Monday, July 4, 2011

Oare am îmbătrânit frumos?

Îmi este foarte greu să scriu ceea ce urmează, am început deja de câteva ori, apoi am revenit, am şters şi am rescris, din nou nu mi-a plăcut, nici nu mai aştept să-mi placă, în fine...Mi-e greu pentru că dacă a fost o trupă care să se constituie vreodată în răspunsul la întrebarea, stupidă, altminteri, "care e formaţia ta preferată?", acea trupă este, cu certitudine, Judas Priest. Pentru mine, şi am pretenţia că mă pricep...nu, reformulez, MĂ PRICEP, "Painkiller" e cel mai bun album din toate timpurile, practic definiţia heavy metalului modern, precizarea aceasta fiind importantă. Şi poate părerea de rău că n-am ajuns la Flogging Molly, în prima zi de B'Estfest.

Cu toate că mi-am luat bilet pentru cea de a treia zi Rock the City, în fapt mă interesa să iau parte la două showuri, Whitesnake şi Judas Priest. Metrock, de dragul tinereţii mele, m-ar fi făcut curios, şi doar pentru a vedea de unde-i începe părul lui "Zăpadă" în 2011. Nu merita,  însă, să merg de la ora 15.00 petru 20 de minute, după care să suport supliciul statului în picioare în vreme ce pe scenă se produceau Trooper şi Hatebreed.
Trooper sunt, cred eu, printre cele mai penibile formaţii pe care le-am văzut, şi nu pentru că nu ar cânta bine, ci pentru atitudinea ieftină pe care o au, de roackări de rockotecă. Cineva le-a inoculat ideea că sunt un fel de Iron Maiden autohton, bănuiesc eu, iar băieţii au luat-o de bună şi acolo s-au oprit. Poate acel cineva ar trebui să le spună că până şi Iron Maiden au mai venit în prezent, iar rockărismele astea de clasa a zecea, cu pletanele în vânt şi sfidare din bocanci sunt cel mult demne de milă. Oricum, Trooper au atins penibilul suprem când unul dintre componenţii formaţiei, abia operat, a transmis fanilor, citez "Vă las cu bine, acum voi asculta nişte Metallica în cinstea voastră". Haide, bă, chiar aşa? Să-ţi moară ţie "distorsul" dacă era necesar fan-service-ul ăsta ieftin, să se bucure roacăru' retardat că e retardat de la atâta Metallica? Îi urăsc p-ăştia care le spun cretinilor ce vor cretinii să audă, prin asta făcându-i să persevereze în cretinismul lor. Deci, fără Trooper, never-ever!
Hatebreed cică ar cânta metalcore, un stil pe care îl detest aproape visceral. Metalcore, RockFM, nu hardcore, aşa cum aţi scris pe site, e o mică-mare diferenţă! Metalcore-ul ăsta mi se pare un fel de nu-metal modern, adică nici hardcore, nici death, nici hardcore punk, nici melodic death, o înşiruire de urlete proaste şi voci clean la fel de proaste, într-atât de jalnic cântat încât şuzărilor şi deprimatelor să le placă intens, pentru că sunt nişte proşti fără gusturi.
Şi am ajuns la Whitesnake! Fără a mă  pretinde un mare ascultător de Whitesnake, fără a avea toată colecţia lor de discuri, întotdeauna l-am considerat pe Coverdale drept vocea perfectă pentru hard rock, cel puţin în perioada lor de glorie de la finele anilor '80, începuturile de '90. Pe lângă voce, omul avea şi atitudinea de rock star, una peste alta, un mare personaj. În plus, am apreciat întotdeauna şi decenţa lui Coverdale, care a decis să desfiinţeze Whitesnake în momentul în care lumea îl întreba mai des despre părul său decât despre muzică. A reformat grupul doar atunci când a simţit că mai are ceva de spus. Cu toate că îl admir şi respect, cu toate că îi apreciez enorm vocea, nu m-am considerat niciodată fan Whitesnake şi nici nu cred că, în alte condiţii, m-aş fi dus la un concert Whitesnake. De aceea i-am scăpat acum 3 ani, când au venit împreună cu Def Leppard. Ca o paranteză, nu găsesc motivele pentru care am scăpat  atunci Def Leppard... 
În mod inexplicabil, însă, în momentul în care Whitesnake au urcat pe  scenă şi l-am văzut pe David Coverdale cu stativul în aer, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Jur că nu ştiu de ce, probabil era modul prin care subconşientul meu onora o adevărată  legendă şi jur că nici nu mă simt prost pentru chestia asta. Deşi a îmbătrânit vizibil, deşi vocea sa nu mai este cea care rupea gagicile în două acum 20 de ani, deşi acum le mulţumeşte maseuzelor şi nutriţionistelor, nu Jack Daniels şi Marlboro, Coverdale n-a fost nicio secundă penibil. A cântat bine, e drept, sprijinit de băieţii din formaţie şi de sunetist, a vorbit cu acelaşi seducător accent englezesc pe care nu şi l-a pierdut deloc, nu s-a făcut  nicio secundă de ruşine. A propos de formaţie, vorba colegului Platon de la CityFM, "zid": muzicieni unul şi unul, un toboşar, Brian Tichy, cel care a cântat vreo zece ani cu Billy Idol, de milioane, un Doug Aldrich care l-a făcut uitat pe Adrian Vandenberg, jos pălăria. Coverdale a avut curajul de încheia cu "Still of the Night", pe care nu a măcelărit-o, şi un frumos a capella "Soldier of Fortune", din perioada în care cânta cu Deep Purple. Văzăndu-l şi ascultându-l, pot spune răspicat că Whitesnake a îmbătrânit foarte frumos. (Aaaaaaa, era să uit: dobitocul care manevra ecranele pe care se proiecta concertul a fost şi plătit pentru asta? Nu de alta, dar cineva trebuia să-i fi precizat înainte că e concert Whitesnake, nu nuntă, altminteri nu înţeleg cum de s-a jucat cu toate efectele din mixer.)
Nu sunt sigur că Judas Priest a îmbătrânit tot aşa de frumos, însă. Iniţial, înclinam să-l admir pe KK Downing, cel care a renunţat la formaţia pe care a fondat-o acum mai bine de 40 de ani chiar înaintea turneului de adio, finalul showului m-a făcut să-mi reconsider poziţia. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, Judas Priest n-au cântat prost la Bucureşti, ba chiar au făcut-o foarte bine, DAR:

1. eşti Judas Priest, eşti Rob Halford - the metal god, publicul a venit să te audă cântând, de ce era necesară toată ţigăneala numită "coregrafie"? Au fost momente la showul Priest în care am simţit că mă aflu la o gală de wrestling, nu la concertul celei mai mari formaţii de heavy metal din toate timpurile. Supremul a fost atins la interpretarea piesei The Prophecy, de pe "Nostradamus", altminteri cel mai prost album al formaţiei (RockaRolla nu se pune), când moş Halford a apărut pe scenă  cu o mantie, prevăzută şi cu glugă, plus un sceptru în mână. Daţi-o în pula mea, pe româneşte! Cred că ăsta a fost argumentul suprem care l-a convins pe KK că e cazul să se retragă. Nu ştiu cine a fost cu ideea acestui moment puţin spus ridicol, dar umileşte numele Judas Priest.

2. Setlistul - plin de bălării, sper că nu e din nou un setlist făcut la cererea fanilor. Cum oamenii sunt, într-un procent covârşitor, foarte proşti, fanii Judas Priest nu pot fi decât foarte proşti, cei mai mulţi dintre ei. Idioată şi ideea de a trece prin toate albumele carierei, având în vedere că  unele sunt slabe. Nimeni nu vrea să asculte piese de pe RockaRolla sau de pe Nostradamus. În schimb au rămas pe dinafară melodii bune, cu catch la public: Freewheel Burning, United, Take on the World, Ram It Down, Locked In, Parental Guidance, Private Property, A Touch of Evil, etc. În vreme ce mă întorceam acasă de la Bucureşti, am reascultat în maşină Priest...Live!, discul din 1987 şi am rămas îngrozit că, de atunci şi până acum, în afara fabulosului "Painkiller" din 1990, practic n-au scos nimic care să merite cu adevărat să  fie inclus în setlistul de concert. Personal detest două dintre piesele pe care publicul le adoră şi care nu lipsesc niciodată dintr-un concert Judas Priest: Beyond the Realms of Death şi Victim of Changes. Aş fi plătit bucuros încă 10 lei la bilet dacă nu le-ar fi cântat.

3. Rob Halford - nu mai ţine pe piesele pe care e nevoie de acel high pitch care l-a făcut faimos, deşi nu are decât 59 de ani. Pur şi simplu a masacrat sonor "Painkiller" şi "Nightcrawler", a ieşit o combinaţie de sunete ce imitau MIDI-urile şi un motan tras de coadă în timp ce era castrat fără anestezie generală. Dacă e nevoie de o acută mai simplă, cu puţin ajutor de la sunetist, face bine faţă, în momentul în care trebuie să cânte toată piesa foarte sus, e dezastru. Pesemne că este conştient de limitările sale vocale, acesta fiind motivul pentru care  a apelat la toată coregrafia penibilă de care am scris mai sus, într-o încercare de a distrage atenţia spectatorilor de la vocea sa nu tocmai perfectă. Tim "Ripper" Owens este, în acest moment, un vocalist muuuult mai bun ca Rob Halford, o spun cu tristeţe în glas.

Mi-a plăcut mult ideea de a lăsa publicul să cânte Breaking the Law, cu toate că a ieşit un muget greu inteligibil, mi-a plăcut Scott Travis, care este cel mai bun muzician din formaţie în prezent, salut modul în care s-a integrat noul chitarist, Richie Faulkner (putea renunţa la guma pe care o mesteca furios), decent şi momentul cu motocicleta de la Hell Bent For Leather (până la urmă, imaginea Judas Priest este asta: crom, ţinte, piele şi metal), frumos finalul cu You've Got Another Thing Comin' şi Living After Midnight. 

Public relativ puţin, cauzele pot fi multiple: vreme urâtă, lipsă acută de lovele, un Bestfest în paralel, chiar dacă targetul e unul total diferit, poate mulţi s-au păstrat pentru Bon Jovi. Indiferent de asta, dacă vrei să vezi foarte mulţi oameni urâţi şi penibili, un concert rock este locul  potrivit: new-age rockers ascultători de brit-shit, zaharisiţi cu părul cărunt până la fund, roackăriţe cu pantalonaşi scurţi şi ciocate bine trecute de 40 de ani, o faună înduioşătoare şi comică, ca să sintetizez.
Concluzia o trăgeam singur în vreme ce mergeam către maşină: cred că suntem prea bătrâni! Eu pentru actualul Judas Priest şi Judas Priest pentru mine...

1 comment:

  1. esti tare omule,mi-am dat seama ca am imbatranit,merci,nu puteam scrie la fel de bine ca tine!

    ReplyDelete