Tuesday, December 27, 2011

City FM - three days stand

Scurt şi la obiect: pentru 3 zile, prietenii de la City FM (Kirk, Anca Niţă, Marcel Platon, Mihai Cioceanu şi Silviu Munteanu), cărora, măcar pentru câteva minute mă voi alătura şi eu, vor face emisii speciale, toate ascultabile pe www.cityfm.ro. Nu rataţi, eu unul sunt în delir!
Mai jos găsiţi promoul!
Thrash 'til death, then thrash some more! :D

Wednesday, December 14, 2011

Doamne, ai milă de ei...

Treaba cu datul de linkuri a mai fost adusă în discuţie pe aici, concluzia fiind că nu este altceva decât o dovadă de prostie zgomotoasă, puturoasă şi inutilă. Există, însă, şi unele excepţii, precum  cea de față.


În filmul de mai sus, majoritatea ass-cultătoare de Inna şi super hits of Ibiza nu va vedea nimic, poate cel mult o gaşcă de zaharisiţi cu Flying V's şi un clown vopsit pe faţă. Roacării pe stil "pute bocanci", exasperant de mulţi în Românica, după o furie iniţială generată de faptul că e unu' acolo pe scenă care nu-l lasă pe James Hetfield să cânte, morţii mă-sii de nesimţit care nu apreciază cea mai tare formaţie care este, Metallica, vor sta apoi şi vor cugeta, atotcunoscători ai fenomenului, "bă, sigur boşorogii ăştia sunt Emerson, Lake and Palmer, arată ca şi cum ar fi cântat la Woodstock. Ăla vopsitu' oare o fi Alice Cooper sau e unul de la KISS? Pula mea, oricine ar fi, cântă prost, ca Hetfield nu-i nimeni.".
Restul, estimez eu maximum 5-10 prin întreaga ţărişoară, într-un prim moment vor exploda cât se poate de sexual prin chiloţi, apoi, după câteva minute de curăţat cu Kleenex toată murdăria, vor începe să murmure rând pe rând Michael Denner, Hank Sherman, Timi Hansen şi King Diamond, pe numele mirenesc Kim Bendix Petersen, adică Mercyful Fate, una dintre cele mai mari formaţii de heavy metal care a existat şi va exista vreodată pe planeta Pământ, şi care de vreo 11 ani e on hiatus. Danezi de ai lui Lars, pentru roacări, ca să creem o legătură cu puţinele lucruri pe care le ştiţi şi voi.
Să stau să explic aici ce înseamnă Mercyful Fate echivalează cu a-mi pierde vremea, e suficient să urmăriţi faţa lui Hetfield, felul în care îl priveşte  pe King Diamond, pentru a vă da seama cam pe unde e Mercyful Fate în lumea celor care înţeleg şi apreciază valoarea reală. Tocmai de asta Hetfield, partea lucidă şi cu bun simţ din Metallica, a înţeles că în unele momente trebuie să ştii când să taci. Ăsta e unul din acele momente.
A propos de Metallica, e tot mai clar că au crunte pierderi de memorie, pe undeva de înţeles când abia ce ai împlinit treij' de ani. Din când în când îşi aduc aminte că pot avea gusturi bune şi că în perioada "Kill'em All", "Ride the Lightning" şi parţial "Master of Puppets" erau capabili să scrie discuri trăznet. De remarcat şi că atunci când Mustaine a urcat pe  scenă să cânte cinci piese cu ei, brusc Metallica sunau ca şi când chiar aveau chitarist. Nu-i rău că l-au luat la timp pe Hammet, au salvat Exodus de la a deveni o formaţie de trei lei.

Monday, December 5, 2011

Fără surprize prin viaţă

"Când văd ce văd şi când aud ce aud, ma bucur că gândesc ce gândesc."

Instituţiile statului la care se lucreză cu publicul sunt locurile perfecte pentru urmărit oameni. Nu (neapărat) în sensul de stalker, cât mai ales ca o plăcere contemplativă şi, în cazul meu, admit, şi ca o satisfacţie oarecum burgheză a faptului că mă simt dintr-o altă lume.
În dimineaţa asta m-am dus să-mi depun actele pentru paşaport şi cum am făcut-o la Braşov, oraş recunoscut pentru bunul gust al cetăţenilor săi, experienţa a fost una aproape catartică.
Ce-am văzut pe acolo?
1. Târfa de Italia/Spania - are nevoie de paşaport pentru a dansa-slash-preacurvi în Dubai. Întotdeauna vine însoţită de mă-sa şi de copil, căruia îi spune într-o italo-românească să tacă din gură şi să stea cuminte. Bitongul  urlă tot timpul ca din gură de skinhead, iar rolul babetei e să ţină hainele divei şi pe ale căcăciosului.
2. Şoferul sau zugravul - vine însoţit de nevastă/prietenă, copil, mă-sa sau soacră-sa şi, pe cât posibil, ta-su. Nu ştie pe ce lume trăieşte, se învârte ca un coi în căldare, habar n-are ce acte îi sunt necesare, sigur greşeşte atunci când trebuie să semneze. 
Paranteză: n-am înţeles niciodată plăcerea unora de a se duce cu toată familia la câte un eveniment important de genul cumpărării primului televizor color, prima absolvire de liceu din neam, etc. 
3. Îndrăgostiţii - vin numai la pachet, au maximum 23 de ani şi câtă vreme împricinatul e la pozat, celălalt îi dă SMS că-i e dor de el şi-l iubeşte mult. Borâbili!
4. Cocalarul - vine singur, cu greu trezit din somn, deschide toate uşile şi întreabă ce-i trebuie pentru paşaport, nu realizează că raspunsul primit e invariabil acelaşi, probabil sperând ca la a zecea uşă cineva îi va face paşaportul pe loc. 
5. Mârlanul mojic - e nervos pe birocraţie şi abia aşteaptă să se ia în gură cu vreo babă care a îndrăznit să-i atragă atenţia că se stă la rând. Menţionează, atunci când nu face referiri la bogăţiile de prin nădragi, că el are dublă cetăţenie, de aici şi condiţiile mai speciale pentru care consideră aşteptarea drept un afront. L-aş bate cu ranga până i-ar ieşi căcatul prin glandele sudoripare, după care i-aş pune neamurile să mânânce tot tabloul de mai sus.
6. Carierista, zisă şi "moartea-piticilor" - e îmbrăcată decent, în negru, cu o eşarfă anostă la gât, pieptănată decent, machiată decent, cu o lungime decentă a fustei, cu cizme decente şi geantă de dimensiuni decente, palton decent şi piept indecent de plat, cu o atitudine politicoasă  şi decentă, dar vădit superioară. E contrariată că valabilitatea paşaportului e de doar 5 ani, ori pe ea au chemat-o ăia de la multinaţionala pentru cel puţin 10 ani în State. 
În altă ordine de idei, pe lângă nedumerirea cu venitul întregii familii în asemenea momente, mai e un lucru pe care nu mi-l explic: dacă te îmbraci tipic pentru un locuitor al oraşelor under 15K, dacă arăţi ca şi cum mergi zilnic cu troleul, de ce-ţi cumperi, totuşi, Samsung Galaxy SII? Şi astfel ajungem din nou la impostură.

Sunday, October 30, 2011

Prostul, ep.3: Monarhistul

Toată saptămâna s-a dezbătut până la exces subiectul regele Mihai. Nu sunt nici pro, nici contra, consider că tot demersul a fost un act de normalitate, nicidecum unul istoric, act pe care unii, speculând pofta avidă a poporului cum nu se poate mai suveran de senzaţional desuet, au găsit de cuviinţă să-l exploateze după bunul lor plac şi mai ales interes. Tocmai pentru că este un act de normalitate, logic mi se pare că trebuia tratat dincolo de fustrări, ideologii, doctrine, showuri TV cu Popa şi Necolaiciuc legaţi cu aceeaşi pereche de cătuşe, analize docte pe fiecare cuvinţel gângăvit de rege sau la concurenţă cu închinatul la moaşte. Din nefericire, excesul vine întotdeauna la sindrofie însoţit de prietenul său cel mai bun, prostul.

Din acest întreg bombardament mediatic cu regi, prinţese, principi şi domniţe, prostul de România a înţeles că pentru a fi de bun gust în prezentele vremuri, trebuie să te declari monarhist convins. Cei de la Gândul, (dispăruţi din print pe motiv, spun ei, că publicul nu mai cumpără presă scrisă, pentru că aveau un ziar de rahat, zic eu) au făcut un sondaj pe Feisbuc, de unde reiese că 4 din 5 români sunt monarhişti. Cam cine a votat? Păi tutele care dau link cu piese de jazz, hipsteraşii sătui de conformismul societăţii care nu înţelege băşinile fals elitiste ale lui Lars von Trier, pseudointelectualele coclite care dau citate din Octavian Paler, corporatiştii care se visează Steve Jobs, lobotomizaţii care sunt alături de Huidu şi, în general, cam toţi cretinii de care Românica nu va duce niciodată lipsă.

P.S. Dacă momentul era cu adevărat istoric, se făcea live cu Tatulici. Omul era, însă, în prima linie a războiului dintre Realitatea şi Răitaru TV. 

Thursday, October 6, 2011

Prostul, ep. 2: Reţelele de socializare

Prostul este o fiinţă cât se poate de socială, asta pentru că se plictiseşte întotdeauna cumplit în compania propriei persoane. Acesta este unicul motiv pentru care prostul este prezent pe orice reţea de socializare, cu precădere, cum altfel, pe Facebook. Să nu uităm, însă, de Linkedin, despre care mulţi cred că e un site foarte corporatist, mustind de profesionalism şi venit în întâmpinarea carieriştilor dinamici şi proactivi. Sanchi, e tot site de socializare, altfel de ce ţi-ar cere poză? În plus, cine e nebun să angajeze manageri de pe internet? Parol, e chiar mai jalnic decât să aduci fotbalişti pe care i-ai văzut doar pe dvd. 
În conformitate cu definiţia corectă a democraţiei (din suma prostiei individuale nu poate rezulta inteligenţă), prostul crede că viaţa şi gusturile sale sunt foarte interesante, astfel că le popularizează prin intermediul reţelelor de socializare, aşteptând ca alţi proşti la fel de odioşi ca şi el să-i dea like sau chiar să-i comenteze chiloţăreala practicată cu voluptate. Bunăoară, prostul cu adevărat prost îşi va schimba tot timpul statusul de pe messenger în funcţie de ceea ce face în respectivul moment sau, dacă e abisal de a binelea, va avea tot felul de pişaturi moraliste şi automotivante. 
Cu toate astea, favoritele mele sunt linkurile de pe assbook, mai ales cele muzicale, prostul simţind nevoia de a arăta ce preferinţe rafinate are el. Aici există două categorii de proşti: ăia gregari, care nu se ascund că le place Metallica sau Guţă, tot aia e, în mare, şi proştii care o ard elitist şi puţin underground. Adică hipsteraşii, corporatiştii care frecventează Centrul Vechi, piaristele, dârlăii care mor de foame prin agenţiile de publicitate, etc. Ăştia-s fanii Găurrilla, Lars von Trier, Steve Jobs, Tyler Durden şi Maia Morgenstern, care aproape mimetic postează ceva ce trebuie să aibă o cât de mică tangenţă cu ceea ce au auzit ei că e jazz, gen Amy Winehouse, Zaz sau Anca Parghel. Adică, mă înţelegi, să-i moară lu' Cristi Brancu la intrare, io nu ascult muzică d-asta comercială, io-s cu fineţuri, cu chestii europene şi vintage, io sunt în vârful piramidei lu' Maslow. Nu mă înţelegeţi greşit, eu chiar ador să văd cât de proşti sunt oamenii şi le devorez cu nesaţ linkurile de pseudointelectuali, doar că sunt un om rău şi nu cred că gusturile nu se discută.
Două miiiici precizări de final:
1. muie tuturor celor care au scris despre Steve Jobs, şi de rău, dar mai ales de bine. Până să fie vizionar, era afacerist, proştilor, şi v-a demonstrat teoria formei fără (prea mult) fond. În viaţă, totul e o afacere şi cel mai important e să găseşti prostul. Băiatul ăsta, Jobs, a găsit sute de milioane de proşti care i-au cumpărat gadgeturile doar pentru că erau drăguţe. Un netbook de 1000 RON face mult mai multe ca un Ipad de 3500 şi are şi USB, la dracu. Amuzant e că hipsteraşii, atât de atenţi cu eşarfele, poşetele, pălăriuţele şi converşii lor, idolatrizează un nene care umbla cu blugii ridicaţi până la subţiori. Măcar era pescetarian, deci salva cumva planeta! Oricum, mie chiar îmi pare rău de om, e evident că-l ducea capul chiar mai tare ca pe Vântu, din moment ce reuşea să le ia an de an banii fraierilor pe câte un Ipod, Iphone sau Ipad, însă nu pot să nu fiu terifiat de targetul pe care-l avea, din moment ce până şi Tudor Chirilă îl consideră prietenul său. Cutremurător!
2. M-am gândit să fiu şi eu puţin prost şi să dau un link mai jos, dar o să fiu un prost care îi va enerva pe ăia mai proşti ca el: băi puritanilor, Danzig a plecat de vreo 30 de ani din Misfits, mai schimbaţi placa! ;) Şi da, e cu Jerry Only pe voce, care, ce-i drept, e cam de căcat, dar nu e mai de căcat ca cei care-l înjură că aşa e pe trend!

Thursday, September 15, 2011

Bagaj kontroll sau cum să cazi prost pe tehnică


Ieri, la plecarea din Florenţa, care, a propos, bate la fundul gol cam tot ce înseamnă Italia, a fost puţin ca-n filmul ăla după Lemony Snicket, „A series of unfortunate events”. O căldură criminală prin pieţele florentine, căldură pe autostradă, căldură în pantalonii mei, căldură maaaare prin sistemul de navigaţie, moment la care pot da drumul invocaţiei către muză, pă sistem antic. Am un Mio Moov 470 sau 480, nu-mi amintesc exact modelul, la vremea la care l-am cumpărat era printre cele mai scumpe iar lumea mi l-a recomandat cu căldură. Greşeală fatală, mai ales că eu nu ţin niciodată seama de ce spune lumea, pe care o consider formată într-o proporţie zdrobitoare din proşti cărora le curge salivă din gură. Nepasionându-mă subiectul navigaţiilor, nici n-am făcut ceea ce fac de obicei, respectiv să mă îngrop cu nasul în zeci de review-uri de pe internet. Aaaaaa, până să se trezească vreun deştept să-mi comenteze doct că trebuia să fac update la hărţi, la dracu, nu ştiu cum de-mi dăduse şi mie prin cap treaba asta.
În fine, hai cu invocaţia: nu ştiu cine e patron la Mio, nu ştiu cine-s membrii boardului, nu ştiu cine se ocupă direct de realizarea hărţilor şi, sincer, nici nu-mi pasă. Tot ce le doresc, însă, este ca nevestele lor să-l lingă-n cerul gurii pe Jabba the Hut, ca un Michael Jackson dintr-un univers paralel, venit printr-o falie atemporală să facă cu copiii lor un trenuleţ al pulelor în cur pe ritmuri de conga, iar pe ei să-i fecundeze Regina Alienilor cu Chest Bursteri tripleţi. După câteva ore de condus prin Italia şi Slovenia, GPS-ul s-a gândit că ne-ar plăcea să vedem Croaţia la lumina lunii. La asta s-a ajuns tot dintr-un nefericit eveniment: hotelul din Florenţa avea internet pe bază de pagină de login, iar HTC-ului meu îi era constant refuzată conexiunea, altfel aş fi avut pe Google Maps traseul corect.
Pe mine unul mă înspăimântă popoarele din fosta Iugoslavie, despre care nu ştiu decât că sunt bune la fotbal, că au Laibach, că habar n-au engleză şi că, de obicei, au un talent inegalabil în a porni războaie, încă de pe la începutul secolului trecut. Aşa că deja mă vedeam aidoma lui Richard Gere în filmul ăla de rămâne el prizonier pe la chinezi, doar că slabe şanse să se îndrăgostească de mine avocata, mai degrabă vreun Cătălin Botezatu de pe la vama croată. Din fericire, după vreo sută de kilometri, 10 € decartaţi pe nişte taxe obscure şi, mulţumită aceluiaşi GPS, o escală la o frontieră închisă, am ajuns la vamă, aia bună. Acolo, ceva deosebit: vameşul ungur, un dârlău, care, pesemne, se plictisise să tot stea de poveşti cu omoloaga croată, o doamnă aflată la menopauză, care, în mod cert, suspina că-i pierde pe Ţociu şi Palade. Aşa că am auzit din gura sa, cu un superb accent sovietic ce amintea de filmele cu James Bond, catch phrase-ul meu favorit: „bagaj kontroll”. Mă şi vedeam cu toate catrafusele în mijlocul drumului, dar omu’ ştia ce căuta, „ţigariet, alcool”. Un la fel de rusificat „No cartuş”, în vreme ce cotrobăia cu nesaţ printre genţile de la Florenţa şi Camperii mei l-a oprit din căutări, aşa că după vreo 12 ore de condus, am ajuns la Budapesta, unde navigaţia a mai făcut o ultimă aroganţă, de parcă ar mai fi contat.
Învăţătura pe care am tras-o din asta e că-n viaţă, ca şi-n presa făcută cum trebuie, trebuie să verifici informaţia din trei surse. Şi am mai învăţat să nu-mi mai cumpăr niciodată ceva marca Mio!

Wednesday, September 14, 2011

Prostul, ep.1: Turnul din Pisa

Cu această ocazie voi începe ceea ce vreau a fi magnum opus-ul personal, respectiv un manual de identificare rapidă şi eficientă a prostului, categoria umană cea mai jegoasă şi mai enervantă de pe lume. Sunt mulţi, (unii) sunt din cale afară de agresivi, alţii disimulează foarte bine, cert e că prostul e tot mai prezent în cotidian. Notă pentru cei care, pentru a mia oară, vor crede că e despre ei: nu-i problema mea că vă regăsiţi singuri, ci a voastră. Eu n-am explicaţii de dat!

Prostul (denumit şi dobitocul, retardatul, cretinul, abisalul, idiotul, etc.) merge în vacanţă prin locuri de care a auzit el de la lumea bună că trebuie vizitate. Oricum, prostul e pe bază de "vizitat" în concediu, să nu pară mârlan ca ăia de all inclusive, puşi pe umplut burtoacele sau ca piţipoancele duse în vacanţă de şoping. Nu, el se vrea mai fin, mai pă cultură. Prostul află că în Pisa e un turn mai strâmb el, aşa. Habar n-are de ce e strâmb, dar dacă e de vizitat, se duce să-l viziteze. Acolo, pentru că e prost, se pozează susţinând turnul. Bietul prost crede că e amuzant sau că tocmai a făcut o poză foarte reuşită printr-un pişat de forced perspective pentru care îl vor invidia prietenii săi la fel de tâmpiţi. E doar înfiorător de prost şi tocmai ce s-a identificat!

Friday, September 9, 2011

Secretul unei vieţi liniştite

E tac-tu sau vreo rudă, oricât de îndepărtată, important e să fii fost descurcăreaţă şi cu spirit antreprenorial. Dacă l-aţi invidiat pe Poponeţ sau sunteţi genul de oameni care foloseşte sintagma "în ţara X nu e aşa", comparând nişte situaţii cu România, aveţi acum şi explicaţia ce vă lipsea. Ta-su lu' Poponeţ a fost băiat deştept, tac-tu n-a fost, d-aia eşti sărăntoc, mergi cu autobuzul şi trăieşti de la un salariu la altul, în vreme ce el fute manechine şi se dă cu Lamborghini. Aşa şi cu popoarele: italienii, franţujii, nemţii sau japonejii au avut câte unii inteligenţi, românii au fost proşti, cu câteva excepţii, de când curvele din Dacia au dat cu fofoloancele în soldaţii romani.
Italienii din ziua de azi nu trebuie decât să stea şi să se uite cum toate naţiile planetei vin să se minuneze la nişte lucruri pe care le-au construit rudele lor prin antichitate, evul mediu sau pe timpul Renaşterii. Şi stau pe bani grei, pentru că orice costă în Italia. Inclusiv autostrăzile, care te lasă în fundul gol, deşi sunt infinit mai proaste şi mai gândite cu curul comparativ cu Ungaria sau chiar Slovenia. La luat banii sunt nişte adevăraţi artişti emeriţi, nu iartă nimic şi profită de toate slăbiciunile rasei umane. Veneţia, de exemplu, dincolo de spectaculosul primului contact, acel " vaaaai, să-mi bag ceva, ăştia n-are străzi, are canale", e o ţigănie de nedescris, în care nu vezi decât magazine care vând rahaturi branduite "genuine Murano". Şi sunt atât de genuine încât am văzut şi maimuţoi cu pule lungi/pizde flocoase, la vreo 7 euro bucata. Cu toate astea, vorba unui personaj din cale afară de infam pe care văd că-l pomenesc din ce în ce mai des, exact ca în cazul grecilor, de când au încetat să fie blonzi şi înalţi, nici n-au mai avut filosofi. :P
Italienii sunt fie foarte obositori, fie amuzanţi în idioţenia lor care rivalizează cu cea a francezilor, deşi sunt diferite, în linii mari. Ăştia mai tineri arată ok, old-skoolerii sunt de milioane, exact ca în filme.
Acum două seri ni s-a făcut poftă de kebab, şi cum la 1 minut de hotel era un asemenea fast food, am coborât. Acolo, la o masă, un individ în trening şi adidaşi, cu faţă de borât, care vorbea la telefon. La vreo câteva minute, mai coboară unul, căruia personajul iniţial i se adresează instantaneu: "ce faci, barosane?". Să vă fut de români!
La final, o poză edificatoare pentru eleganţa italiană!

Wednesday, September 7, 2011

Holidays in Cambodia?


Astea trei zile de vacanţă le-am petrecut mai mult pe drumuri, aşa încât impresiile le voi livra cu parcimonie, pe puncte, aşa ca la şcoala aia pe care tot mai puţini o termină.

  1. Poate îl informează cineva şi pe preşedintele lui Niels Schneker că în Românica e, totuşi, nevoie de autostrăzi, chiar dacă el, ca ultimul ţopârlan, ia elicopterul de pe marginea DN1, în vreme ce poporul suveran stă la coadă. Ungurii au autostrăzi, italienii au autostrăzi, ca să vezi, chiar şi slovenii au autostrăzi, românii n-au autostrăzi, dar, la dracu’, de ce le-ar trebui autostrăzi când ei preferă să se uite prosternaţi la nunta lui Borcea şi la WC-ul făcător de minuni din studioul lui Marius Moga, ăla pe care-i vine inspiraţia lui Guess Who pentru textele sale deosebit de inteligente.
  2. A propos de asta, nu există ţară care să aibă radiouri mai proaste ca România. Mai proaste şi mai asemănătoare în a difuza aceeaşi muzică de căcat şi aceleaşi glume de autobază. Şi da, muzica de club e infinit mai manelistică decât manelele. Problema, ca întotdeauna, vine de la lipsa de educaţie: dacă într-o ţară cât de cât civilizată alde Rolling Stones sau Lynyrd Skynyrd sunt formaţii mainstream, de le ascultă şi camionagii, iar astea cu „boca, loca, besito mucho” pentru cei întârziaţi intelectual şi pe prafuri halucinogene, la noi e invers.
  3. Budapesta, din câte am văzut-o, adică foarte puţin, dar o să revin la întoarcere, e lejer în Top 5 oraşe din Europa. Ca să vezi ciudăţenie, nimeni nu mi-a cerut Ardealul, deşi eram pregătit să-l cedez, nimeni nu m-a otrăvit, nici măcar să mă alerge careva pe podurile care leagă Buda de Pesta. Bă, şi ai naibii, vorbeau foarte bine engleză sau chiar româneşte.
  4. Slovenii arată ca nişte mârlani, adică seamănă cu românii. By the way, românii sunt inconfundabili ca apariţie.
  5. Succesul neamurilor voastre în Italia (şi probabil Spania), are o explicaţie cât se poate de logică. Italienii sunt ca românii: se ţigănesc, fac un zgomot infernal şi, cel mai îngrozitor, sunt nişte cretini siniştri. Seara trecută, prin Veneţia, despre care o să scriu astăzi mai multe, doi tuciuri (pakistanezi sau indieni), împreună cu şeful lor, un italian abisal, cu toţii chelneri la o speluncă cu ifose boeme, erau să mă aducă în pragul atacului cerebral. Ca să nu mă trezesc cu bănuieli de un oarecare rasism, mă opresc aici cu amănuntele. Mi-e ciudă că nu aveau un caiet al clientului nemulţumit, în care aş fi notat că le doresc din tot sufletul ca următoarea destinaţie a domnului Breivik să fie chiar localul lor. 

Sunday, September 4, 2011

Fahr in urlaub!

Plec în vacanţă, cu destinaţia principală Italia. Nu-mi fac iluzii şi nici speranţe că mă voi simţi bine pe acolo, doar e plin de italieni şi de români. Dar măcar văd locurile din Assassin's Creed 2. Iau netbookul cu mine, motiv bun să încerc un gen jurnalistic nou, reportajul, asta dacă hotelurile la care am făcut rezervări n-au mâncat mâncat rahat cu internetu' inclus în preţ. Aaaaa, plec decât cu maşina, să înţeleagă şi cititorii din Bucureşti!

Saturday, September 3, 2011

Băşina indie-lectuală

Una dintre cele mai importante victorii pe care am repurtat-o în faţa mea, cel mai de temut inamic, e că reuşesc de la o vreme să identific corect duşmanul, indiferent de situaţiune şi de context. Prin urmare, sunt din cale afară de încântat şi mulţumit de mine însumi că am depăşit momentul "anti-manelistic". Nu maneliştii sunt adevărata mea problemă, că de societate jur că mă doare-n fund, ci cei care detestă într-un mod cât se poate de pseudointelectual şi in your face maneliştii. Adică hipsteraşii cei atât de fascinaţi de ceea ce înseamnă fenomenul indie. Cu alte cuvinte, dacă vrei să o arzi elitist, dar aparent neconvenţional, o arzi indie. Şi pentru că e păcat să nu faci bani buni din prostia şi infatuarea umană, nişte băieţi s-au gândit că totul pe lumea asta poate fi indie.
Lumea bună ascultă  muzică indie, adică pişatul ăla lălăit pe care-l dă Găurilla, vede filme indie sau europene, care tot un fel de indie sunt, butonează jocuri indie, merge în vacanţe indie (adică la Londra, cel mai indie loc de pe planetă), cred că se şi cacă indie. Însă scapă din vedere un lucru cât se poate de evident: indie-ul din prezent e doar o abilă  manevră comercială, numai bună de prostit precarul intelectual care se vrea special şi diferit. Duse sunt vremurile lui Reservoir Dogs, dar de unde să ştie hipsteraşul îndragostit de boema centrului vechi al Bucureştiului treaba asta? El crede că daca ascultă The White Stripes e foarte inteligent şi unic, mult diferit de dârlăii cu Inna şi Guess Who. 
În ultimele săptămâni am bagat nişte jocuri d-astea indie, şi în afara a două, Bastion şi Trine, era să mă asfixiez de la falsul intelectual promovat mai ales de către Limbo şi Braid. 
Până la urmă, şi fenomenul indie are în spate eterna problemă a omenirii: impostura şi impostorii. Nişte impostori se dau independenţi pe banii Warner sau Sony, în vreme ce alţi impostori chiar îi cred independenţi. Şi aşa evreii câştigă întotdeauna, ar fi încheiat Varg Vikernes! :)

Wednesday, August 17, 2011

Manifestul falsului isteric

În ultimii ani am observat că mă enervez foarte uşor, pe foarte multe lucruri şi, mai ales, pe foarte mulţi oameni. Oameni care au impresia că sunt un descreierat greu de mulţumit şi cu o viziune oarecum neadaptată la "rigorile" prezentului. Pentru aceştia am întocmit un mic ghid, că decalog nu i-aş zice, ar fi prea  banal, ghid care să-i ajute să înţeleagă de ce reacţionez tot mai agresiv în faţa unor lucruri care încalcă bunul simţ. Bunul meu simţ! Sunt deja convins, ca în nenumărate alte rânduri, că unii vor crede că scriu despre ei. E problema voastră, dragilor, eu n-am explicaţii de dat!

1. Dacă vrei ceva de la mine, spune-mi, nu te aştepta să-mi dau eu seama. Eu nu cred şi nu presupun, eu ŞTIU.  Şi stiu pentru că ai avut decenţa să-mi spui tu.
2. Dacă te-am ajutat, am făcut-o pentru că am vrut, nu pentru glorie şi nici pentru a lua premiul Nobel la sharing cu Maica Tereza. Nu aştept să mă ajuţi la rândul tău, în compensaţie. Dacă, însă, voi apela la tine, ai măcar bunul simţ să răspunzi. Suport fără probleme un refuz, nici măcar nu trebuie să-mi explici de ce mă refuzi. Dar nu încerca să ma eviţi pentru că automat te cataloghez drept un gunoi needucat.
3. Nu mă cauţi dacă n-ai ceva de spus. Urăsc întrebarea "ce faci?" adresată în lipsă de alte subiecte de discuţie.
4. Nu-mi faci confidenţe spunându-mi în şoaptă ca nu care cumva să povestesc şi altora. Dacă n-ai încredere în mine, nu mă faci părtaş la intimităţiile tale şi pace.
5. Nu-mi vorbeşti numai despre tine, despre ce faci tu, despre ce probleme ai tu. Soarele nu răsare din fundul tău, ci din al meu!
6. Nu-mi povesteşti cu lux de amănunte despre nişte personaje pe care nu le cunosc. Dacă am asemenea curiozităţi, iau cartea de telefoane!
7. Nu mă chemi la o întâlnire la care stai cu telefonul la ureche. A propos de asta, dacă ai de vorbit la telefon, ieşi din cameră/birou sau ridică-te de la masă!
8. Nu-mi cere "sfaturi" doar pentru a nu ţine cont de ele, după care ai pretenţia să ne lamentăm în doi pe nefericirea ta.
9. Nu mă duce niciodată în locuri pe care ştii foarte bine că le detest, în compania unor oameni pe care-i detest, cu obiceiuri pe care le detest, să facem împreună lucruri pe care le detest visceral. Am un respect deosebit pentru integritatea nervilor mei.
10. Nu-mi transmiţi mesaje mixte pentru a-mi testa rezistenţa psihică sau pentru a te simţi tu băgat în seamă. Am centura neagră cu zece dani la mindgames.
11. Nu te angajezi că faci ceva, după care, indiferent de motive, nu mai faci. Nu mă interesează instabilităţile tale emoţionale şi nici nu ţin să probez pe timpul şi nervii mei veridicitatea zicalei "gura bate curu'". 
12. Nu-mi invada intimitatea, nu-mi vorbi de la doi centimetri, nu mă fă părtaş la duhorile tale.

Probabil sunt mai multe, astea mi-au venit în minte acum. Pentru cei care se vor mira ca proasta-n prispă şi vor spune că sunt extremist, îi informez respectuos că majoritatea acestor reguli ţin de educaţie, care pare a fi tot mai extremistă. Sau de nişă, cum se spune acum.

Sunday, July 31, 2011

Unele lucruri nu au preţ

În dimineaţa asta am făcut ultima emisie la City FM. De fapt, nu ştiu cert dacă e chiar ultima, oricum, este printre ultimele. Ăştia trei ani au fost poate cea mai bună perioadă pe care am avut-o vreodată. Interesant e că au plecat dintr-un moment foarte penibil al existenţei mele, moment pe care istoria personală refuză să-l consemneze. O să scriu mai multe cât de curând.


Update: N-a fost ultimul weekend, după cum bine anticipasem, dar de ieri, 7 august 2011, City FM goes cult status. 
Se impun şi câteva precizări, în cazul în care unii ascultători City FM citesc acest blog. În primul rând, nimeni nu a plecat de la City FM, aşa cum se vehiculează prin mediul online. Postul desfiinţându-se, au fost "desfiinţaţi" şi animatorii, însă, accentuez, NIMENI NU A PLECAT  DE LA CITY FM. Mai mult decât atât, din respect pentru ascultători, echipa City FM a continuat să vină la radio în condiţiile în care salariile nu au fost plătite de trei luni, tocmai pentru că City FM nu era doar un loc de muncă, la care apari ca să ai din ce-ţi cumpăra shaorma. Pentru fiecare dintre cei care au lucrat la City FM, radioul ăsta a însemnat mult mai mult. Despre această stare de fapt sigur aţi citit aici. Deşi personal pot înţelege demersul băieţilor de la Kamikaze, gestul în sine este unul total lipsit de profesionalism. Cei de la Kamikaze sunt niste tipi extrem de talentaţi, cu umor, foarte inteligenţi şi care chiar încearcă să scoată pe piaţă un săptămânal de satiră fără a avea pe nimeni în spate (aka. niciun mogul sau trust media), ceea ce merită tot respectul. Nimic din cele auzite pe post nu  e o invenţie, şi, scriam că-i înteleg pentru că, până la urmă, au o revistă de vândut şi o idee de apărat: aia că spun lucrurilor pe nume, indiferent de repercusiuni sau de eventualele "sugestii" venite de mai sus!
Pe de altă parte, însă, gestul e împotriva profesionalismului cu care s-a lucrat întotdeauna la City FM şi a făcut mult rău imaginii postului. Razboaiele personale, bucuriile sau privaţiunile individuale nu sunt problema ascultătorului, altminteri  nu ne mai deosebim prin nimic de tabloidele în care Viorel Lis îşi desfundă closetul sau de posturile în care angajaţii vitriolează cu mânie proletară împotriva duşmanilor declaraţi ai patronatului. Fiecare dintre noi a avut zile cumplite, momente crunte, însă pe post asta nu s-a simţit niciodată. Pentru că nu sunt Mihaela Rădulescu să povestesc cum mănânc eu avocado fiert în rahat de rinocer pe riviera franceză, nu voi da amănunte, dar credeţi-mă că aşa stau lucrurile.
Din păcate, înduioşătoare şi previzibilă pentru parvenitismul românesc în care impostura este la mare preţ, a fost reacţia mai-marilor mogulăriei: nu ne deranjează că suntem curve, ne deranjează că s-a aflat că suntem curve.

Sunday, July 24, 2011

A murit Amy Winehouse

Toţi hipsteraşii, toţi sfertodocţii, toţi pseudointeletualii, toţi corporatiştii care trăiesc cu impresia că jazzul e muzică bună îşi updataseră ieri statusurile de messenger şi assbook pentru a deplânge moartea acestei artiste cu adevărat uluitoare. Mă mir că Radio Găurrilla nu şi-a întrerupt emisia vreme de un minut pentru a păstra un moment de reculegere în memoria unei beţive ordinare. Sau poate că şi-a întrerupt-o, dar cum nu ascult niciodată Gorila, n-am de unde să ştiu, cel mult pot bănui. Trebuie să fii făcut ei o poponărie d-asta, ceva, e prea fals-intelectuală şi british muzica lu' Amy Winehouse ca să nu li se pară lor extraordinară şi pentru oameni inteligenţi.
Când a murit Chuck Schuldiner, câţi dintre voi, elitiştilor, v-aţi updatat statusurile? Habar n-aveţi cine a fost Chuck! Iar asta îmi demonstrează încă o dată cât de multă dreptate am  când spun că targetarea e foarte importantă: dacă ai un public de căcat pentru că faci o chestie de căcat, atunci când te cară viermii pe sub uşă, te vor plânge nişte oameni de căcat. Să scrie Tudor Chirilă pe twitterul lui că suspină după mine înseamnă că arta mea era una de rahat de a priceput-o până şi Tudor Chirilă. Sau, spusă într-o altă formă, era atât de proastă încât analfabeţilor şi dislexicilor li se părea genială, adică eu eram un fel de Dan Puric, Mălăele sau Cristi Puiu. 
Oare Amy Winehouse, când s-a gândit că e momentul pentru o supradoză, se mai simţea frumoasă? Întrebarea asta mă roade de ieri seară...

Saturday, July 16, 2011

Sfertul neacademic

Definiţia exactă a "sfertului academic" se pierde în interpretări, dar, de dragul convenţiei dintre popoarele noastre, să admitem că este intervalul de timp în care poţi întârzia la o întâlnire fără a părea un neam prost.
În România, însă, se poartă "sfertul neacademic". E simplu să aflaţi ce reprezintă sfertul  neacademic; nu trebuie decât să mergeţi la un magazin exact la ora la care trebuie să deschidă. Nu va fi deschis, iar după minimum 15 minute, o duduie plictisită va apărea. Dacă cineva are impresia că este un accident nefericit, reveniţi la acelaşi magazin cu 3-5 minute înaintea orei de închidere afişată pe uşă. Ca să vezi pocinogu' dracului, nu mai e nimeni, sau, în cazul magazinelor cu ştaif, badigardu' va spune "s-a închis". 
Sfertul, în aserţiunea sa de 15 minute, e o nouă convenţie, pentru că, în realitate, avem de a face cu cele cincisprezece minute "de frizer", deci cel puţin 30. Cam aşa se lucrează în România.
Ieri seară am ajuns în Bucureşti pe la 21.52. Ar fi trebuit să intru în Ikea, însă eram prea sodomizat de căldură să-i mai testez dacă-s români sau suedezi.

Wednesday, July 13, 2011

Culmea audienţei

Presa românească este, într-o proporţie cel puţin zdrobitoare, o mizerie făcută după ureche, pe nişte criterii care nu ţin cont decât de interese, indiferent care este natura acestora. (politice, economice, sexuale, vendette, etc.) Presa locală, aşa-zisă "de provincie", este cu atât mai fascinantă cu cât nici măcar nu (mai) încearcă să salveze unele aparenţe. Am scris cu ceva timp în urmă despre cum îi văd eu pe cei care fac presă locală, n-are niciun sens să revin. 
În dimineaţa asta, însă, am nimerit dintr-o nefericită întâmplare pe un post local. (pentru mine televizorul e doar o interfaţă video pentru playstation şi dvd player, în plus, având receiver digital, nici nu recepţionez canalele locale)  
Acolo, obişnuita emisiune bazar, căreia i se spune "magazin", cu obişnuita realizatoare histrionă şi la fel de obişnuita invitată, cum altfel decât tot histrionă. Amănunt foarte important: invitata era şi şefa realizatoarei.
Pe principiul "dacă nu Fizz, atunci cine?", cele două discutau ca la căminul cultural despre cum ele inventaseră radioul local. Şi pentru ca emisiunea să pară interactivă, iar şefa să vadă cum publicul stă geană pe treabă, se luau şi telefoane în direct. Doar că "telespectatoarele" care sunau erau mama şi sora realizatoarei. 
Gimmick-ul acesta spune totul despre cum se măsoară audienţele în mass media locală.

Monday, July 11, 2011

Let it rock, then roll with it

(am o problemă cu titlurile, mi-e greu să găsesc unele care să-mi şi placă, dar mă resemnez cu faptul că şi Philip K. Dick trăia aceeaşi "dramă")

Scriam imediat după concertul Judas Priest că nu-mi este deloc uşor să fac o cronică relativ obiectivă, mai ales în condiţiile în care JP a fost multă vreme formaţia mea favorită. La Bon Jovi e mult mai simplu: n-au fost niciodată preferaţii mei, chiar dacă îi respect enorm, aşa cum am scris ieri. E simplu şi pentru că, una peste alta, concertul Bon Jovi de aseară intră lejer în top 3-ul personal, după Rolling Stones şi AC/DC, probabil la egalitate cu Ozzy Osbourne şi Slayer.
Mi-aş dori să am foarte multe de scris sau de criticat. Nu am! Bon Jovi a fost aproape fabulos, aproape impecabil, iar cele câteva critici pe care le am pot fi puse pe seama anti-mainstream-ului de care cu greu mă pot debarasa.
Primul care ar merita criticat sunt eu, care, aidoma românilor pe care-i detest cu atâta convingere, am întârziat cam 20 de minute la show. Motivele nici nu mai contează, e prima dată când mi se întâmplă aşa ceva şi îmi iau angajamentul să fie şi ultima oară. Pe cale de consecinţă, am ratat exact ceea ce-mi doream să ascult, "Raise Your Hands", dar mă gândesc că nu e cel mai bun îndemn pe care să-l faci românilor, consumatori cu parcimonie de săpun, pastă de dinţi şi şampon: îi pui să ridice mâinile, eliberezi pestilenţele nebănuite ale subţiorilor coclite sub patruj' de grade celsius.
În fine şi trecând la subiect, nu cred să existe pe lumea asta formaţie care să aibă mai multe hituri ca Bon Jovi, te surprinzi fredonând nişte versuri pe care nu credeai să le ştii. Tocmai pentru că au atâtea hituri, le e dificil să aleagă, dar cam tot ce s-a cântat la Bucureşti a fost de calitate, minus câteva prostii de pe cele mai recente două albume. 
Scriam că respect enorm numele Bon Jovi, iar ieri am avut confirmarea că nu o fac degeaba: deşi ar putea păcăli muzica, n-au făcut-o, ba din contră. N-au umblat cu artificii, coruri de gagici cu fuste mini, proiecţii psihedelice, discursuri penibile sau lacrimogene. Jon a pus mâna pe chitară de la început, chestie care mi-a plăcut la nebunie şi a CÂNTAT. Nu s-a sfiit de Runaway, o piesă cumplit de grea, chiar dacă nici nu mai poate şi nici nu mai are voie să atace acutele care erau să-l lase fără voce în anii '80. În locul lor a făcut, elegant, un solo de chitară. El, nu Sambora! Da, Sambora a fost acolo, în mare vână, la fel  ca David Bryan şi acest pe nedrept ignorat Tico Torres, unul dintre cei mai valoroşi drummeri în activitate.
Văzusem câteva piese cântate în turneul american şi mă înspăimântase vocea lui Jon, la Bucureşti, însă, în maaaare formă. A rasolit destul de rău Have a Nice Day şi Keep The Faith, nici la Livin' On A Prayer n-a fost  cel de pe disc, dar prostimea prea puţin s-a prins. Aici vroiam să  ajung, respectiv la principala problemă pe care o am cu Bon Jovi: muzica Bon Jovi e, totuşi, muzică pentru prostime. Toţi ţăranii ştiu Always sau Bed of Roses, până şi denebiştii îşi luau libidinos prietenele în braţe şi le pupau pe piesele astea. Ori chestia asta îmi insultă anii de rock pe care-i am în spate, insultă nume grele ca The Who, Black Sabbath sau Rose Tattoo dar face şi diferenţa între rock şi ROCK. Aici intervine fineţea despre care tot mănânc rahat pe blog: poţi fi nume mare şi fără Bed of Roses, poţi scrie istorie cu Tommy şi fără spaima că nişte unii se fut pe muzica ta, că li se pare lor romantică imaginea patului plin cu petale roşii de trandafir. Nimeni nu şi-a luat consoarta în braţe la AC/DC, aici e MAREA diferenţă, deşi, cel puţin la nivel de vânzări, AC/DC e mai "comercial". De aceea, Bon Jovi sunt doar mari, şi spun MARI, însă nu vor scrie niciodată istorie, poate doar pentru vreunii care şi-au conceput plodul futându-se pe "Always", de unde şi numele Jon Plămădeală. 
Un lucru pe care l-am apreciat ENORM, de îmi scot pălăria imaginaro-hipsterească în faţa Bon Jovi pentru acest gest: n-au uitat şi de puţinii care ştiu mai mult de două balade, cinci hituri şi trei mângâieri pe buci. Dry County vă spune ceva? Cea mai lungă piesă compusă vreodată de Bon Jovi, cu adevărat epică şi cu o realizare tehnică briliantă, cântată la bis. Rezultatul: chiloţarii începuseră să plece oripilaţi, iar Jon zâmbea puţin: "ştiu că vă futeţi pe baladele mele şi mă credeţi unu' care scrie muzică doar pentru gagicile voastre, luaţi-o p-asta!"  Dar n-a fost totul. În loc să termine foarte bine cu These Days sau Always, iar corporatistele să aibă parte de futai romantic post-concert (ea gandindu-se la Jon, el la aia nouă cu ţâţe mari de la HR), Bon Jovi au vrut să arate că nu stau cu nasul în pizdă, ci prin colecţia de discuri: Twist and Shout! M-A-G-I-S-T-R-A-L!!!!!!!! (să-i fut p-ăia care zic că-i "de la bităls". Beatles au preluat-o şi ei de la The Isley Brothers, deşi povestea e mai lungă. Bine, sunt sigur că unii prezenţi la concert au fost convinşi că este de la Salt'N'Pepa).
Una peste alta, repet: chiar dacă Bon Jovi au fost aproape fabuloşi, istorie nu vor scrie niciodată. Piaţa Constituţiei rămâne şi acum sub imaginea lui Angus Young în chiloţi, transpirat, cu chitara în mâini, într-o ploaie de confetii şi "Let There Be Rock". Aia e istorie!

P.S. Partea bună la concertele de gen e că vin şi tipi sau tipe mişto, nu doar roacării urâţi. Anacronic şi sfidător, în marea de picioare bronzate, platforme şi polo-shirturi Ralph Lauren, trona un metalar slab, ochelarist şi cu tricou pe care se putea citi: Amon Amarth!

Sunday, July 10, 2011

Bon Jovi

Mă duc la concert în seara asta. Poate părea puţin ciudat, după ce am tot scris pe aici de Slayer, Negură Bunget şi Burzum, însă nu e deloc aşa. Funcţionez pe principiul lucrului de calitate, deci pot vedea şi o comedie romantică, dacă nu e idioată sau asculta ceva comercial, dacă nu-mi insultă inteligenţa.
Bon Jovi e una dintre formaţiile pentru care am un respect enorm, şi nu doar din punct de vedere muzical. Au discuri bune, au câteva capodopere, destule mizerii, însă au ceva ce prea puţine grupuri au: coeziune. Cântă de mai bine de 30 de ani şi n-au avut decât o singură schimbare de componenţă în timpul ăsta, atunci când bassistul Alec John Such a decis să părăsească trupa. Nu l-au înlocuit oficial nici până la ora la care scriu treaba asta, deşi Hugh McDonald e alături de ei de 20 de ani. Bon Jovi e genul acela rarisim de grup în care fiecare trage pentru celălalt, nu se lasă unii pe ceilalţi, îşi respectă individualităţile, n-au orgolii tembele. În plus, deşi nu cred să existe femeie în lumea asta care să nu umezească chiloţii când apare el, Jon e un model de seriozitate: n-a dat cu pula-n masă, n-a hărţuit cameriste, n-a făcut copii prin toată lumea. 
Cu toate că m-am documentat temeinic pe setlistul întregului turneu european, am o temere: dacă nu începe showul cu "Raise Your Hands", piesa mea favorită? 
Cronica de concert vine, cel mai probabil, mâine.

Monday, July 4, 2011

Oare am îmbătrânit frumos?

Îmi este foarte greu să scriu ceea ce urmează, am început deja de câteva ori, apoi am revenit, am şters şi am rescris, din nou nu mi-a plăcut, nici nu mai aştept să-mi placă, în fine...Mi-e greu pentru că dacă a fost o trupă care să se constituie vreodată în răspunsul la întrebarea, stupidă, altminteri, "care e formaţia ta preferată?", acea trupă este, cu certitudine, Judas Priest. Pentru mine, şi am pretenţia că mă pricep...nu, reformulez, MĂ PRICEP, "Painkiller" e cel mai bun album din toate timpurile, practic definiţia heavy metalului modern, precizarea aceasta fiind importantă. Şi poate părerea de rău că n-am ajuns la Flogging Molly, în prima zi de B'Estfest.

Cu toate că mi-am luat bilet pentru cea de a treia zi Rock the City, în fapt mă interesa să iau parte la două showuri, Whitesnake şi Judas Priest. Metrock, de dragul tinereţii mele, m-ar fi făcut curios, şi doar pentru a vedea de unde-i începe părul lui "Zăpadă" în 2011. Nu merita,  însă, să merg de la ora 15.00 petru 20 de minute, după care să suport supliciul statului în picioare în vreme ce pe scenă se produceau Trooper şi Hatebreed.
Trooper sunt, cred eu, printre cele mai penibile formaţii pe care le-am văzut, şi nu pentru că nu ar cânta bine, ci pentru atitudinea ieftină pe care o au, de roackări de rockotecă. Cineva le-a inoculat ideea că sunt un fel de Iron Maiden autohton, bănuiesc eu, iar băieţii au luat-o de bună şi acolo s-au oprit. Poate acel cineva ar trebui să le spună că până şi Iron Maiden au mai venit în prezent, iar rockărismele astea de clasa a zecea, cu pletanele în vânt şi sfidare din bocanci sunt cel mult demne de milă. Oricum, Trooper au atins penibilul suprem când unul dintre componenţii formaţiei, abia operat, a transmis fanilor, citez "Vă las cu bine, acum voi asculta nişte Metallica în cinstea voastră". Haide, bă, chiar aşa? Să-ţi moară ţie "distorsul" dacă era necesar fan-service-ul ăsta ieftin, să se bucure roacăru' retardat că e retardat de la atâta Metallica? Îi urăsc p-ăştia care le spun cretinilor ce vor cretinii să audă, prin asta făcându-i să persevereze în cretinismul lor. Deci, fără Trooper, never-ever!
Hatebreed cică ar cânta metalcore, un stil pe care îl detest aproape visceral. Metalcore, RockFM, nu hardcore, aşa cum aţi scris pe site, e o mică-mare diferenţă! Metalcore-ul ăsta mi se pare un fel de nu-metal modern, adică nici hardcore, nici death, nici hardcore punk, nici melodic death, o înşiruire de urlete proaste şi voci clean la fel de proaste, într-atât de jalnic cântat încât şuzărilor şi deprimatelor să le placă intens, pentru că sunt nişte proşti fără gusturi.
Şi am ajuns la Whitesnake! Fără a mă  pretinde un mare ascultător de Whitesnake, fără a avea toată colecţia lor de discuri, întotdeauna l-am considerat pe Coverdale drept vocea perfectă pentru hard rock, cel puţin în perioada lor de glorie de la finele anilor '80, începuturile de '90. Pe lângă voce, omul avea şi atitudinea de rock star, una peste alta, un mare personaj. În plus, am apreciat întotdeauna şi decenţa lui Coverdale, care a decis să desfiinţeze Whitesnake în momentul în care lumea îl întreba mai des despre părul său decât despre muzică. A reformat grupul doar atunci când a simţit că mai are ceva de spus. Cu toate că îl admir şi respect, cu toate că îi apreciez enorm vocea, nu m-am considerat niciodată fan Whitesnake şi nici nu cred că, în alte condiţii, m-aş fi dus la un concert Whitesnake. De aceea i-am scăpat acum 3 ani, când au venit împreună cu Def Leppard. Ca o paranteză, nu găsesc motivele pentru care am scăpat  atunci Def Leppard... 
În mod inexplicabil, însă, în momentul în care Whitesnake au urcat pe  scenă şi l-am văzut pe David Coverdale cu stativul în aer, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Jur că nu ştiu de ce, probabil era modul prin care subconşientul meu onora o adevărată  legendă şi jur că nici nu mă simt prost pentru chestia asta. Deşi a îmbătrânit vizibil, deşi vocea sa nu mai este cea care rupea gagicile în două acum 20 de ani, deşi acum le mulţumeşte maseuzelor şi nutriţionistelor, nu Jack Daniels şi Marlboro, Coverdale n-a fost nicio secundă penibil. A cântat bine, e drept, sprijinit de băieţii din formaţie şi de sunetist, a vorbit cu acelaşi seducător accent englezesc pe care nu şi l-a pierdut deloc, nu s-a făcut  nicio secundă de ruşine. A propos de formaţie, vorba colegului Platon de la CityFM, "zid": muzicieni unul şi unul, un toboşar, Brian Tichy, cel care a cântat vreo zece ani cu Billy Idol, de milioane, un Doug Aldrich care l-a făcut uitat pe Adrian Vandenberg, jos pălăria. Coverdale a avut curajul de încheia cu "Still of the Night", pe care nu a măcelărit-o, şi un frumos a capella "Soldier of Fortune", din perioada în care cânta cu Deep Purple. Văzăndu-l şi ascultându-l, pot spune răspicat că Whitesnake a îmbătrânit foarte frumos. (Aaaaaaa, era să uit: dobitocul care manevra ecranele pe care se proiecta concertul a fost şi plătit pentru asta? Nu de alta, dar cineva trebuia să-i fi precizat înainte că e concert Whitesnake, nu nuntă, altminteri nu înţeleg cum de s-a jucat cu toate efectele din mixer.)
Nu sunt sigur că Judas Priest a îmbătrânit tot aşa de frumos, însă. Iniţial, înclinam să-l admir pe KK Downing, cel care a renunţat la formaţia pe care a fondat-o acum mai bine de 40 de ani chiar înaintea turneului de adio, finalul showului m-a făcut să-mi reconsider poziţia. N-aş vrea să fiu greşit înţeles, Judas Priest n-au cântat prost la Bucureşti, ba chiar au făcut-o foarte bine, DAR:

1. eşti Judas Priest, eşti Rob Halford - the metal god, publicul a venit să te audă cântând, de ce era necesară toată ţigăneala numită "coregrafie"? Au fost momente la showul Priest în care am simţit că mă aflu la o gală de wrestling, nu la concertul celei mai mari formaţii de heavy metal din toate timpurile. Supremul a fost atins la interpretarea piesei The Prophecy, de pe "Nostradamus", altminteri cel mai prost album al formaţiei (RockaRolla nu se pune), când moş Halford a apărut pe scenă  cu o mantie, prevăzută şi cu glugă, plus un sceptru în mână. Daţi-o în pula mea, pe româneşte! Cred că ăsta a fost argumentul suprem care l-a convins pe KK că e cazul să se retragă. Nu ştiu cine a fost cu ideea acestui moment puţin spus ridicol, dar umileşte numele Judas Priest.

2. Setlistul - plin de bălării, sper că nu e din nou un setlist făcut la cererea fanilor. Cum oamenii sunt, într-un procent covârşitor, foarte proşti, fanii Judas Priest nu pot fi decât foarte proşti, cei mai mulţi dintre ei. Idioată şi ideea de a trece prin toate albumele carierei, având în vedere că  unele sunt slabe. Nimeni nu vrea să asculte piese de pe RockaRolla sau de pe Nostradamus. În schimb au rămas pe dinafară melodii bune, cu catch la public: Freewheel Burning, United, Take on the World, Ram It Down, Locked In, Parental Guidance, Private Property, A Touch of Evil, etc. În vreme ce mă întorceam acasă de la Bucureşti, am reascultat în maşină Priest...Live!, discul din 1987 şi am rămas îngrozit că, de atunci şi până acum, în afara fabulosului "Painkiller" din 1990, practic n-au scos nimic care să merite cu adevărat să  fie inclus în setlistul de concert. Personal detest două dintre piesele pe care publicul le adoră şi care nu lipsesc niciodată dintr-un concert Judas Priest: Beyond the Realms of Death şi Victim of Changes. Aş fi plătit bucuros încă 10 lei la bilet dacă nu le-ar fi cântat.

3. Rob Halford - nu mai ţine pe piesele pe care e nevoie de acel high pitch care l-a făcut faimos, deşi nu are decât 59 de ani. Pur şi simplu a masacrat sonor "Painkiller" şi "Nightcrawler", a ieşit o combinaţie de sunete ce imitau MIDI-urile şi un motan tras de coadă în timp ce era castrat fără anestezie generală. Dacă e nevoie de o acută mai simplă, cu puţin ajutor de la sunetist, face bine faţă, în momentul în care trebuie să cânte toată piesa foarte sus, e dezastru. Pesemne că este conştient de limitările sale vocale, acesta fiind motivul pentru care  a apelat la toată coregrafia penibilă de care am scris mai sus, într-o încercare de a distrage atenţia spectatorilor de la vocea sa nu tocmai perfectă. Tim "Ripper" Owens este, în acest moment, un vocalist muuuult mai bun ca Rob Halford, o spun cu tristeţe în glas.

Mi-a plăcut mult ideea de a lăsa publicul să cânte Breaking the Law, cu toate că a ieşit un muget greu inteligibil, mi-a plăcut Scott Travis, care este cel mai bun muzician din formaţie în prezent, salut modul în care s-a integrat noul chitarist, Richie Faulkner (putea renunţa la guma pe care o mesteca furios), decent şi momentul cu motocicleta de la Hell Bent For Leather (până la urmă, imaginea Judas Priest este asta: crom, ţinte, piele şi metal), frumos finalul cu You've Got Another Thing Comin' şi Living After Midnight. 

Public relativ puţin, cauzele pot fi multiple: vreme urâtă, lipsă acută de lovele, un Bestfest în paralel, chiar dacă targetul e unul total diferit, poate mulţi s-au păstrat pentru Bon Jovi. Indiferent de asta, dacă vrei să vezi foarte mulţi oameni urâţi şi penibili, un concert rock este locul  potrivit: new-age rockers ascultători de brit-shit, zaharisiţi cu părul cărunt până la fund, roackăriţe cu pantalonaşi scurţi şi ciocate bine trecute de 40 de ani, o faună înduioşătoare şi comică, ca să sintetizez.
Concluzia o trăgeam singur în vreme ce mergeam către maşină: cred că suntem prea bătrâni! Eu pentru actualul Judas Priest şi Judas Priest pentru mine...

Sunday, July 3, 2011

Stimaţi meteorologi...

...să vă fut în gură, pe voi şi pe mamele voastre. Vă urmăresc de ani de zile cum mâncaţi rahat cu polonicul despre vreme, ceva atât de relativ încât a prezice sexul unui eventual copil făcut de Ioana Maria Vlas cu Truţulescu pare o treabă mult mai fezabilă. Şi totuşi, încercaţi să mă convingeţi că sunteţi specialişti în a anticipa o chestie pe care o pot prezice şi eu uitându-mă în pişatul de dimineaţă, e tot atâta ştiinţă şi în buda mea ca şi în capul vostru. Vă tot aud, cot la cot cu ecologiştii, povestindu-mi despre încălzirea globală şi riscurile la care se expune banchiza din Antarctica, şi, odată cu ea, urşii polari şi morsele, motiv pentru care ar trebui să mă simt vinovat că dau drumul la televizor. Unde-i încălzirea globală când ai nevoie de ea? De vreo patru ierni fut nişte friguri de-i fac geloşi pe urşii aia pe care îi condamn definitiv la extincţie ori de câte ori pornesc motorul meu de 1.2 litri. Şi unde e canicula aia pe care o anunţaţi în fiecare vară? Termometrul aceleiaşi maşini-genocid arăta în dimineaţa asta, în centrul Bucureştiului, 13.5 grade Celsius. Să-i moară lu' Doru Iuga la intrarea în curu' puradeilor dacă vă mint!
Problema cea mai mare pe care o am cu voi, în afară că sunteţi proşti de rupeţi locul, e că sunteţi proşti şi mâncaţi căcat pe banii mei. Administraţia Naţională de Meteorologie ţine de Ministerul Mediului şi Pădurilor, care, surpriză, trăieşte din ce gologani vâr eu la buget. Cu alte cuvinte, eu vă plătesc, bă, să-mi ghiciţi temperatura din termometru, ca la pronosport. Deja miros nişte discriminare etnică: de ce n-aş subvenţiona şi activitatea ţigăncilor ghicitoare în palmă, boabe de fasole şi cărţi de tarot? E cumva vreo diferenţă? Atâta vreme cât ghicitul vremii e o activitate subvenţionabilă, chiromanţia de ce nu ar fi? Oricum poporul român este unul în cel mai fericit caz medieval, se bate pe moaşte, îşi sfinţeşte BMW-ul, crede în "argintul viu" şi-n horoscop, nu pleacă de acasă dacă nu aude "timpul" la radio, cred că i s-ar părea normal să cotizeze la bunăstarea vrăjitoarelor, aşa cum le dă de mâncare popilor şi meteorologilor.
Astăzi merg la concertul Whitesnake şi Judas Priest, norocul meu că n-am încredere în oameni, cu atât mai puţin în meteorologi, care anunţau pentru duminică 29 de grade şi soare în Bucureşti; n-am încredere în nimeni, aşa că am pelerină şi vestimentaţie adecvată, însă şi foarte mulţi nervi. Mai am nişte economii, prin urmare m-am gândit să urmez exemplul din "Jay and Silent Bob Strike Back": mă duc la uşa fiecărui meteorolog care a spus că duminică, 3 iulie 2011, în Bucureşti va fi soare şi-i fut un cap în gură. Ca acţiunea să aibă mediatizare, trec şi pe la prezentatorii de meteo, aceste prostituate media, veritabile "mouths of sauron" care dejectează public rahatul produs de meteorologi. OK, pe Denisa Ţicu o sar din schemă, că e un MILF sexy, însă îl voi vizita de două ori pe Osmanovici. 

O altă categorie căreia simt o pornire necontrolabilă de a-i da muie din picioare sunt cretinii care plătesc la fastfood cu cardul. Dobitocilor ce sunteţi: fast foodul, prin definiţie, e fast. Să dai cardul, să aştepţi până se stabileşte sesiunea cu banca, până se procesează cererea, până semnezi tu că aprobi tranzacţia, deja ţi-ai băgat pula în el de concept fast food. Futu-v-aş în gură de ţărani parveniţi, vă credeţi speciali de când v-au făcut card de la multinaţională şi ţineţi banii acolo pe motiv că "fac dobândă". Fac o pulă, bă, cel mult fac coadă la McDonalds şi KFC de la băşinile voastre pseudocapitaliste. Vă daţi seama cum arată extrasul lunar al unui penibil care plăteşte cu cardul şi când îşi cumpără Săptămâna Financiară, să pară că ştie cum e cu euriborul şi rasdaq-ul? 3.5 lei hamburger la mec, 2 lei pişare la marriot, 1 leu ţigan cerşetor, 12 lei salitos, 80 lei concert de jazz din care n-am înţeles nimic, dar aşa am auzit eu că dă bine, 50 lei intrare teatru modern în care una urlă ca o descreierată în timp ce unu' îşi bate cuie în cap. Una peste alta, sper ca neamurile voastre să vă plătească şi sicriul cu cardul. Dacă nu, am auzit că groparii au POS portabil! ;)

Friday, July 1, 2011

Regina a murit, da' s-a dezgropat Mormântul

Una dintre formaţiile pe care le ascultam în adolescenţă se numea Sepultura. Probabil că mulţi sunt în aceeaşi situaţie cu mine, cu siguranţă şi mai mulţi au auzit de Sepultura doar din vorbe, fiind doar un fel de legendă pe care n-au ascultat-o, dar care nu le place "pen' că urlă". Şi da, pentru mine, ca pentru majoritatea, Sepultura a murit atunci când Max Cavalera şi-a luat catrafusele şi s-a cărat. După câţiva ani şi câteva discuri pe care mai nimeni nu s-a obosit să le descarce de pe internet, darămite să le mai şi cumpere, s-a cărăbănit şi fratele Igor, iar împreună au format Cavalera Conspiracy. Trupă decentă, altminteri, cu majoritatea calităţilor vechii Sepultura: riffăreala thrash şi hardcore, versuri cu un nivel intelectual autolimitativ, etc.
Zilele astea, însă, dintr-o curiozitate combinată cu plictiseală, am descărcat noul disc Sepultura numit Kairos. M-am surprins bătând din picior ritmul, aproape de schiţarea unui headbanging de complezenţă: sună bine, and I mean, BINE! Cineva i-a spus lui Andreas Kisser să-şi tragă doar pe acasă băşinile elitiste de most-underrated-guitarist-in-the-world şi să se concentreze pe lucrurile simple, dar de efect. Revelaţia este, însă, Derrick Green, care, ironic, are deja mai mulţi ani în Sepultura decât a avut Max Cavalera: omul e un vocalist mult mai bun ca Max şi pe Kairos RUPE! Discul nu e unul perfect, are prea multe piese, unele seamănă între ele, dar e un uriaş pas înainte.
Dacă ăştia şi-au băgat minţile în cap, o altă trupă pe care o ador, Queensryche, a luat-o din nou urât pe arătură, după ce abia îşi revenise cât de cât. "Dedicated to Chaos" e unul dintre cele mai proaste albume pe care le-am ascultat în ultima vreme, deşi începuse bine. Nici dacă Geoff Tate mi-ar explica jumătate de zi ce a vrut să spună pe acest CD n-ar fi de ajuns, cred că tot l-aş băga în mă-sa. OK, a vrut să se dea eclectic, a vrut să ne arate că rockul clasic e de căcat, că snobii adevăraţi ascultă jazz sau fusion şi s-a gândit că dacă figura a ţinut pe "Empire", ţine şi acum. Singura diferenţă între aceste două discuri e că "Empire" este o capodoperă, în vreme ce "Dedicated to Chaos" e doar o băşină răsuflată de pensionar incapabil de a-şi mai controla sfincterele. Futu-vă, Queensryche, futu-v-aş impostura pseudointelectuală cu care vreţi să ascundeţi că fără DeGarmo sunteţi aproape praf!
A propos de asta...eu cu cine mă duc duminică la Judas Priest şi Whitesnake?
    

Sunday, June 26, 2011

Sunt o curvă tehnologică, dar...

...n-am ajuns să plătesc eu ca alţii să mă fută. Nu voi încerca să-mi justific sau scuz fascinaţia pentru tehnologie cu argumente de mascul alfa, cum că orice bărbat "adevărat" e definit de puterea procesoarelor ARM din buzunare, că orice român are iPad, etc. Chiar dacă am tendinţa distructivă de a-mi dori cam orice nou gadget care apare, după primele minute de totală debusolare, încep să gândesc relativ raţional şi ajung la concluzia că, de fapt, mai mult ca sigur nu am nevoie de respectivul obiect. Astfel am evitat cu abilitate televizorul 3D, tabletele, smartphones-urile din cale afară de inteligente, iPhone-ul şi iPod-ul, Nintendo 3DS-ul und so weiter. Ultima extravaganţă pe care mi-am permis-o, deşi nu cred că aveam nevoie de ea în totalitate, a fost un Blackberry 9000 Bold, pe care l-am vândut vineri seară, ce-i drept, cu inima strânsă.
Telefonul ăsta e aproape perfect, are cam toate funcţiile de care zic eu că aş avea nevoie, şi, în plus, o tastatură QWERTY sublimă. Argumentul că nu merge Angry Birds pe el mă face să zâmbesc. De ce l-am vândut? Pentru că cei de la Vodafone o cam puseseră de futai pe banii şi curul meu, ori mie îmi place ca atunci când plătesc, să fut eu, nu să fiu luat în pulă. Un Blackberry fără data plan e ca pişatul fără băşină, astfel că cel mai ieftin data plan la Vodafone costă 9 euro fără TVA şi include numai 5 MB, deci nimic. OK, poate că Blackberry-ul nu e "pe persoană", vorba lu' Vanghelie, însă şi pentru o companie afacerea e cum nu se poate mai nerentabilă. Să fiu manager, m-aş duce la concurenţă, nicidecum la Vodafone.
Am înţeles că ar exista şi un pachet cu 50 MB în aceiaşi bani, însă e rezervat doar celor care cumpără terminale noi, în fine, o zăpăceală totală.
Aşa că de două zile n-am mobil. Sunt tentat să încerc Androidul, însă ideea de touch screen mă prost dispune iremediabil. Mai văd eu...


Update: Habemus papam, pe numele de  mirean HTC Wildfire S!


Şi mai update: Din câte am butonat (nu foarte mult, dar suficient cât să-mi fac o impresie relativ obiectivă), Androidul e o bijuterie de sistem de operare. Asta lasă loc unei infinităţi de posibilităţi, probabil multe bălării, dar şi câteva aplicaţii fabuloase. Îmi menţin, însă, părerea despre touchscreens: sunt mizerabile, mă simt ca şi cum aş fi regresat mental, cu mult înainte de a merge la grădiniţă, în vremea în care râdeam ca prostu' când puneam degetul pe televizor să-i ating pe Tom şi Jerry.

Tuesday, June 21, 2011

Cromozomul G

Puţină ştiinţă: În cazul în care se găseşte vreunul subit lovit de principii medicale să-mi explice cum stă treaba cu cariotipul uman, fac eu precizările pe scurt: 23 de cromozomi, separaţi în şapte grupe, notate cu primele şapte litere ale alfabetului. G-ul din titlul vine de la "grătar".

Am scris în nenumărate rânduri că rafinamentul este cel care face întotdeauna diferenţa dintre sublim şi gregar, dintre pârţ şi băşină, dintre pictură şi zugrăveală, etc. Poporul român are uriaşul merit, recunoscut mondial, de a fute şi bastardiza orice gest, lucru sau activitate elegantă. Să luăm, de exemplu, vioara. Un instrument clasic, de care unii s-au folosit pentru a scrie simfonii. Românii, însă, cântă manele pe vioară. Şi cu această introducere făcută, ajung la subiect:

Picnicul mi se părea o chestie foarte mişto în conceptul de bază, de ce nu sexy, chiar dacă uşor boemă. Mergi cu un coşuleţ cu mâncare fină, un vin bun, îmbrăcat nu foarte elegant, dar nici în cargo pants, stai pe iarbă, îi spui trei prostii romantice duduii, aia îşi prinde o floare în cosiţe, una peste alta, două ore de bun simţ, petrecute în aer liber, mai ales în condiţiile în care, prin străinătăţuri, nu există imbecilitatea cu "nu călcaţi pe iarbă, amendă cuprinsă între...". Ceva infinit mai decent decât a o duce prin mall sau la un film cu Adam Sandler.
Românii, însă, au adaptat rapid picnicul ţărăniei lor sinistre, transformându-l în GRĂTAR. Coşul împletit a lăsat locul caserolelor cu mici şi cârnaţi, vinul alb berii la PET, hainele de calitate bermudelor,  şlapilor şi burtălăului gol, floarea din păr permanentului de fesenistă al "doamnei". Per se, nu există  nimic  mai sinistru decât mersul la grătar, nimic mai mârlănesc, mai de prost gust şi mai românesc ca grătarul.
Grătarul ăsta oribil e grefat pe cromozomul românului, copiii născuţi din cretini care merg la grătar trebuie să fii mâncat, în loc de lapte, zeamă de la micii făcuţi la grătar. Românul o ia razna când vede un petic de iarbă, indiferent unde-l vede: trebuie ca în momentul şi în locul acela să facă un grătar. De aceea nu trebuie să ne mirăm că nişte români au făcut grătar într-un parc din Viena, după care s-au luat la bătaie. Oriunde vor vedea iarbă, vor simţi chemarea grătarului. 
Merg până acolo încât să consider grătarul ca stemă a României, simbolul definitoriu pentru poporul român, cel care ar trebui să stea de drept şi de fapt pe culoarea galbenă a drapelului sub care Hagi "marcă" goluri în poarta columbienilor.
Grătarul este şi unul din motivele pentru care voi scrie un alt post în zilele următoare. 

Saturday, June 18, 2011

Factoru' poştal

Nu ma uit niciodată la televizor, cu atât mai puţin la divertisment, pe care-l găsesc potrivit retardaţilor. Cum pentru mine 90% din români sunt retardaţi, există şanse mari ca mulţi dintre cei care citesc acest blog să se simtă direct lezaţi. Mi se fâlfâie! Am aflat că Antena 1 va organiza X Factor în vreme ce mă plimbam printre rafturile de la Kaufland. Nimic spectaculos, încă un show cu retardaţi pentru retardaţi, la care nu se va premia talentul, discutabil şi ăsta, ci handicapul. Irelevant!
Ceea ce m-a distrat, însă, a fost coperta unei reviste care înfăţişa juriul X Factor România: Paula Seling, Mihai Morar şi, dacă am reţinut bine, Adi de la Akcent. Deşi o găsesc plictisitoare de cade tencuiala de pe tavanul fals, admit că Paula Seling are voce şi habar despre muzică. Nu stau acum să-i cuantific priceperea, se pricepe şi punct. Dacă e un concurs de avut voce, să zicem că Paula Seling poate avea o părere de care s-ar putea ţine seama, Rob Halford lipsind din peisaj. Dar dacă tot e un concurs de voce, îmi explică cineva şi mie ce caută în juriu Morar şi nimeni de la Akcent?
Mihai Morar nu e decât un cocalar sinistru, Ron Jeremy se pricepe mult mai mult la muzică decât o face Mihai Morar. Adi de la Akcent? Cine pula mea sunt Akcent, în primul rând, iar dacă se întâmplă ca cineva să aibă un raspuns afirmativ la această întrebare, urmarea ei firească: "cine pula mea e Adi de la Akcent?" îl va bloca. E ca şi cum l-ai pune în juriul de la Oscaruri pe Dan Puric, de care au auzit doar hipsterii şi corporatistele pline de băşini elitiste. Dan Puric n-ar recunoaşte un film bun nici dacă l-ar regiza el. Atunci cum ar putea descoperi Morar, pentru care cea mai bună voce din lume, şi singura pe care a ascultat-o cu atenţie vreodată, e aia de moldovean lobotomizat a lui Buzdu, un cântăreţ veritabil? Retardaţii, însă, cei cărora le este dedicată emisiunea, nu vor remarca amănuntul ăsta banal. Dacă n-ar fi atâţia retardaţi în România, Mihai Morar ar fi şofer la Fan Curier, că stă oriunde, cu plăcere, iar Adi de la Akcent ar lua muie pe 50 RON în Piaţa Romană. Oameni potriviţi, la locuri potrivite.

Saturday, May 28, 2011

Pre-criza crizei vârstei de mijloc

Câţi ani am? Treij' unu'? Dacă ar fi să mă iau după statistici, sunt la 9 ani de midlife crisis, aia în care se presupune că-mi voi oxigena părul, îmi voi cumpăra maşină sport decapotabilă şi haine de poponar sinistru (a propos, ce e cu moda asta a pantofilor slip-in, din piele întoarsă, purtaţi fără ciorapi şi cu pantalonii cu minimum 3 degete mai scurţi decât bunul simţ?), de care mă voi folosi să fut puştoaice.  Băi, frumuseţea e ca par a trece printr-o criză premergătoare pentru criza serioasă de la 40 de ani. Doar că această criză nu e una homoerotică, ci una care se manifestă printr-o intensă lipsă de chef, indiferent de activitate. Cu alte cuvinte, n-am chef de nimic, cu atât mai puţin să scriu pe blog, deşi ideile au început să revină în galop. Ce-i drept, trec prin intense mutaţii, am terminat-o cu un capitol din viaţa mea, care, însă, îmi deschide noi perspective de exprimare...awww, fuck, sună ca o lamentare de sfertodoctă cu blog, ceva gen bebeluşa Oana.
Unde dracu' e Diablo III cand ai nevoie de el?

Wednesday, April 27, 2011

Vămui-v-aş!

Poveste scurtă! Astăzi m-am dus până la vamă să-mi ridic un colet venit de prin Michigan, comandă făcută pe Ebay. Nimic foarte important, un tricou old-skool Rowdy Roddy Piper, valoarea undeva în jurul a 18$. (ăia care nu ştiu cine e Rowdy Piper să i-o sugă lu' Adrian Ţuţu, aţi trăit degeaba, proşti ignoranţi ce sunteţi! :P) La vamă, o duduie cu un cur de două ori mai mare ca al lui Teo Trandafir şi doi mustăcioşi extrem de antipatici. Prima chestie care mă scoate invariabil din minţi ori de câte ori ajung la vamă: felul în care îţi desfac coletul în văzul lumii, fără nici cea mai mică preocupare pentru intimitatea corespondenţei. Poate îmi comandasem bile anale (aka "de băgat în cur", pentru cei cu lexicul sub 200 de cuvinte), costum de şcolăriţă sau eşantioane cu sperma lu' Răzvan Ciobanu. Atâta vreme cât nu încalc nicio regulă referitoare la lucrurile pe care am voie să le primesc, nu văd de ce trebuie să ştie tot oficiul ce fetişuri sexuale am eu. Treaba se poate face cu discreţie, într-un separeu.
Doi: văzând că pe plic era trecută o valoare, doamna cur-mai-mare-ca-teo mă redirecţionează către unul dintre mustăcioşi, care îmi cere factura. Domne, eşti nebun, întreb eu? Tu crezi că io, atunci când comand câte un căcat de pe internet, că tricoul ăsta e un căcat, un CĂCAT, umblu cu imprimanta după mine? Vrei să-ţi plătesc TVA, ţi-l plătesc la ăştia optişpe dolari şi lasă-mă dracu' în pace! Mustăciosul era foarte arţăgos: că de unde ştie el că valoarea nu e de 500 de dolari, că dacă nu-i aduc factură, mă învaţă el minte de nu mai comand în viaţa mea din SUA. Îi recomand politicos să afişeze, în morţii mamei lui, toate idioţeniile astea de mi le îndruga mie, pe pereţi, să ştie omu' când vine la vamă că-i trebuie şi testul HIV la zi ca să-şi ridice două perechi de şosete trimise de mătuşa din Toronto, şi, în plus, ca un bonus de la mine, să-şi bage tricoul sul în cur, că eu factură nu-i aduc, atâta vreme cât are o valoare trecută pe plic, valoare care se întâmplă să fie chiar cea reală. Brusc, mustăciosul devine prietenul meu şi-mi zice că vede el cum scoate valoarea dacă îi vine un control, da' pe viitor să aduc negreşit factură, că el încearcă să mă ajute ţinându-mi toată teoria asta.
Morala: românii sunt tot nişte delaţionişti împuţiţi, chiar şi la douăj' de ani de la revoluţie. Succesul Securităţii nu s-a bazat pe frică, ci pe delaţionismul cromozomial românesc. Am zis!

Thursday, March 17, 2011

Raza cea mai albastră

De câteva luni am descoperit blu ray-ul! Fiind un colecţionar de filme, tot timpul am mers pe calitate, iar DVD-ul mi se părea ceva cât se poate de valabil din acest punct de vedere, astfel că vreme de aproape un an, PlayStation-ul era doar o consola de jocuri. Noroc cu o ofertă foarte bună la Minority Report pe zavvi.com, că am fost sedus. OK, poate că pentru nea Gheorghe care-şi cumpără lecedeu ca să se uite la cum divorţează Pepe de Zăvo, diferenţa este greu perceptibilă, probabil înspre deloc perceptibilă. La fel, gibonii care încă descarcă DivX-uri vor spune că nu sunt diferenţe decât pe nervul meu optic.
Pe scurt, cine se gândeşte la blu ray, să nu o mai facă fără minimum 46" la diagonala  TV-ului, LED sau plasmă, HDMI 1.3a şi fără un sistem surround decent, cu subwoofer activ, unde decent, subliniez DECENT, înseamnă nume ca Denon, KEF, Marantz, Yamaha, Onkyo, Klipsch, etc., nicidecum Logitech Z-5500 sau LG-uri de prin Altex. În plus, e nevoie de ore întregi pentru calibrarea optimă a televizorului şi a sistemului de sunet, însă rezultatul final e mind-blowing, ca să mă englezesc şi eu.
Perla coroanei e Collector's Edition-ul pe 5 discuri de la Blade Runner, după care am stat aproape 3 săptămâni să sosească din State (în Europa nu se găseşte varianta asta). CĂCĂTOR! Iar blu ray-ul îi face, la aproape 30 de ani de la apariţie, binemeritata dreptate!

Thursday, March 10, 2011

Îngroapă-mă în fum

Am mai scris-o şi o susţin în continuare, discriminarea pe criterii de premise şi aparenţe este o treabă cât se poate de pozitivă, asta, bineînţeles, dacă nu vrem să luăm premiul Nobel pentru pace sau să ne dăm singuri pe la nas băşini pseudoelitiste cu miros de toleranţă în trend. O înţeleg, o susţin, sunt fanul ei, o practic şi nu-mi pare rău, dar nu pot să nu observ că a ajuns să se întoarcă împotriva mea.
Lumea asta e clar cu curul în sus, într-atât de cu curul în sus încât curul a devenit noua pizdă, dar nu aici vreau să ajung, deşi e un punct de plecare sănătos, ca să înţelegeţi unde bat. Unele năravuri, apucături, obiceiuri, păreri, etc., nu sunt normale! Punct! OK, le tolerez ca să nu fie nevoie să umblu cu maceta în mâini pe stradă, dar asta nu le face automat normale.
De exemplu, nu e normal să te fuţi în cur, pe model Elton John, Bote sau Răzvan Ciobanu. Nu e normal să asculţi Inna şi căcaturi de clubbing. Nu e normal să ai impresia că Tudor Chirilă şi labele pe care le scrie el sunt formatoare de opinie şi modele de urmat în viaţă. Nu e normal să crezi în independenţa presei şi-n obiectivitatea lu' Gâdea. Nu e deloc normal să iei de bun ce spun politicienii în campania electorală şi nu e normal să votezi după găleata cu cârnaţi pe care ai primit-o. Nu e normal să te duci la moaşte şi nici să crezi că Biserica e cea mai serioasă instituţie din România. Nu e normal să fii hipster, ascultător de Guerrilla şi să  crezi că formaţiile alea de uscaţi trişti şi vlăguiţi, supţi şi vintage, cu palariuţă, fulăraş şi nume de post-impresionist francez cântă rock. Aşa cum nu e normal să bagi tutun în tine ca vita!
Unul dintre motivele pentru care iarna aproape că mă ostracizez singur e că nu suport fumul din ţigările altora şi modul altruist în care ar trebui eu să fac sharing la oxigenul din aceeaşi incintă, la schimb cu mahoarcele lor. Frumos e cum ăştia au găsit un tertip prin care să fenteze legea adoptată la futu-i mă-sa-n anus şi practic au transformat excepţia în regulă şi anormalitatea în normalitate: foaia A4 pe care scrie "Local destinat fumătorilor" sau variaţiuni pe temă. Iar dacă vrei să fii şi mai insultător cu precarul intelectual colectiv, zici că ai separeuri, delimitate printr-un fir de aţă sau un lanţ decorativ, fumul, individ cu cei 7 ani de acasă, oprindu-se în faţa liniei tale de separaţie. Nu ştiu dacă există 5 localuri în ţara asta care chiar să aibă separeuri la modul serios sau în care pur şi simplu să nu se fumeze. Aşa că prefer să stau în casă, aşteptând ziua în care voi citi la intrarea în cinematograf: "accesul permis doar cu popcorn". Şi vă mai miraţi că ajung să dezvolt ideile pe care le dezvolt! :P

Thursday, February 3, 2011

Nerdgasms

Acum un timp mi s-a spus că, cel mai probabil, în adolescenţă trebuie să fii fost "geek". Cum altfel, imboldul iniţial a fost să încerc combaterea stigmatului ce tocmai îmi fusese pus, probabil de teamă că n-aş mai fi părut culeanu în ochii ei. "Puştan" prost ce eram!
La mai bine de doi ani de la acel moment, stând eu şi gândindu-mă atent, apoi coroborând rezultatele psihanalizei abia încheiate pe  care până şi Jung ar fi gelos, cu una-două ieşiri de dată recentă, cred că, în punctele esenţiale cel puţin, respectiva persoană avea dreptate. Dar a fi geek e o chestie uber-cool, esenţială dezvoltării sănătoase!
Nu ştiu foarte clar care este diferenţa dintre geek, dork, nerd, goofy şi alţi termeni care, cică, ar defini ei nătărăul. Nu ştiu foarte clar ce înseamnă să fii nătărău la pubertate şi adolescenţă. 
Toate astea fiind spuse, încerc să schiţez un portret imaginar al nerd-ului, pe  care să-l compar cu mine, ori dacă pentru a fi nătărău (geek) e imperios necesară acneea, am fost un imens nătărău. Dezinteresul pentru sexul opus o fi tot o particularitate de nătărău, pentru că am bifat-o cu brio? Bine, acum, de ce să nu fiu cinstit, nici sexul opus nu părea a-mi acorda vreo brumă de atenţie, pe undeva eram chit unul faţă de celelalte (fete). Oricum, se putea şi mai rău: o atenţie dubioasă acordată mie de cei aparţinând aceluiaşi sex.
A fi îmbrăcat absolut înfiorător, cu ştrampi şi izmene până în clasa a opta, e tot un semn că eram nătărău, nu? Obsesiile pentru jocuri video, heavy metal eroic a la Manowar şi Star Wars sunt şi ele evidenţe imposibil de contestat pentru faptul că sunt nătărău.
Hmmm...oare excitaţia pe care mi-ar produce-o invariabilul răspuns de fanboy "I expect you to die, mister Bond" la întrebarea "Ce ai vrea să fac?", sau replica "I find your lack of faith disturbing" mă fac nătărău? Dar nemiloasa realitate a datei de 27 ianuarie 2011, în care stăteam pe live feeder-ele care transmiteau PlayStation Meetingul de  la Tokyo unde urma să se anunţe noua consolă portabilă a celor de la Sony ce o fi?
Totuşi, n-am fost grăsan şi n-am jucat în viaţa mea AD&D-uri pen-and-paper, n-am avut ierbar şi nici colecţie de timbre, iar asta mă contrariază vehement: poate că nu sunt geek! Pe partea cealaltă, gândul că nu mă pot atinge de un blu ray până nu-mi vine sistemul de sunet 5.1 cu intrări HDMI mă înfioară: poate chiar sunt geek!
Aşa că întrebarea hamletiană, adaptată contextului otevisto-dâmboviţean în care trăim e: ori suntem nătărăi, ori nu mai suntem?

Wednesday, January 19, 2011

Drumul între sublim şi ridicol e la un click distanţă

De foarte mulţi ani nu folosesc decât mausuri Razer. Am aproape un cult pentru ele, într-o vreme erau un brand extrem de elitist, preocupat până la obsesie de calitate. Erau!
Lunile trecute mi-am schimbat PC-ul, motiv bun să încerc Razer Imperator, un mouse extrem de scump, undeva în jurul a 80 €, care părea numai bun să înlocuiască bătrânul meu Copperhead, pe care l-am adorat. Cu toate că pe hârtie specificaţiile sunt fabuloase, Imperator e o mizerie de nedescris, mai prost şi mai imprecis ca cel mai ieftin mouse cu bilă A4Tech din timpul lui Gerula. N-are nici măcar şuruburi, probabil s-au temut să nu-i prindă lumea ce piese ieftine au băgat în el.
Robert "Razerguy" Krakoff, ai dovedit ceea ce bănuiam de multă vreme doar uitându-mă la faţa ta: că mă-ta-i curvă şi tac-tu beţiv! Ţi-aş spune "s-o fut pe mă-ta", dar (mai) am şi eu nişte standarde de respectat!
P.S. Copperhead e încă PERFECT, abia ce l-am repus în drepturi!
Update: Am rezolvat problema cu un mousepad fUNC 1030 Archetype. Vechiul Razer eXactmat se tocise. Incredibil, numai Razer puteau construi pad-ul foarte scump care să se tocească mai rapid ca un banal Herlitz.