Saturday, July 16, 2011

Sfertul neacademic

Definiţia exactă a "sfertului academic" se pierde în interpretări, dar, de dragul convenţiei dintre popoarele noastre, să admitem că este intervalul de timp în care poţi întârzia la o întâlnire fără a părea un neam prost.
În România, însă, se poartă "sfertul neacademic". E simplu să aflaţi ce reprezintă sfertul  neacademic; nu trebuie decât să mergeţi la un magazin exact la ora la care trebuie să deschidă. Nu va fi deschis, iar după minimum 15 minute, o duduie plictisită va apărea. Dacă cineva are impresia că este un accident nefericit, reveniţi la acelaşi magazin cu 3-5 minute înaintea orei de închidere afişată pe uşă. Ca să vezi pocinogu' dracului, nu mai e nimeni, sau, în cazul magazinelor cu ştaif, badigardu' va spune "s-a închis". 
Sfertul, în aserţiunea sa de 15 minute, e o nouă convenţie, pentru că, în realitate, avem de a face cu cele cincisprezece minute "de frizer", deci cel puţin 30. Cam aşa se lucrează în România.
Ieri seară am ajuns în Bucureşti pe la 21.52. Ar fi trebuit să intru în Ikea, însă eram prea sodomizat de căldură să-i mai testez dacă-s români sau suedezi.

Wednesday, July 13, 2011

Culmea audienţei

Presa românească este, într-o proporţie cel puţin zdrobitoare, o mizerie făcută după ureche, pe nişte criterii care nu ţin cont decât de interese, indiferent care este natura acestora. (politice, economice, sexuale, vendette, etc.) Presa locală, aşa-zisă "de provincie", este cu atât mai fascinantă cu cât nici măcar nu (mai) încearcă să salveze unele aparenţe. Am scris cu ceva timp în urmă despre cum îi văd eu pe cei care fac presă locală, n-are niciun sens să revin. 
În dimineaţa asta, însă, am nimerit dintr-o nefericită întâmplare pe un post local. (pentru mine televizorul e doar o interfaţă video pentru playstation şi dvd player, în plus, având receiver digital, nici nu recepţionez canalele locale)  
Acolo, obişnuita emisiune bazar, căreia i se spune "magazin", cu obişnuita realizatoare histrionă şi la fel de obişnuita invitată, cum altfel decât tot histrionă. Amănunt foarte important: invitata era şi şefa realizatoarei.
Pe principiul "dacă nu Fizz, atunci cine?", cele două discutau ca la căminul cultural despre cum ele inventaseră radioul local. Şi pentru ca emisiunea să pară interactivă, iar şefa să vadă cum publicul stă geană pe treabă, se luau şi telefoane în direct. Doar că "telespectatoarele" care sunau erau mama şi sora realizatoarei. 
Gimmick-ul acesta spune totul despre cum se măsoară audienţele în mass media locală.

Monday, July 11, 2011

Let it rock, then roll with it

(am o problemă cu titlurile, mi-e greu să găsesc unele care să-mi şi placă, dar mă resemnez cu faptul că şi Philip K. Dick trăia aceeaşi "dramă")

Scriam imediat după concertul Judas Priest că nu-mi este deloc uşor să fac o cronică relativ obiectivă, mai ales în condiţiile în care JP a fost multă vreme formaţia mea favorită. La Bon Jovi e mult mai simplu: n-au fost niciodată preferaţii mei, chiar dacă îi respect enorm, aşa cum am scris ieri. E simplu şi pentru că, una peste alta, concertul Bon Jovi de aseară intră lejer în top 3-ul personal, după Rolling Stones şi AC/DC, probabil la egalitate cu Ozzy Osbourne şi Slayer.
Mi-aş dori să am foarte multe de scris sau de criticat. Nu am! Bon Jovi a fost aproape fabulos, aproape impecabil, iar cele câteva critici pe care le am pot fi puse pe seama anti-mainstream-ului de care cu greu mă pot debarasa.
Primul care ar merita criticat sunt eu, care, aidoma românilor pe care-i detest cu atâta convingere, am întârziat cam 20 de minute la show. Motivele nici nu mai contează, e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva şi îmi iau angajamentul să fie şi ultima oară. Pe cale de consecinţă, am ratat exact ceea ce-mi doream să ascult, "Raise Your Hands", dar mă gândesc că nu e cel mai bun îndemn pe care să-l faci românilor, consumatori cu parcimonie de săpun, pastă de dinţi şi şampon: îi pui să ridice mâinile, eliberezi pestilenţele nebănuite ale subţiorilor coclite sub patruj' de grade celsius.
În fine şi trecând la subiect, nu cred să existe pe lumea asta formaţie care să aibă mai multe hituri ca Bon Jovi, te surprinzi fredonând nişte versuri pe care nu credeai să le ştii. Tocmai pentru că au atâtea hituri, le e dificil să aleagă, dar cam tot ce s-a cântat la Bucureşti a fost de calitate, minus câteva prostii de pe cele mai recente două albume. 
Scriam că respect enorm numele Bon Jovi, iar ieri am avut confirmarea că nu o fac degeaba: deşi ar putea păcăli muzica, n-au făcut-o, ba din contră. N-au umblat cu artificii, coruri de gagici cu fuste mini, proiecţii psihedelice, discursuri penibile sau lacrimogene. Jon a pus mâna pe chitară de la început, chestie care mi-a plăcut la nebunie şi a CÂNTAT. Nu s-a sfiit de Runaway, o piesă cumplit de grea, chiar dacă nici nu mai poate şi nici nu mai are voie să atace acutele care erau să-l lase fără voce în anii '80. În locul lor a făcut, elegant, un solo de chitară. El, nu Sambora! Da, Sambora a fost acolo, în mare vână, la fel  ca David Bryan şi acest pe nedrept ignorat Tico Torres, unul dintre cei mai valoroşi drummeri în activitate.
Văzusem câteva piese cântate în turneul american şi mă înspăimântase vocea lui Jon, la Bucureşti, însă, în maaaare formă. A rasolit destul de rău Have a Nice Day şi Keep The Faith, nici la Livin' On A Prayer n-a fost  cel de pe disc, dar prostimea prea puţin s-a prins. Aici vroiam să  ajung, respectiv la principala problemă pe care o am cu Bon Jovi: muzica Bon Jovi e, totuşi, muzică pentru prostime. Toţi ţăranii ştiu Always sau Bed of Roses, până şi denebiştii îşi luau libidinos prietenele în braţe şi le pupau pe piesele astea. Ori chestia asta îmi insultă anii de rock pe care-i am în spate, insultă nume grele ca The Who, Black Sabbath sau Rose Tattoo dar face şi diferenţa între rock şi ROCK. Aici intervine fineţea despre care tot mănânc rahat pe blog: poţi fi nume mare şi fără Bed of Roses, poţi scrie istorie cu Tommy şi fără spaima că nişte unii se fut pe muzica ta, că li se pare lor romantică imaginea patului plin cu petale roşii de trandafir. Nimeni nu şi-a luat consoarta în braţe la AC/DC, aici e MAREA diferenţă, deşi, cel puţin la nivel de vânzări, AC/DC e mai "comercial". De aceea, Bon Jovi sunt doar mari, şi spun MARI, însă nu vor scrie niciodată istorie, poate doar pentru vreunii care şi-au conceput plodul futându-se pe "Always", de unde şi numele Jon Plămădeală. 
Un lucru pe care l-am apreciat ENORM, de îmi scot pălăria imaginaro-hipsterească în faţa Bon Jovi pentru acest gest: n-au uitat şi de puţinii care ştiu mai mult de două balade, cinci hituri şi trei mângâieri pe buci. Dry County vă spune ceva? Cea mai lungă piesă compusă vreodată de Bon Jovi, cu adevărat epică şi cu o realizare tehnică briliantă, cântată la bis. Rezultatul: chiloţarii începuseră să plece oripilaţi, iar Jon zâmbea puţin: "ştiu că vă futeţi pe baladele mele şi mă credeţi unu' care scrie muzică doar pentru gagicile voastre, luaţi-o p-asta!"  Dar n-a fost totul. În loc să termine foarte bine cu These Days sau Always, iar corporatistele să aibă parte de futai romantic post-concert (ea gandindu-se la Jon, el la aia nouă cu ţâţe mari de la HR), Bon Jovi au vrut să arate că nu stau cu nasul în pizdă, ci prin colecţia de discuri: Twist and Shout! M-A-G-I-S-T-R-A-L!!!!!!!! (să-i fut p-ăia care zic că-i "de la bităls". Beatles au preluat-o şi ei de la The Isley Brothers, deşi povestea e mai lungă. Bine, sunt sigur că unii prezenţi la concert au fost convinşi că este de la Salt'N'Pepa).
Una peste alta, repet: chiar dacă Bon Jovi au fost aproape fabuloşi, istorie nu vor scrie niciodată. Piaţa Constituţiei rămâne şi acum sub imaginea lui Angus Young în chiloţi, transpirat, cu chitara în mâini, într-o ploaie de confetii şi "Let There Be Rock". Aia e istorie!

P.S. Partea bună la concertele de gen e că vin şi tipi sau tipe mişto, nu doar roacării urâţi. Anacronic şi sfidător, în marea de picioare bronzate, platforme şi polo-shirturi Ralph Lauren, trona un metalar slab, ochelarist şi cu tricou pe care se putea citi: Amon Amarth!

Sunday, July 10, 2011

Bon Jovi

Mă duc la concert în seara asta. Poate părea puţin ciudat, după ce am tot scris pe aici de Slayer, Negură Bunget şi Burzum, însă nu e deloc aşa. Funcţionez pe principiul lucrului de calitate, deci pot vedea şi o comedie romantică, dacă nu e idioată sau asculta ceva comercial, dacă nu-mi insultă inteligenţa.
Bon Jovi e una dintre formaţiile pentru care am un respect enorm, şi nu doar din punct de vedere muzical. Au discuri bune, au câteva capodopere, destule mizerii, însă au ceva ce prea puţine grupuri au: coeziune. Cântă de mai bine de 30 de ani şi n-au avut decât o singură schimbare de componenţă în timpul ăsta, atunci când bassistul Alec John Such a decis să părăsească trupa. Nu l-au înlocuit oficial nici până la ora la care scriu treaba asta, deşi Hugh McDonald e alături de ei de 20 de ani. Bon Jovi e genul acela rarisim de grup în care fiecare trage pentru celălalt, nu se lasă unii pe ceilalţi, îşi respectă individualităţile, n-au orgolii tembele. În plus, deşi nu cred să existe femeie în lumea asta care să nu umezească chiloţii când apare el, Jon e un model de seriozitate: n-a dat cu pula-n masă, n-a hărţuit cameriste, n-a făcut copii prin toată lumea. 
Cu toate că m-am documentat temeinic pe setlistul întregului turneu european, am o temere: dacă nu începe showul cu "Raise Your Hands", piesa mea favorită? 
Cronica de concert vine, cel mai probabil, mâine.