Ieri, la plecarea
din Florenţa, care, a propos, bate la fundul gol cam tot ce înseamnă Italia, a
fost puţin ca-n filmul ăla după Lemony Snicket, „A series of unfortunate events”.
O căldură criminală prin pieţele florentine, căldură pe autostradă, căldură în
pantalonii mei, căldură maaaare prin sistemul de navigaţie, moment la care pot
da drumul invocaţiei către muză, pă sistem antic. Am un Mio Moov 470 sau 480,
nu-mi amintesc exact modelul, la vremea la care l-am cumpărat era printre cele
mai scumpe iar lumea mi l-a recomandat cu căldură. Greşeală fatală, mai ales că
eu nu ţin niciodată seama de ce spune lumea, pe care o consider formată într-o
proporţie zdrobitoare din proşti cărora le curge salivă din gură.
Nepasionându-mă subiectul navigaţiilor, nici n-am făcut ceea ce fac de obicei,
respectiv să mă îngrop cu nasul în zeci de review-uri de pe internet. Aaaaaa,
până să se trezească vreun deştept să-mi comenteze doct că trebuia să fac
update la hărţi, la dracu, nu ştiu cum de-mi dăduse şi mie prin cap treaba
asta.
În fine, hai cu
invocaţia: nu ştiu cine e patron la Mio, nu ştiu cine-s membrii boardului, nu
ştiu cine se ocupă direct de realizarea hărţilor şi, sincer, nici nu-mi pasă.
Tot ce le doresc, însă, este ca nevestele lor să-l lingă-n cerul gurii pe Jabba
the Hut, ca un Michael Jackson dintr-un univers paralel, venit printr-o falie
atemporală să facă cu copiii lor un trenuleţ al pulelor în cur pe ritmuri de
conga, iar pe ei să-i fecundeze Regina Alienilor cu Chest Bursteri tripleţi. După
câteva ore de condus prin Italia şi Slovenia, GPS-ul s-a gândit că ne-ar plăcea
să vedem Croaţia la lumina lunii. La asta s-a ajuns tot dintr-un nefericit
eveniment: hotelul din Florenţa avea internet pe bază de pagină de login, iar
HTC-ului meu îi era constant refuzată conexiunea, altfel aş fi avut pe Google
Maps traseul corect.
Pe mine unul mă
înspăimântă popoarele din fosta Iugoslavie, despre care nu ştiu decât că sunt
bune la fotbal, că au Laibach, că habar n-au engleză şi că, de obicei, au un
talent inegalabil în a porni războaie, încă de pe la începutul secolului trecut.
Aşa că deja mă vedeam aidoma lui Richard Gere în filmul ăla de rămâne el
prizonier pe la chinezi, doar că slabe şanse să se îndrăgostească de mine
avocata, mai degrabă vreun Cătălin Botezatu de pe la vama croată. Din fericire,
după vreo sută de kilometri, 10 € decartaţi pe nişte taxe obscure şi, mulţumită
aceluiaşi GPS, o escală la o frontieră închisă, am ajuns la vamă, aia bună.
Acolo, ceva deosebit: vameşul ungur, un dârlău, care, pesemne, se
plictisise să tot stea de poveşti cu omoloaga croată, o doamnă aflată la
menopauză, care, în mod cert, suspina că-i pierde pe Ţociu şi Palade. Aşa că am
auzit din gura sa, cu un superb accent sovietic ce amintea de filmele cu James
Bond, catch phrase-ul meu favorit: „bagaj kontroll”. Mă şi vedeam cu toate
catrafusele în mijlocul drumului, dar omu’ ştia ce căuta, „ţigariet, alcool”. Un
la fel de rusificat „No cartuş”, în vreme ce cotrobăia cu nesaţ printre genţile
de la Florenţa şi Camperii mei l-a oprit din căutări, aşa că după vreo 12 ore
de condus, am ajuns la Budapesta, unde navigaţia a mai făcut o ultimă aroganţă,
de parcă ar mai fi contat.
Învăţătura pe
care am tras-o din asta e că-n viaţă, ca şi-n presa făcută cum trebuie, trebuie
să verifici informaţia din trei surse. Şi am mai învăţat să nu-mi mai cumpăr
niciodată ceva marca Mio!
0 comentarii:
Post a Comment