Monday, July 11, 2011

Let it rock, then roll with it

(am o problemă cu titlurile, mi-e greu să găsesc unele care să-mi şi placă, dar mă resemnez cu faptul că şi Philip K. Dick trăia aceeaşi "dramă")

Scriam imediat după concertul Judas Priest că nu-mi este deloc uşor să fac o cronică relativ obiectivă, mai ales în condiţiile în care JP a fost multă vreme formaţia mea favorită. La Bon Jovi e mult mai simplu: n-au fost niciodată preferaţii mei, chiar dacă îi respect enorm, aşa cum am scris ieri. E simplu şi pentru că, una peste alta, concertul Bon Jovi de aseară intră lejer în top 3-ul personal, după Rolling Stones şi AC/DC, probabil la egalitate cu Ozzy Osbourne şi Slayer.
Mi-aş dori să am foarte multe de scris sau de criticat. Nu am! Bon Jovi a fost aproape fabulos, aproape impecabil, iar cele câteva critici pe care le am pot fi puse pe seama anti-mainstream-ului de care cu greu mă pot debarasa.
Primul care ar merita criticat sunt eu, care, aidoma românilor pe care-i detest cu atâta convingere, am întârziat cam 20 de minute la show. Motivele nici nu mai contează, e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva şi îmi iau angajamentul să fie şi ultima oară. Pe cale de consecinţă, am ratat exact ceea ce-mi doream să ascult, "Raise Your Hands", dar mă gândesc că nu e cel mai bun îndemn pe care să-l faci românilor, consumatori cu parcimonie de săpun, pastă de dinţi şi şampon: îi pui să ridice mâinile, eliberezi pestilenţele nebănuite ale subţiorilor coclite sub patruj' de grade celsius.
În fine şi trecând la subiect, nu cred să existe pe lumea asta formaţie care să aibă mai multe hituri ca Bon Jovi, te surprinzi fredonând nişte versuri pe care nu credeai să le ştii. Tocmai pentru că au atâtea hituri, le e dificil să aleagă, dar cam tot ce s-a cântat la Bucureşti a fost de calitate, minus câteva prostii de pe cele mai recente două albume. 
Scriam că respect enorm numele Bon Jovi, iar ieri am avut confirmarea că nu o fac degeaba: deşi ar putea păcăli muzica, n-au făcut-o, ba din contră. N-au umblat cu artificii, coruri de gagici cu fuste mini, proiecţii psihedelice, discursuri penibile sau lacrimogene. Jon a pus mâna pe chitară de la început, chestie care mi-a plăcut la nebunie şi a CÂNTAT. Nu s-a sfiit de Runaway, o piesă cumplit de grea, chiar dacă nici nu mai poate şi nici nu mai are voie să atace acutele care erau să-l lase fără voce în anii '80. În locul lor a făcut, elegant, un solo de chitară. El, nu Sambora! Da, Sambora a fost acolo, în mare vână, la fel  ca David Bryan şi acest pe nedrept ignorat Tico Torres, unul dintre cei mai valoroşi drummeri în activitate.
Văzusem câteva piese cântate în turneul american şi mă înspăimântase vocea lui Jon, la Bucureşti, însă, în maaaare formă. A rasolit destul de rău Have a Nice Day şi Keep The Faith, nici la Livin' On A Prayer n-a fost  cel de pe disc, dar prostimea prea puţin s-a prins. Aici vroiam să  ajung, respectiv la principala problemă pe care o am cu Bon Jovi: muzica Bon Jovi e, totuşi, muzică pentru prostime. Toţi ţăranii ştiu Always sau Bed of Roses, până şi denebiştii îşi luau libidinos prietenele în braţe şi le pupau pe piesele astea. Ori chestia asta îmi insultă anii de rock pe care-i am în spate, insultă nume grele ca The Who, Black Sabbath sau Rose Tattoo dar face şi diferenţa între rock şi ROCK. Aici intervine fineţea despre care tot mănânc rahat pe blog: poţi fi nume mare şi fără Bed of Roses, poţi scrie istorie cu Tommy şi fără spaima că nişte unii se fut pe muzica ta, că li se pare lor romantică imaginea patului plin cu petale roşii de trandafir. Nimeni nu şi-a luat consoarta în braţe la AC/DC, aici e MAREA diferenţă, deşi, cel puţin la nivel de vânzări, AC/DC e mai "comercial". De aceea, Bon Jovi sunt doar mari, şi spun MARI, însă nu vor scrie niciodată istorie, poate doar pentru vreunii care şi-au conceput plodul futându-se pe "Always", de unde şi numele Jon Plămădeală. 
Un lucru pe care l-am apreciat ENORM, de îmi scot pălăria imaginaro-hipsterească în faţa Bon Jovi pentru acest gest: n-au uitat şi de puţinii care ştiu mai mult de două balade, cinci hituri şi trei mângâieri pe buci. Dry County vă spune ceva? Cea mai lungă piesă compusă vreodată de Bon Jovi, cu adevărat epică şi cu o realizare tehnică briliantă, cântată la bis. Rezultatul: chiloţarii începuseră să plece oripilaţi, iar Jon zâmbea puţin: "ştiu că vă futeţi pe baladele mele şi mă credeţi unu' care scrie muzică doar pentru gagicile voastre, luaţi-o p-asta!"  Dar n-a fost totul. În loc să termine foarte bine cu These Days sau Always, iar corporatistele să aibă parte de futai romantic post-concert (ea gandindu-se la Jon, el la aia nouă cu ţâţe mari de la HR), Bon Jovi au vrut să arate că nu stau cu nasul în pizdă, ci prin colecţia de discuri: Twist and Shout! M-A-G-I-S-T-R-A-L!!!!!!!! (să-i fut p-ăia care zic că-i "de la bităls". Beatles au preluat-o şi ei de la The Isley Brothers, deşi povestea e mai lungă. Bine, sunt sigur că unii prezenţi la concert au fost convinşi că este de la Salt'N'Pepa).
Una peste alta, repet: chiar dacă Bon Jovi au fost aproape fabuloşi, istorie nu vor scrie niciodată. Piaţa Constituţiei rămâne şi acum sub imaginea lui Angus Young în chiloţi, transpirat, cu chitara în mâini, într-o ploaie de confetii şi "Let There Be Rock". Aia e istorie!

P.S. Partea bună la concertele de gen e că vin şi tipi sau tipe mişto, nu doar roacării urâţi. Anacronic şi sfidător, în marea de picioare bronzate, platforme şi polo-shirturi Ralph Lauren, trona un metalar slab, ochelarist şi cu tricou pe care se putea citi: Amon Amarth!

2 comments:

  1. Eu ma-intreb cati din "fanii" veniti p-acolo s-au interesat vreodat', de pilda, si de proiectele solo ale alora din trupa. Care e pacat, ca albumele solo a' lu' Sambora este de mare calitate.

    ReplyDelete
  2. Destination Anywhere e mai bun ca multe din discurile recente ale formaţiei, dacă tot ai amintit de albume solo. ;)

    ReplyDelete