Thursday, February 25, 2010

[Aine claine nahtmuzik]

Mi-am tot promis că voi scrie despre muzică, ba m-am luat cu altele, ba am uitat, ba n-am avut dispoziţie, una peste alta nici nu mai contează motivele care m-au ţinut departe de problemă, pentru că am să o fac chiar acum. O să încerc să simplific până la extrem discuţia, pentru a nu deveni plictisitor sau mult prea tehnic în explicaţii, în condiţiile în care chiar mă pricep la subiect, fără falsă şi ipocrită modestie. Se mai impune şi o precizare: mulţi ştiu că lucrez în radio, unii detestându-mă pentru nişte lucruri pe care le scriu aici pe blog, în neconcordanţă, vezi Doamne, cu ceea ce fac la locul de muncă. La final o să dau mai multe detalii, aplicat pe subiectul de faţă, despre ceea ce înseamnă a lucra PROFESIONIST, şi subliniez "profesionist", într-un post de radio.


În mintea mea, simplificând dezbaterea, după cum scriam ceva mai sus, muzica se împarte în trei categorii mari şi late: aia care-mi place mie, aia care nu-mi place şi manele.
Contrar percepţiei publice, nu-mi plac DOAR rockul sau metalul, ci foarte multe alte stiluri. E adevărat, de bază, în cazul meu, este rockul, dar apreciez anumite nume din pop, din electro, din jazz sau din blues. N-am să mă bag în a categorisi nişte genuri de nişă, cum sunt jazzul sau bluesul, pentru cu marea masă oricum nu le ascultă şi mi-aş pierde vremea de pomană scriind despre ceva prea puţin cunoscut. Ştiu, există snobăretul care o arde în băşini pe la concerte de jazz sau care merge la operă doar pentru a se da mare, nu discut nici cu şi nici despre impresionişti decât la capitolul pictură. Aşa cum am mai spus-o, şi muzica trebuie înţeleasă, ori dacă nu există o bază de bun simţ, improbabil să se perceapă tuşele de fineţe.
Revin: după cum scriam, îmi place rock-ul, da' ăla sincer şi corect cu el însuşi. Bon Jovi e OK pentru că-i soft, e de gagici, dar e uberprofi şi nu se dă mai roacăr decât e în realitate. Îl respectăm, îl apreciem, îi piratăm muzica şi uneori îi mai şi cumpărăm CD-urile, că merită! AC/DC e minunat, Mayhem e minunat, Fear Factory sau Avantasia, Combichrist sau Die Krupps, Ministry, Marduk, Rush, Pantera, plus mii de alte nume, sunt minunate pentru că-mi plac mie. Şi îmi plac pentru că nu-s curve de oameni, nevrând să pară altceva decât sunt în realitate. Metallica sunt, de exemplu, nişte curve: s-au dat cu gel şi cu Oasis, după care, anul trecut, au pozat în salvatorii metalului adevărat, deşi tot ei îl îngropaseră prin '95.
Umblă vorba prin iarmaroc că ascultătorii de rock sunt foarte inteligenţi, comparativ cu alte categorii. O prietenă chiar sugera că procentul idioţilor în rândul ascultătorilor de rock e mult mai mic decât procentul idioţilor în rândurile celor care ascultă alte genuri muzicale. Parţial s-ar putea să-i dau dreptate. Fiind relativ inteligent, există o posibilitate foarte mare să asculţi rock pentru că nu te mulţumeşte superficialitatea mesajului liric sau muzical al altor genuri. Cu toate astea, dacă asculţi rock, lucrul ăsta nu te face, automat, şi foarte deştept. Relaţia dintre cele două noţiuni merge într-o singură direcţie, inteligenţă->rock, şi niciodată invers, rock->inteligenţă, şansele fiind chiar foarte mari să asculţi rock, dar să fii un mare dobitoc. Bun, să zicem că am lămurit-o p-asta cu "ce-mi place mie".

Trecem acum la ce nu-mi place. Nu-mi plac curvele şi fakerii, nu-mi plac ciorbele muzicale şi nu-mi plac labagii. Nu-mi place, de exemplu, ideea că Coldplay, cacofonia fiind intenţionată şi destinată maneliştilor care au nimerit din greşeală pe blogul meu, sunt consideraţi rock. Nu-mi place nimic indie, pentru că nu înţeleg care e şmenozeala cu arătatu' ca un homosexual pasiv, cu îmbrăcatu' aidoma unui hipster urban, cu preocupările pseudo-intelectuale şi interesul pentru filmul european ce dezbate condiţia omului modern în faţa capitalismului despotic, şi, mai ales, nu înţeleg de ce toate aceste frustrări pe fond de ambiguitate a sexului psihic trebuiesc transpuse în muzică. Ce pula mamei lu' Fernando de la Caransebeş ar trebui să-mi placă la Bjork sau Death Cab For Cutie, de exemplu? Serios, nu-mi pot da seama ce ar putea găsi un individ sau o individă cu toate ţiglele pe casă de apreciat la asemenea lăbăreli? Poate mă luminează cineva şi pe mine: pula ritm, pula mesaj, pula voce, pula texte, pula, pula. Şi totuşi...
Aşaaaa...nu-mi place muzica românească, în general, adică nu-mi plac Bănică Jr., Holograf, Voltaj, Smiley şi alţii care nu sunt manele. Nu-mi mai place varza cu mici din rock, respectiv trupele care se cred mai deştepte decât media şi ţin morţiş să o şi arate. Explicaţia e simplă: băi, noi nu suntem ca toţi roacherii, două chitare, o tobă, un bass şi un gurist, nuuuu, noi băgăm momente simfonice, ne tragem o grasă infectă cu diplomă de soprană, suntem pătrunşi de fiorul clasic. Cu alte cuvinte, mă enervează alde Within Temptation, Nightwish, uneori şi Therion, când pleacă mult prea rău cu vaca la păscut pe tarlaua elitei muzicale, Haggard nu suport, în general nu vreau să aud nimic cu soprane îmbrăcate ca la Scala din Milano sau cu duel vocal "beauty and the beast" între un el şi o ea, vezi cazul Lacuna Coil sau Theatre of Tragedy. Hmmm, dacă mă gândesc mai bine, cred că mă cam enervează vocile feminine, cu mici excepţii, adică Sabina Classen de la Holy Moses şi Angela Gossow de la Arch Enemy, care, oricum, grohăie (growl) mai bine ca mulţi bărbaţi. Nu-mi place nu-metalul, nu-mi plac deprimaţii că aşa e la modă, a la Anathema şi My Dying Bride, şi nu-mi place metalcore-ul pentru că mă enervează alternanţa dintre vocea clean şi urletele prost urlate. Caz încheiat şi cu ce nu-mi place.

Am ajuns la manele, care, zic şi cred eu, se împart în două subcategorii: manele clasice şi "restul de manele". Am să le iau pe rând:
1. Manelele clasice sunt alea pe care le ascultă tot cocalarul, ţăranul, mârlanul sau ţigănetele, în BMW-ul tunat, în faţa şaormăriei, la bloc, la iarbă verde, etc. Manelele clasice merg pe reţeta "cika-laka-cichi-cea cika-tanânâna", cu subiecte-şablon, femei, maşini, duşmani, pule mari, barosani, bani, mă rog, binecunoscutul registru manelistic tradiţional. Manelele clasice mi se par chiar distractive, pentru că mie îmi place să "mă râd" de ăia mai proşti ca mine. Atâta pricepe asultătorul de manele: gagici, maşini, bani, duşmanii care mor de ciudă pe aurul din gura lui, n-ai ce să-i ceri mai mult şi nici nu prea te poţi supăra pe el, nu s-a vrut prost de băune, aşa s-a născut, săracul. De aia, pe mine mă amuză maneliştii, e chiar pitoresc să vezi cum, la semafor, bubuie manelele din maşina unuia cu faţă de coclit, iar el bate ritmul din palme, mai scuipă o sămânţă pe geam, mai lipeşte un decal pe lunetă cu "Sexosu'".
2. Restul de manele - ehhh, aici vroiam să ajung. Dacă maneaua în sine mi se pare o ţigănie benignă, restul de manele sunt extrem, extrem de maligne. Hip-hop-ul şi R&B-ul sunt manele infinit mai jegoase ca orice manea de a lui Guţă sau Salam: exact aceleaşi subiecte ca şi maneliştii (bani, maşini, băutură, femei ţâţoase, duşmani), dar vândute ca muzică de calitate. Fără a fi rasist, URĂSC, şi o scriu cu majuscule, white-niggers, aşa cum urăsc şi white-gypsies. Te-a făcut mă-ta caucazian, poartă-te ca atare, negrii ăia se comportă într-un fel pentru că de mici trăiau în ghettou, împuşcăturile erau pentru ei ceva firesc, la ei e un comportament natural să fie negri, la alde CRBL sau Puya e un stil autoimpus, că dă mai cooleanu aşa. Amuzant e că hip-hopiştii ăştia râd de manelişti, când sunt şi ei, de fapt, tot nişte manelişti.
Dar cele mai manele dintre manele mi se par house-ul, clubbing-ul, minimalul, chill-out-ul şi orice căcat "Super Hits of Ibiza Summer 2010" se dă pe Zu, Radio21, KissFM sau de se cântă prin cluburi. Frateeee, ăştia-s adevăraţii manelişti, ăia de umblă în X6 alb, cu ochelari de soare cât făţăul, grăsunei, aşa, mânca-i-ar tata, cu gulerul de la polo-shirt ridicat, şi ascultându-i pe Morris sau pe Inna. Cocalarii ce o ard anti-manelistic prin cluburi, cu paharul de whiskey şi trabucu' în mâini, care studiază infatuat toate pizdele proaste ieşite la căpătuit, piţipoancele anti-piţipoance care chiar cred că există vreo diferenţă între Fratelli, Bamboo, Moose şi manelării, ăştia sunt maneliştii. Manelele clasice au măcar calitatea de a fi melodioase, chit că se miorlăie ăla ca şi când îl strânge cineva de coaie, în schimb manelele de club şi hit radio sunt nişte ghiorlăituri făcute în Fruity Loops şi Adobe Audition, care sfidează o regulă de bun simţ a muzicii electronice, aceea de a nu fi muzică în adevăratul sens al cuvântului, ci anti-muzică. S-au gândit vreodată Kraftwerk, Einsturzende Neubauten, Atari Teenage Riot, Laibach sau KMFDM să sune libidinos şi muzical? Nu, pentru că, prin definiţie, electro-ul, power electronics-ul, noise-ul sau industrialul sunt, încă o dată, anti-muzică, genuri create de nişte oameni care au studiat la modul cel mai academic muzica, pentru a învăţa cum să o distrugă pe sintetizatoare. Vreţi electro de calitate? Ascultaţi EBM sau aggrotech, ascultaţi Dracul, Combichrist, Hocico sau :wumpscut:, nu nişte porcării importate direct din Ibiza şi Palma de Mallorca, muzică pe care se fut belgienii cu olandezii în cur, pe plajă. Găsesc prostelile astea infinit mai periculoase ca manelele, pentru că le dau impresia celor care le ascultă că ar fi diferite de manele, când realitatea e alta, sunt mult mai manele ca manelele. Suport să văd un manelist cu geacă de trening, blugi şi pantofi, dar îmi vine să pun mâna pe pistol şi să trag după un clubber sau un minimalist.

Post scriptum: Despre lucratul în radio, eu am o vorbă "it' s a fun job, but it's still a job". Probabil multora li se pare ceva extrem de facil să dai drumul la microfon şi să debitezi 2 inepţii şi 3 prognoze meteo vreme de 30-40 secunde, probabil chiar este facil dacă o faci în joacă sau băgându-ţi picioarele, că tu ai atitudine şi eşti foarte tare, "moare" femeile ascultându-te. Unii vin şi-mi zic "ce muzică faină ai pus azi" sau mă acuză că una scriu pe blog şi alta dau la radio. Oameni buni, în orice post de radio care se respectă, există director muzical sau playlist manager, un om care se ocupă numai de muzică, de programarea pieselor, om care răspunde şi este plătit pentru asta. Playlistul se respectă cu sfinţenie, şi chiar dacă, pe parcursul celor 3 sau 4 ore de emisie, îţi este permis să inserezi una sau două piese la alegere, nimeni nu bagă muzică după cum îi tună decât în condiţii speciale. Încă un lucru: preferinţele, indiferent de natura lor, se lasă întotdeauna la uşa studioului, pentru că la radio nu asculţi ce-ţi place ţie şi nu vorbeşti despre ce te interesează pe tine. Un radio comercial se face pentru ascultători, difuzează muzica publicului-ţintă, vorbeşte despre subiecte care ating publicul-ţintă. Dacă nu-ţi place, dacă te simţi neînţeles şi subapreciat, dacă te deranjează muzica, te cari, îţi faci radio pe scara blocului, dar nu ai dreptul să critici politica postului chiar pe frecvenţa lui. Blogul e o chestie personală, pot scrie liniştit că Radiohead sunt nişte onanişti, la radio, dacă-mi intră Radiohead în playlist, nu-i laud, că aş fi o curvă, însă nici nu le dau remove, nici nu spun că-s de căcat, pentru că publicul nu e obligat să aibă aceleaşi gusturi cu mine. În radio şi nu numai acolo, totul se măsoară în cifre de rating, nu în cât de deştept, de unic, de special sau de Jesus Christ se crede fiecare animator. Ne-am lămurit?

Monday, February 22, 2010

Burzum - Belus

Cu siguranţă aţi remarcat că fac deseori trimiteri la un personaj căruia îi spun Burzum, deşi în buletin îl cheamă, acum, Varg Vikernes. N-am să discut nimic despre omul Varg Vikernes şi nici despre faptele sale, ci despre muzicianul Varg Vikernes. Nu sunt fan Burzum şi nici black metal, chiar dacă, uneori, las această senzaţie. De fapt şi de drept, nu sunt fanul nimănui, nici măcar propriul meu fan nu mă consider. În schimb, îmi place să cred că mă duce capul într-atât cât să pot judeca singur, fără să trebuiască să preiau păreri subiective, chiar şi când ele aparţin unor "critici", enunţându-le ca şi cum ar fi ale mele. Îl apreciez pe Bon Jovi, spre exemplu, pentru că e un mega profesionist în ceea ce face, chit că sună foarte, foarte comercial, şi îl compar cu cei din liga lui, aşa cum îmi plac Septic Flesh sau Rob Thomas, pe fiecare evaluându-i în contextul din care fac parte. Întotdeauna mi s-au părut idioate comparaţiile între lucruri pe care nu le poţi niciodată compara, aşa cum tot idioate găsesc şi superlativele relative: "cel mai bun doctor" sau "cel mai bun chitarist".
Probabil că odată Burzum "cânta" black metal, probabil că a fost unul dintre muzicienii care au pus bazele blackului în forma plină de clişee pe care o ştim astăzi, când trei sferturi dintre puştoaicele de liceu au tricouri cu Dimmu Borgir.
Pe 8 martie 2010, Burzum lansează un nou album. L-am descărcat de pe internet, pentru că eram mult prea curios să văd dacă omul şi-a pierdut ceva din strălucirea ideilor. E copiat de pe vinyl, deci se aude ca o budă. E posibil chiar să fi fost tras ca o budă, intenţionat, în buna tradiţie a mai vechilor sale materiale. E minimalist şi repetitiv, dar nu atât de minimalist şi repetitiv pe cât m-aş fi gândit că va fi. Minimalismul şi repetitivitatea sunt nişte calităţi în cazul Burzum, nu mă înţelegeţi greşit. Dar tocmai pentru că "fanii" aşteptau un disc minimalist şi repetitiv, Varg n-a făcut un disc minimalist şi repetitiv în totalitate. Pentru că aceiaşi "fani" sperau la LP-ul care să continue "Filosofem", adică screaming, foarte mult screaming, pe un ritm infernal, Belus are enorm de multă melodie şi pasaje de voci curate.
Mă distrez de aseară citind diferite recenzii la album, majoritatea calificându-l drept o mare mizerie şi comparându-l cu tot felul de băşini black care lor li se par dumnezeieşti. Proştilor, mi-l şi imaginez pe Varg râzându-vă arogant în nas, pentru că n-aţi înţeles nimic. Burzum nu e black, nu e Drudkh şi ce alte căcaturi est-europene elitiste vă plac vouă, şi chiar dacă Burzum se poate apropia muzical de ceea ce denumim metal, nu e clasificabil şi nici comparabil.
Personal, găsesc noul album Belus ca fiind senzaţional, pentru că este Burzum, şi, în acelaşi timp, nu e deloc Burzum. Fabuloasă puterea de continuă evoluţie a acestui individ!


P.S. Postul acesta a fost scris, în primul rând, pentru mine. Dacă a trezit nostalgii sau un minim interes, minunat, dacă nu, ce să spun: trăiască Jay Z şi Linkin Park! :P