Thursday, July 15, 2010

Kein Mitleid Für Die Mehrheit sau cum să mori ca un gândac

Din instinct de conservare şi din respect de sine, refuz să scriu sau să vorbesc despre subiecte penibile, cum ar fi, de exemplu, că o cântăcioasă pe care omeneşte nu o puteai asculta fără o doză serioasă de insulină în venă, a dat pe gât o căldare din pesticidul cu care salvezi cartofii de dăunători. Astăzi voi face, însă, o derogare.
Nu mi-e milă de sinucigaşi, n-aş vrea să-i fac proşti, pentru că poate nu sunt proşti, însă sunt foarte deranjaţi pe la cucurigu. Există, însă, sinucigaşi şi sinucigaşi. Kurt Cobain, de exemplu, cadra cu gestul: era tot timpul deprimat, succesul îl copleşea pentru că nici nu şi-l dorise, pula mea. Dead de la Mayhem la fel: povestea fără oprire despre cât de neînţeles se simte el în lumea civilizată, stătea ore în şir prin pădure, inhala dintr-o pungă în care ţinea un corb mort, să adulmece mirosul morţii, e o urmare firească, până la urmă, să se trimită singurel, ramburs, cu Prioripostul, către la naiba. 
Există şi stilul de sinucidere Chris Benoit, şi, după mine, mai există un singur stil cât de cât onorabil de sinucidere, fără să pari un prost disperat. Să zicem că ţi-ai pus gând rău, până şi pentru că nu te mai simţi frumoasă, chiar dacă motivul ăsta e ultra-mega-uber idiot. Dacă, totuşi, te suspectezi de vagi urme de inteligenţă, îţi dai singur(ă) seama că motivaţia de mai sus candeşte de penibil, aşa că joci puţintel teatru, să pari profund şi ideologic: îi laşi lu' bărbatu-tu un SMS simplu cu "Allahu Akbar", după care te detonezi în pivniţa blocului, ca treaba să arate a atac terorist. Măcar aşa nu te vor compătimi babele cu "vai, săraca" şi vei câştiga respectul lumii arabe. Seppuku nu se pune, ăla e o chestie de onoare pe care noi, caucazienii, nu o vom înţelege şi avea niciodată.
Apoi, n-am înţeles de ce se organizează funeralii naţionale pentru o histrionă care n-a găsit o altă cale de a reintra în atenţia publicului decât gâlgâind ce-a găsit prin debara. Mă iertaţi, dar nu e nici Richard Inimă de Leu, nici Marilyn Monroe, e Mădălina Manole. And who the fuck is Madalina Manole? 
Într-o vreme în care afonii deveneau faimoşi oameni de radio, analfabeţii scriau la ziare, hâdele prezentau ştiri la teveu, iar ţesătoarele mureau după Petre Roman, şi Mădălina Manole trăia cu impresia că e vedetă. Gigi Gheorghiu, care, stupoare, încă nu s-a sinucis, iar de frică să nu o facă, TVR 2 l-a chemat azi la o emisiune estivală, zicea că Mădălina Manole s-ar fi sinucis de tristeţe că niciun post de radio nu dorea să-i difuzeze muzica. Păi eu n-ar trebui să mă sinucid că toate posturile de radio dau Inna? Gabriel Dorobanţu ce să mai facă atunci? Cred că nici o fostă soacră nu-l mai ascultă de când e Smiley pe piaţă. A propos de asta, trebuie neapărat să vedeţi "The Story of Anvil", un documentar fabulos despre ceea ce înseamnă să ai ghinion în carieră, nu labe de pre-menopauză.
Încă o dată îmi dau dreptate când cred că majoritatea femeilor sunt de un egoism rarisim când vine vorba de făcut un copil. L-am făcut...aoleu, păi nu sunt deloc aşa fericită, ce pula mea mă fac? Doar nu trebuie să stau să-l şterg la cur şi să aştept 18 ani până creşte? Adică e culeanu să vină revistele glossy să mă fotografieze cu el în braţe, să mă coafeze Geta Voinea şi să mă îmbrace Bote, să zic eu cum sunt cea mai fericită femeie din lume, iar sentimentul de împlinire pe care îl am când strâng "micuţul" la piept nu se compară cu nimic, da' ăsta chiar se cacă pe el? Din două în două ore? Păi nu aşa ne-a fost vorba...ce dracu', nu e corect, oare şi al lu' "ailantă" face la fel? Sau am nimerit eu unul defect? Nu, nu, eu nu mă mai simt frumoasă şi cred că am căcat pe sub unghii...gata, nu mă mai joc, mă sinucid, sâc! 
Îngrozitor e că peste o lună sau două, doamna gospodină îl va trimite pe soţul Nelu până la chioşcul de ziare, să ia  Gazeta Sporturilor cu CD-ul "Best of Mădălina Manole - A Bug's Death", şi după prima ascultare îşi va spune ca pentru sieşi: "nu mă mai simt frumoasă...m-aş sinucide ca o artistă, dar dacă mă bate Nelu?"

Monday, July 12, 2010

Viraju' Băra

Orice pilot care se respectă are propriul său viraj, de obicei ăla în care l-a chemat Sfântu' Petru să facă schiţa accidentului în faţa comisiei de expertiză formată din Sfântul Duh, Tatăl şi Fiul. Mai nou mi-am tras şi eu un Tamburello personalizat, la intersecţia dintre Şoseaua Ştefan cel Mare şi Calea Floreasca, în sublimul Bucureşti. Norocul meu şi ghinionul vostru e că (încă) am scăpat! Se zice că răul nu moare niciodată, acu' rămâne de văzut dacă sunt sau nu cu adevărat rău. Evaluaţi "lucrarea" în imaginea de mai jos:

Mishteaux e că după 2 săptămâni în service-ul dealerului autorizat arată aşa: :D Cică a luat foc!
Îmi place că acum, până află băieţii cauzele incendiului (să fie un scurtcircuit, pe motiv că în loc să lipească firele cu bandă izolatoare, le-or fi lipit cu scuipat?), mă dau cu o Ibiza model nou, pe care am timp să o forjez, să văd dacă-şi merită banii.




Apdeit: Le-am scris prietenilor de la Prin Braşov şi o recenzie a noii maşini. Articolul se găseşte acilea.


Şi acum, fanii sunt rugaţi să voteze "bodykit-ul" favorit!


Maşina lui Băra e mai sexy: