Sunday, October 3, 2010

Chiar poartă zânele bocanci?

Cronica de concert şi moravuri grele revine din nou după show-ul Ozzy Osbourne. O să fiu cât se poate de obiectiv, distanţându-mă de faptul că spectacolul a fost organizat de noi, de CityFM. Invocând această obiectivitate, cred cu tărie că a fost concertul cel mai bine pus la punct la care am luat parte, tocmai pentru că nu s-a stat nicăieri: intrarea a mers ceas, la tonete se pierdea un timp minim, la budă n-a fost nicio secundă aglomeraţie, în plus primii sosiţi au primit tricouri CityFM sau Kamikaze, deci faimoasa mocangeală românească putea pleca mulţumită. 
A propos de organizare, două aspecte inedite trebuiesc menţionate, şi le spun inedite pentru că promoterii români apelează în cazuri rarisime la ceva ce în ţările civilizate constituie deja o regulă. Cei înscrişi pe site-ul CityFM primeau un cod unic prin care puteau cumpăra bilete cu un discount, gândesc eu, semnificativ, şi, iar asta chiar mi s-a părut o mişcare de geniu, în ziua concertului, elevii şi studenţii beneficiau de o reducere de 50% la achiziţionarea biletelor Normal Circle. De ce este o mişcare genială? Pentru că nu e deloc una românească. Mentalul mioritic de afacerist burtos, cu ceafă lată şi mândru posesor de BMW preferă întotdeauna să vândă puţin şi scump decât mult şi ceva mai ieftin. Calculul unui biznisman deştept e, însă, următorul: pot vinde, şi luăm un exemplu imaginar, simplu, care să uşureze calculul, 100 de bilete cu 150 RON sau 400 cu 75 RON, pentru că omul scoate mult mai senin din portmoneu 75 RON decât 150, iar impactul psihologic pe care îl are o asemenea ofertă nu trebuie niciodată neglijat. Astfel: 100x150=15000, 400x75=30000, un profit dublu cu un efort minim, dar şi un public mulţumit, care te va ţine minte ca brand serios. Şi încă ceva: rezervând această ofertă puştimii, deci elevii şi studenţii, eu personal nu pot să nu remarc şi să nu salut efectele, să le spun culturale, pe care le are mişcarea. 
Da, conform sistemului meu de valori, radioul, televiziunea, presa scrisă, chiar şi cea comercială, trebuie să facă discret educaţie, iar dacă nu o fac, în ciuda unor motive sau argumentaţii invocate constant, de a căror logică nu sunt niciodată convins, măcar să nu încurajeze subcultura şi da, un asemenea eveniment civilizează, ridică nivelul intelectual, te face părtaş la o mostră de istorie adevărată, îi scoate pe copii din club şi de la terasă şi-i pune faţă în faţă cu un om fără de care muzica, o formă de cultură, indiscutabil, n-ar fi fost astăzi aici. Poate prea puţini ar fi plătit 150 RON, fie pentru că nu-i aveau, fie că poate părea o sumă mare, iar în timp, banii ăia ar fi fost futuţi pe bere sau pe te miri ce prostie. 75 RON, însă, nu reprezintă deloc o avere, iar în contul investiţiei modice, puştii au văzut ceva ce părinţii lor n-au avut şansa să trăiască în tinereţe. Şi poate că în urma celor 75 RON investiţi, odată ajuns acasă dă Shift+Del folderului cu minimal şi denebeu de pe HDD. Dacă un singur puştan a făcut treaba asta, eu sunt fericit...
Şi acum, concertul în sine. Am avut şansa unică de a intra la Meet & Greet, iar pentru asta îi voi mulţumi o viaţă lui Gabi. Nu sunt un tip emotiv de felul meu, 6 ani de medicină printre cadavre şi muribunzi şi-au lăsat adânc urmele pe sensibilitatea mea, însă a te afla lângă un om pe care îl asculţi de la 12 ani, pe ale cărui casete îţi dădeai la Prichindelu', magazinaşul aflat pe strada Republicii din Braşov, şi ultimii bani primiţi de la părinţi, cel cu care ai avut singurul poster al adolescenţei, dar şi cel despre care vorbeai invocând o fiinţă aproape supranaturală, revin, a te afla lângă o legendă e ceva absolut copleşitor. Tremuram fin din toate articulaţiile: Ozzy Osbourne, The Ozzy Osbourne mă ţinea de după umeri. Promit să postez aici poza, imediat cum intru în posesia ei.


Update: 

Ozzy Osbourne şi un nătărău ;)

În deschidere au cântat nişte unii, şuzări de ai noştri, istoria nu-i va consemna şi nici nu-i va ţine minte, iar eu cred cu tărie în istorie.
Primul lucru pe care până şi un habarnist aterizat de pe lună la show l-ar fi realizat e că, similar Slayer, Ozzy nu încearcă nici măcar pentru o secundă să păcălească muzica. Ozzy Osbourne este un individ de o sinceritate dezarmantă, parcă-l vezi venind către tine atunci când stai cu banii scoşi în faţa casei de bilete , te trage de braţ şi-ţi zice aşa: " Numele meu e Ozzy şi am să fiu cât se poate de onest cu tine, o să-ţi spun în faţă, din capul locului, pe ce eşti gata să dai banii. N-am fost niciodată cel mai bun vocalist al rockului şi nici nu cred că lucrul ăsta ar fi contat vreodată. Am băut şi m-am drogat cât pentru trei vieţi, iar toate astea şi-au spus cuvântul pe trupul şi pe vocea mea. Nu uita că am acum aproape 62 de ani, iar vârsta, pe lângă excesele de care ţi-am vorbit, nu mi-a arătat niciun strop de milă. De peste 40 de ani sunt în turnee. Pesemne că nu-ţi mai pot oferi foarte multe, dar îţi jur că puţinul pe care-l mai am va fi al tău în alea 2 ore. N-am să te mint că sunt altul, n-am să te păcălesc cu artificii şi dansatoare despuiate, nici cu înghiţitori de săbii sau lasere, voi fi doar eu, aşa cum mă vezi. Iar dacă nu-ţi place, du-te în pula mea şi cumpără-ţi bilet la Bănică Jere sau la Fuego!" Omul ăsta, exact aşa cum vi l-am descris, a făcut un show absolut incredibil, unde nu a mai contat că a şi falsat, că arsenalul de mişcări este unul cât se poate de limitat, a contat doar că Ozzy Osbourne a fost IMPECABIL, pentru că Ozzy Osbourne a venit la Bucureşti ca un mare MUZICIAN ce este, şi nu ca un saltimbanc. Pe această cale recunosc că a fost, cel puţin din punct de vedere al atmosferei create de artist, cel mai bun concert la care am participat. Parcă şi publicul era ceva mai "spălat" ca la alte evenimente de gen, iar acest public a simţit instantaneu că bătrânelul de pe scenă nu e venit să joace alba-neagra în faţa sa, iar pentru asta a fost alături de el în fiecare moment al spectacolului. Repet, cuvântul care defineşte în totalitate prestaţia lui Ozzy este I-M-P-E-C-A-B-I-L!
Câteva detalii tehnice, zic...cei cât de cât avizaţi au remarcat cu siguranţă că setlistul include vreo 4 piese de rezistenţă din perioada Black Sabbath, cam jumătate din primul său album solo, Blizzard of Ozz, înca vreo două-trei piese din anii '80, alte două-trei de pe No More Tears, cel mai bun disc din anii '90, nimic de pe ultimele 3 albume cu Zakk Wylde şi o singură piesă de pe noul disc, Scream, Let Me Hear You Scream care e, oricum, după mine, instant-classic. E o chestie pe care am remarcat-o şi la AC/DC, de altfel.  
Muzicienii cu care cântă, însă...oh my fucking god, ce instrumentişti! Adam Wakeman, fiul lui Rick de la Yes pe clape şi la chitară ritmică (altă ciudăţenie: Adam trecea la chitară numai pe vechile piese Sabbath, unde ritmul era ţinut tradiţional de Ward şi Butler, în vreme ce Iommi rupea solourile), Blasko la bass, tip pe care-l ştiam bine din perioada primelor două discuri solo Rob Zombie, şi cele mai meseriaşe, oricum, Gus G. la chitară (foarte bun şi cu o sarcină cumplită, aceea de a-l înlocui pe Zakk Wylde). L-am lăsat intenţionat la urmă pe Mr. Tommy Clufetos, toboşarul, care a trecut şi el pe la Rob Zombie şi care nu ştiu de unde naiba a apărut, însă e unul dintre cei mai "periculoşi" baterişti pe care mi-a fost dat să-i ascult, absolut fenomenal, a executat un drum-solo de era să mă cac pe mine, chit că nu mâncasem la modul semnificativ pentru statistică de vreo câteva ore bune. Oricât de mult mi-ar plăcea Mike Bordin, pentru binele rock-ului, sper ca el să rămână la Faith No More, o altă formaţie pe care o ador, astfel încât Clufetos să continue să bată pentru Ozzy.
Înainte de final, niţel fan service: chiar dacă n-am prea remarcat mârlani sau inegalabilii băcăuani de la Metallica, faimosul papuc alb definitoriu pentru prostul gust românesc, purtat indiferent de restul ţinutei, a semnat conştiincios condica şi de această dată. Voila o poză slabă calitativ (fuck you, Research in Motion :P), dar edificatoare pe problemă.



Am un regret că n-am auzit No More Tears, dar şi o bucurie că măcar eu m-am achitat de promisiunea veche de a cânta Crazy Train cât m-au ţinut plămânii, dacă vreodată se va întâmpla ca Ozzy să vină în România.
Nietzsche a cam nimerit-o în cazul lui Ozzy: dacă drogurile tot nu l-au băgat în selectul Club 27, atunci măcar i-au permis să scrie istorie şi să facă un show de milioane chiar şi la bătrâneţe. Crazy, but that's how it goes!