Tuesday, July 27, 2010

Cover my ass, adică preluaţi-mă de cur!

"Don't mistake lack of talent for genius"
Peter Steele
Îmi dau şi eu seama că am, de cele mai multe ori, tendinţa de a trăi şi scrie în superlative de moment, gen "cel mai mult urăsc asta sau ailaltă", deşi este mai evident ca ţărănia lui Gerard Butler că de fiecare dată "cel mai" este altceva. Cu alte cuvinte, mă enervează atâtea lucruri încât am decis să aplic principiul rotaţiei cadrelor, tocmai pentru a nu le discrimina. 
În perioada asta am o nedumerire care, cum altfel, îmi crează şi o iritaţie supranaturală: nu înţeleg existenţa pe lume a muzicanţilor. Prin muzicant, amicu' Băra traduce un individ aproximativ penibil, de prost gust şi lipsit de talent sau ambiţie, care cântă preluări, coveruri, evergreen-uri şi alte băşini sinistre pe la nunţi şi agape corporatiste, genul muzical neavând nicio importanţă în definirea personajului. Şi acum ajungem la o altă curiozitate pe care o am: ce te poate determina ca mire, naş, director al unei firme, să-i dai bani unui nefericit care imită nişte cântăreţi. Să zicem că eşti mare fan Shakin Stevens şi vrei să te shakin' la petrecerea de Crăciun: ori îl chemi pe el, dacă îţi permiţi, ori pui dracu' un CD, de ce pula calului ai plăti un trist din Podu' Olt care să-l imite ridicol? Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, există mii de proşti care plătesc muzicanţi.
Nu mă bag în zona muzicii populare şi de petrecere, că nu mă pricep şi nici nu mă interesează să mă pricep, problema mea este cu cei care cântă "muzică uşoară".
N-am nimic cu formaţiile care preiau piese pentru un tribute album sau care fac mişto de muzica unora, gen Me First and the Gimme Gimmes, în schimb nu-i înghit p-ăştia care vor să facă bani din talentul şi inspiraţia altora. D-aia cred că îl urăsc intens, în subconştient, pe Eric Clapton. Doar că diferenţa dintre Clapton şi prăpădiţii români e că Eric poate fi, uneori, şi muzician. În loc să preia Sinatra, el a fost mai subtil, s-a dat după J.J. Cale sau Robert Johnson.
De aceea, afirm tare şi răspicat că am ajuns să detest anumite piese şi anumiţi cântăcioşi doar pentru că nişte rupţi în cur le-au preluat cântecele până la depigmetarea pe fond nervos a firelor de păr din cur. Aşadar, orice fomist care cântă pe la nunţi nu ratează niciodată următoarele "şlagăre":

1. Tom Jones - Sex Bomb şi Delilah. Bine, în afară că nu-l suport pe Tom Jones pentru că e un ţărănoi nefericit care-şi expune excesul de testosteron pe unde poate, Sex Bomb, cel puţin, e hitul pulii mele, că s-a ascultat o vară la Ibiza nu înseamnă nimic.
2. Joe Cocker - You Can Leave Your Hat On - dumnezeule mare, sfinte căcat, nu cred că există concurs de miss piranda, nuntă sau petrecere de corporatişti la care să nu se cânte mizeria asta sinistră, coloană sonoră a unui film la fel de sinistru, cu un Mickey Rourke aflat în cel mai sinistru moment al carierei actoriceşti.
3. Frank Sinatra - My Way şi New York, New York. Pe motiv că publicul e habarnist, muzicantul trăieşte cu impresia că preluând My Way, oamenii vor exclama "ce voce are ăsta", cumva piesa fiind garanţia calităţilor sale vocale. A propos, singura versiune beton a acestei apocalipse sonore e făcută de Sid Vicious de la Sex Pistols, care şi-a băgat scurt pula în ea. D-aia a ieşit bine. Probabil că şi pe el îl exasperaseră atâtea preluari...
4. Dean Martin - That's Amore şi Mambo Italiano. De fapt, ar trebui extinsă discuţia la majoritatea Rat Pack-ului (Sinatra, Sammy Davis Jr. şi Dean Martin), despre care se crede că ar fi nişte voci fabuloase, ori dacă îi preiei, automat eşti şi tu o voce fabuloasă. Ceea ce mi se pare de două ori fals, tot atât de fals pe cât Andra ar fi o bună cântăreaţă.
5. Creedence Clearwater Revival - Have You Ever Seen The Rain şi Proud Mary. Creedence e chiar o trupă okaish, păcat.
6. Elvis - orice, cu excepţia "In the Ghetto", pe care n-am auzit s-o fi preluat cineva până acum. Şi aici se aplică regula de la Sinatra şi Dean Martin, vezi Doamne, dacă Elvis era regele rockului, atunci şi eu, muzicantul mort de foame, sunt măcar un marchiz, ceva, acolo!
7. David Lee Roth  - Just A Gigolo/I Ain't Got Nobody. Mai nimeni nu ştie că şi Roth, pasionat de tot ce însemna Las Vegas, a preluat două american standards fără nicio legătură unul cu celălalt, cântate ca un medley pentru prima oară prin anii '50 de Louis Prima.
8. Robbie Williams  - Feel şi You Know Me, astea-s mai noi, dar la fel de odioase. Robbie a făcut o chestie tipică de şmenar muzical, a tras un concert la Royal Albert Hall, în care a cântat numai şi numai standards (The Rat Pack vă spune ceva? ), iar acum lumea crede despre el că are voce. Prin tranzitivitate, muzicantul crede acelaşi lucru despre el însuşi.
Astea îmi vin acum în minte, probabil sunt şi altele, cu siguranţă sunt şi altele. 

Principala problemă e că în România se ascultă şi se cântă enorm de multă muzică proastă, pe fondul lipsei de educaţie. D-aia ajunge mare vedetă un alt muzicant cleios şi greţos, Bănică Jr. Pentru că oamenii sunt mult prea needucaţi să ştie cum fură el de la Shakin Stevens, de la Elvis, de la Blues Brothers şi de unde o mai fi furat. 
Şi o întrebare de final: câţi dintre muzicanţi cântă "Don't Stop Believing"? Niciunul?