Wednesday, February 10, 2010

Monet merge la budă

De felul meu, cred că bat înspre antisocial, uneori tinzând către mizantrop. Am înţeles asta văzând că nu-mi prea place să ies din casă, prefer un film bun unui bar şi un joc deştept unui film prost la cinema. Bine, am şi o explicaţie pentru care, cel puţin pe timpul iernii, nu mă înghesui să bat localurile: nu suport să-mi îmbâcsesc hainele cu fum de ţigară, şi poate că odată ar trebui să bag un post pe tema asta.
În fine...mă bătea gândul să scriu chestia de faţă pentru amicii de la Prin Braşov, dar cum ei sigur ar lăuda locul cu pricina, mi-am zis că nu are sens să le stric site-ul şi atitudinea preponderent pozitivă faţă de fostul oraş Stalin.
Duminică seara, imediat ce m-am reîntors din Bucureşti, m-am întâlnit cu o foarte bună prietenă, şi cum eu nu prea am habar de localuri & shit cam pe nicăieri în lumea asta, i-am lăsat ei alegerea cârciumii. Îmi spune că ştie de o ceainărie foarte mishteaux undeva pe Castelului, la numărul 37, ceainărie ai cărei proprietari sunt doi foşti şagunişti, ca şi noi doi, de altfel. Eu credeam că şaguniştii sunt, în mare, relativ inteligenţi, nu o ard elitist în exces, dar aveam să mă înşel amarnic, după cum veţi citi în continuare.
Ajunşi la locul cu pricina, primele ifose de nonconformism: nu se intră ca în orice local, trebuie să suni la interfon şi cineva îţi va deschide. Zis şi făcut! Odată străbătută curtea, ceainăria te pocneşte în bot cu o boemă lucrată, de hipsteri jegoşi, care s-au supraşcolit la Bucureşti şi care cred că treaba asta i-a făcut, din start, speciali. Totul arată clasic, bătrânesc, deliberat neamenajat şi nemodernizat, pereţii sunt plini de cărţi şi picturi în original, de unde reiese că accentul se pune pe cultură, nu pe zugrăveală, ca la profani, iar faptul că muzica nu era vreo selecţie făcută cu profesionalism din albumele clasice Darkthrone nu anunţa, nici el, ceva bun. Inspiraţia hipsterească de capitală se simte în tot locul, fiecare element te trage de mânecă şi-ţi şopteşte la ureche "eu citesc, sunt un artist sensibil, pasiunea mea sunt cărţile şi teatrul, chiar şi când beau o cafea, mintea-mi zboară către Nichita Stănescu". Chelnăriţa era tot de acolo, genul neo-hippie, şleampătă şi nemachiată, puţin stângace în mişcări, încercând să ne arate că mâinile ei se descurcă mult mai bine nu cu tava, ci dând paginile unei cărţi. Deja simţeam că nu mai am aer de la atâtea băşini elitiste, cred că dacă aş fi aprins o brichetă, până şi focul ardea în versuri. Clienţii se mulau pe tipologia celor care cred că băutul unui ceai cu denumire complicată îi certifică drept firi artistice, sensibile, boeme, pentru care dragostea e supremul triumf al vieţii.
Două chestii, însă, m-au dat literalmente jos de pe căcat: prima, igrasia prezentă pe absolut toţi pereţii, plus tavanul, despre care chelnăriţa ne-a zis imediat, nu care cumva să nu o observăm singuri. Era ATÂT de întinsă şi de evidentă, încât pot să jur că au aruncat intenţionat apă cu găleata pe pereţi, ca decorul să nu pară important, asemănările cu mansarda lui Eminescu nefiind deloc întâmplătoare.
A doua, însă, m-a lăsat fără grai; mă duc, ca tot omu', la buda stabilimentului, pentru a executa o pişare metaliferă, când intru acolo, să leşin. Băi, în budă, pe peretele din dreapta căcăstorii, trona o reproducere după Claude Monet. În acel moment am înţeles că mă aflam în faţa culmii culturii, mai sus nu există, mai mult nu se poate: în "Ceai et caetera" şi căcarea e prilej de artă. Şi tot în acel moment special mi-am simţit gura umplându-se cu un uriaş "futu-vă!".
Aşa hipstăreală ostentativă nu putea rămâne "nesemnalată", deci voi acţiona: o variantă ar fi să-i plătesc domnului Varg Vikernes, pentru prieteni şi fani cunoscut sub pseudonimul artistic Burzum, biletul de avion pe ruta Oslo-Bucureşti, să merg după el la aeroport, să-l aduc la Braşov, să-l las la poarta ceainăriei cu o canistră de benzină plus o cutie plină cu chibrituri de la Gherla, de aici omul descurcându-se de minune, în baza antecedentelor pe care le are cu nişte biserici de prin Norvegia natală, dar cum a declarat că nu-i place să călătorească, afacerea are slabe şanse să fie pusă în practică. A doua variantă, ce-i drept, compensatorie doar într-o mică măsură faţă de sublimul primeia, e să le dau aici adresa de mail, aşa cum trebuie, sperând că spam boţii o vor dibui rapid şi le vor umple căsuţa cu "enlarge your penis now": contact@ceaietc.ro
Aşadar, dacă vreţi să fiţi nişte căcaţi cu ochi, cărora le place să o ardă la simţul estetic şi, mai ales, la cultură, nu rataţi "Ceai et cetera". (Se) Merită! (sic!)

În atenţia idioţilor!

Dacă ar exista vreo posibilitate prin care să fac acest post "sticky", aş apela fără şovăială la ea, pentru nu mai fi nevoit să mă tot repet.

Acest blog este proprietate privată. Fiind proprietate privată, nu se aplică legile UE, legile democraţiei, legile fizicii, legea lui Arhimede, sau ce legi de rahat vreţi voi, se aplică doar legea pulii mele. Iar legea pulii mele este dictatura, simplă sau kultura diktatura. Dacă nu-ţi place ce citeşti, plimbă naibii ursul de aici, nu te-am chemat eu pe blogul meu, dacă te regăseşti într-un post şi nu-ţi convine, mă doare acut la 2 cm în faţa aceleiaşi pule la care făceam referire anterior, eventual reacţia ta să-mi dea o minimă satisfacţie pentru că sunt talentat şi surprind bine tipologii umane, dacă pur şi simplu citeşti bloguri de plictiseală, în timpul serviciului, şi te bagi în seamă comentându-le şi făcând pe deşteptul, ţi-ai greşit din start clientul. E ca şi cum mi-ai intra în casă, fără să-ţi fi deschis eu uşa, te-ai căca pe covorul din sufragerie, după care ai aştepta să te invit la masă. Reacţia oricărui om normal, în faţa unei asemenea situaţii, e să-ţi fută o rangă în cap până nu mai e clar dacă ranga era roşie la origini sau capul tău mirosea a metal încins.

Nu ţin blogul ăsta pentru a vă citi comentariile de căcat, nu-l ţin pentru a-mi face publicitate, nu sunt un histrion în căutare de atenţie, nu vreau să câştig 3 $ pe an de la GoogleAds cu el, nu polemizez cu analfabeţii sau cu cei care fac obsesii sexuale pentru mine, de aceea, să fiu în locul unora, deci un decervelat, n-aş mai lăsa mesaje gen "sugi pula, băi lăchiosule!", ele nu vor fi aprobate niciodată.
Ador dialogul, polemica, părerile diferite, dar argumentate şi redactate corect, cu virgule şi cratime, în schimb am alergie la prostie, iar în prezenţa ei devin extrem de violent.
E dreptul tău să consideri că sunt un cretin şi să mi-o aduci la cunoştiinţă, iar dacă o faci în urma unei expuneri coerente şi cu ajutorul unei exprimări cel puţin de nivelul postului care ţi-a stârnit oprobiul, e minunat, însă nu confunda blogul ăsta cu pereţii WC-urilor publice pe care-ţi treci numărul de telefon, sub el scriind, "iau muie".
Nu-mi fac iluzii, dragă gibonule, că vei înţelege ce am încercat să explic aici, eu, însă, mi-am făcut datoria creştinească de a te informa asupra unei stări de fapt.

Monday, February 8, 2010

Frecatul mangalului şi artistul total

În vreme ce contemplam eu infinitul alb, meditând, fără nicio legătură, bineînţeles, la cum dracu' va suna noul disc Burzum de apare pe 8 martie, mi-am adus aminte de o specie care-mi provoacă reacţii dintre cele mai agresive. Nu merită un autoportret, pentru că subiectul e mult prea derizoriu, epuizabil în două vorbe, dar se califică pentru a-l aminti.
Nu pot suporta monitorii de schi, dar pentru a înţelege aceasta aversiune (oare a câta?), trebuie să abordăm problema retrograd: urăsc monitorii de schi pentru că urăsc schiul, fără să-l fi practicat vreodată, şi urăsc schiul pentru că urăsc tot mai intens iarna, deşi sunt născut şi crescut la munte. Când eram copil, mă cam lăsa indiferent, în sensul în care nu mă omoram după săniuş, dar găseam sexy zăpada de Crăciun. Dup-aia am început să înţeleg că e cam nasol cu frigul şi cu izmenele la purtător, astfel că, prin generală, din indiferentă ce era, iarna îmi devenise oarecum antipatică.
Relaţia noastră s-a împuţit definitiv în momentul în care am devenit conducător auto; maşina arată ca dracu' cu jante de tablă, e toată murdară, preşurile mustesc de zoaie, consumă mai mult, mă enervează să curăţ zăpada, traficul e un coşmar, deszăpezirea nu se face, etc. Mă mai enervează iarna pe motiv că toţi corporatiştii cretini, ascultători de Guerrilla, vin "la munte", chit că habar n-au să schieze, sportul acesta devenind un nou prilej de snobism şi epatare. Asociind cuvintele "corporatişti", "cretini", "snobism", "epatare", rezultă că există şi bani de cheltuit pe prosteala asta numită schi. Existând bani, există, automat, şi şmecheraşi care să-i ia, iar aceştia sunt monitorii de schi.
Prin definiţie, toate putorile se fac monitori de schi. Putoarea de la munte e individul căruia nu-i place să muncească by default, în schimb e campion la sporturi, băut, ieşit în oraş cu băieţii, agăţat gagici. De plictiseală, învaţă să schieze de la alte putori asemeni lui, schiul constituindu-se într-un minunat mod de a fute câteva ore în timpul săptămânii, ca doar nu s-o duce în weekend, cu toţi ghiorlanii. Cu timpul, putorii îi încolţeşte un gând, e adevărat, presat de către părinţi şi anturaj, care-l bat la cap să-şi găsească şi el un serviciu: ce ar fi dacă ar scoate şi un ban din datul pe pârtie, recte să îmbinăm utilul cu plăcutul, ce pula mea! Cunoscându-se bine cu restul putorilor ce populează pârtiile, telecabinele şi cabanele, o pune el de un "curs" făcut la futu-i mă-sa, şi, peste noapte, e monitor de schi.
Ce face monitorul de schi? Nimic, deşi el va zice că "are sâmbătă grupă", de unde şi o mare responsabilitate. "Are grupă" înseamnă că stă pe pârtie, cuprins de importanţă, şi dă indicaţii unor hapciucalitici care, oricum, sunt mult prea proşti să realizeze că ar putea deprinde şi singuri treaba asta, atâta vreme cât vor schia de plăcere, nu să-i strice recordurile lui Bode Miller. Când se vaită spunând că "are responsabilitate", minte! N-are nicio responsabilitate, iar dacă ea există, ţine numai şi numai de instinctul individual de conservare. Faptul că pe pârtie se află el, monitorul de schi, nu înseamnă că scapi de furia kamikaze a unui cretin care se crede mare schior. Monitorul de schi nu e Jackie Chan, nu e Don "The Dragon" Wilson, nu e Jean Claude van Damme, nu e nici măcar Kevin Costner, să te scape el, ca pe Whitney Houston, de fracturi şi tije Ender. Te scapi singur, dacă-ţi merge mintea, fie să nu te duci pe pârtie odată cu toţi contabilii de la KPMG, isterizaţi de primul lor team-building montan, fie, dacă eşti chiar un monument de inteligenţă, să nu calci deloc zona, aşa ca mine.
Activitatea de "monitorizare" îi dă putorii senzaţia că face ceva, nu e un parazit al societăţii, dar, lucrând maximum 3 luni pe an, nici nu-l surmenează aşa încât să nu mai exceleze la belit burghez belingherul. Pe timpul verii mai găseşte el alte activităţi...surfing, curse de off-road, paraşutism, pilotaj aviatic.
Cred că am dedicat deja prea mult timp unor putori ordinare, închei aici!

Update: Ţăţoiu', bunul meu prieten, zice o chestie foarte tare: monitorul de schi din anii '70-'80 se combina cu suedeze sau nemţoaice, în baza fizicului său atletic, cu scopul de a pleca din ţară (se dădea dizident) şi de a trăi pe banii lor. Monitorul de schi din prezent are o prietenă muncitoare şi simpatică, relativ inteligentă şi de treabă, care câştigă bine, şi pe care, tot aşa, o lucrează de bani. Pentru simplul fapt că-i face serviciul de a o mai fute din când în când, ea trebuie să-i finanţeze toate plăcerile, plus orgiile cu cabanierii & Co. Băiat fin, cum îl ştim, de ziua ei nu-i cumpără nici măcar o floare, zicând că n-are bani, dar că se va revanşa la anul.

Mă-sa lui Update: Oamenii inteligenţi înţeleg că profilurile pe care le prezint aici nu înseamnă o generalizare totală. Aşa cum există oameni extraordinari care lucrează în multinaţionale, există şi fete singure la părinţi bine crescute, monitori de schi sau practicanţi de sporturi extreme foarte de treabă şi cu şcoală serioasă, pe bune, în domeniu. Trei dintre ei îmi sunt prieteni: Clau, Maxi şi Bobby.