rahat de rinocer pe riviera franceză, nu voi da amănunte, dar credeţi-mă că aşa stau lucrurile.
Din păcate, înduioşătoare şi previzibilă pentru parvenitismul românesc în care impostura este la mare preţ, a fost reacţia mai-marilor mogulăriei: nu ne deranjează că suntem curve, ne deranjează că s-a aflat că suntem curve.