Wednesday, June 23, 2010

Chestii bărbăteşti

O să intru direct în subiect, fără a mai pierde vremea cu introduceri penibile. După mine, jocurile video reprezintă una dintre cele mai fine şi mai bărbăteşti îndeletniciri rezervate omului inteligent. Idioţii vor fi imediat tentaţi să le catalogheze drept infantile, patetice, pierdere de vreme şi bani, etc. De aceea, simt acut nevoia de a le fute mumele-n cur pentru modul superficial în care judecă nişte lucruri pe care nu le cunosc decât din poveşti. Muie cu tone de căcat şi femeilor isterice care fac ca toate visele când soţii sau prietenii lor pun mâna pe un gamepad! De jocuri te mai vindeci, de prostie, niciodată! Şi acum, odată încheiate invocaţiile către muză, pătrundem în miezul temei jocurilor video.

Un bărbat adevărat, pasionat de jocuri, recunoaşte şi respectă două reguli de bază:
1. poartă întotdeauna în bagaj o consolă portabilă sau măcar un laptop pe care să poată juca ceva de bun simţ, deşi laptopul, părere strict personală, ucide într-o uriaşă măsură ideea de portabilitate ludică.
2. o cameră mică înseamnă un televizor FullHD cu diagonală imensă.

Alte reguli: Niciodată nu substitui viaţa socială cu jocurile, niciodată nu refuzi un lucru sau o activitate doar pentru a te juca (cu excepţia sexului, care e, oricum, ocupaţie de târlan fără carte), niciodată nu te joci ca un animal în loc să-ţi îndeplineşti îndatoririle casnice, niciodată nu eşti un adolescent acneic şi supraponderal care vrea să-şi găsească refugiul în lumea virtuală, eşti, aşa cum spuneam mai sus, un bărbat fin, un connaisseur, a cărui pasiune stabileşte de la bun început nişte linii de demarcaţie peste care nu se trece.
Da, există foarte multe jocuri oribile,jocuri pentru decervelaţi, jocuri din care nu înveţi nimic, jocuri care reduc mentalul la binar, jocuri care ar trebui interzise pentru simplul motiv că sunt foarte proaste, jocuri pe care le joacă o lume întreagă tocmai pentru că sunt foarte proaste, jocuri pentru care mama sau prietena au tot dreptul să te certe fiindcă te insulţi jucându-le. Şi în lumea jocurilor video, treaba merge ca şi în viaţă: fineţea este cea care face diferenţa dintre domn şi mârlan, între muzician şi muzicant, între jucătorul elegant şi "gamerul" vulgar.
Nu eşti niciodată fanboy, ţine bine minte asta! Niciodată! Nu există platformă perfectă, există doar jocuri perfecte, indiferent de imperfecţiunea platformei, iar datoria ta e să le joci, pentru că sunt o formă de cultură şi de educaţie. Îndrăznesc să spun că am învăţat mult mai multe din jocuri decât am făcut-o din şcoală sau din cărţi, dar am şi jucat adevărăciuni, nu căcaturi de neam prost, şi ori de câte ori am dat de o informaţie, de un nume, de un termen, am vrut să ştiu ce înseamnă el. Mergând pe cale inversă, plecând de la un simplu nume, poţi afla enorm de multe chestii fascinante, lucruri despre care nici măcar nu aveai habar. Au jocurile video, aşadar, o parte educativă? Oh, da!
Intrând şi mai adânc în subiect, spuneam că nu îmi plac fanboyşii sau oamenii cu idei preconcepute. M-am jucat pe Atari 2600, pe NES şi SuperNES, pe Sega MegaDrive, pe Gameboy, pe PC, pe Playstation şi pe Nintendo 64, din păcate n-am pus mâna pe un Dreamcast, toate au avut jocuri minunate. N-aş putea decreta că platforma X e mai tare ca platforma Y sau că V crează jocuri mai bune ca W, chiar dacă sufletul meu face şpagatul între barca Nintendo şi barca Sony. Cu toate astea, există un singur producător pe care-l urăsc din tot sufletul pentru că încearcă să cumpere cu sute de milioane de dolari pasiunea ludică: Microsoft şi mizeria lor de Xbox. Ai lui Gates încă mai cred că milioanele alea pot ţine loc de imaginaţie, de geniu creativ sau de tradiţie. Din fericire, deşi americanii sunt proşti de băune şi cumpără Xbox, pe termen lung, Microsoft termină cursa întotdeauna pe ultimul loc. Nu mă interesează Halo, Fable, Gears of War şi ce alte exclusivităţi constipate şi lăudate cu forcepsul au cei de la Microsoft, ducă-se pe sfânta pulă, în lumea mea n-au ce căuta asemenea negustori jidani. Lăcomia i-a pierit pe mulţi şi-i va pieri şi de azi înainte!
Şi până să ajung la câteva titluri pe care le joacă un domn, trebuie să vă spun ce joacă mârlanul. În pole position, undefeated, undisputed, champion of the world, Counter Strike. Este definiţia mârlăniei în lumea jocurilor video, este echivalentul grătarului făcut cu "băieţii" la iarbă verde, este ultrasul retardat al industriei de entertainment, voma din spatele blocului şi împuţitul care candeşte pestilenţial în tren sau în metrou. Lexicul meu nu conţine suficiente cuvinte care să definească supremul jeg pe care îl reprezintă Counter Strike.
Imediat după "Cantăr" vin la braţ FIFA, Need For Speed-urile post-Porsche Unleashed şi seria Grand Theft Auto. Ultimul exemplu reprezintă un caz special pentru că nu e sub nicio formă o serie proastă, doar că ţăranii n-au înţeles ironia din spatele fiecărui joc şi faptul că nu se iau în serios, astfel GTA ajungând sinonim cu belitul care ascultă hip-hop, e white-nigger şi pasionat de cultura de ghetou.
Fără a le considera gregare, eu personal n-am putut juca strategii în timp real sau pe ture (nu concep că trebuie să adun lemne ca să "construiesc" trupe), simulatoare economice, managere de fotbal, sporturi în general, tech-demouri a la Crysis sau Far(t) Cry, plus Solitaire, pe care nici nu l-am atins vreodată.
Atunci, ce jucăm? În opinia mea, şi fără a încerca vreo ierarhizare, un individ care se consideră pasionat de cultura jocurilor video nu are voie să rateze următoarele jocuri/serii:

1. Doom, indiferent că e primul, al doilea, Ultimate Doom sau Doom 3, reprezintă first person shooterul prin definiţie. Doom trebuie să fie minimalist şi a rămas minimalist, în pofida criticilor, Doom nu are poveste, ci atmosferă, unica menire a lui Doom e să împuşti imps şi e al dracu' de eficient la asta. Ah, şi BFG-ul...

2. Diablo, cred că singurul motiv pentru care mi-aş mai cumpăra acum un PC nou. Diablo are o mecanică de joc extrem de simplă, care, pe undeva, seamană cu cea a lui Doom: curăţă donjoanele de inamici, colectează prada, vinde-o în oraş pentru arme şi vrăji mai bune. Cu toate astea, dă dependenţă instantaneu şi e cel mai bun remediu pentru orice relaţie abia terminată sau neîncepută. Pe verificate!

3. Planescape Torment este, cred eu, cel mai bun western RPG făcut vreodată. Fiind atât de bun, nu s-a vândut mai deloc, pentru că a îngrozit gibonul: în loc să dai cu barda, citeşti sute de mii de linii de dialog. Povestea e absolut fascinantă, fără dubiu, munca unor genii. E imposibil de descris, măcar l-am cumpărat original. :D

4. Mafia e GTA-ul omului rasat, e Don Vito Corleone al jocurilor video, în timp ce GTA ar fi Ciupanezu', dacă mi se permite o asemenea comparaţie. Unul dintre puţinele jocuri fără happy-end, unul dintre puţinele jocuri făcute cu sufletul, nu cu gândul la bani. Doamne, ce atmosferă...

5. Max Payne părea doar un tech demo făcut de cei care lucrau la 3DMark, însă a ieşit unul dintre cele mai bune jocuri pe care am pus mâna, cu o poveste noir de milioane, cu o moralitate discutabilă a tuturor personajelor şi cu ceva ce se numeşte "bullet-time" şi care e incredibil!

6. Uncharted (seria): dacă nu ar fi existat Uncharted, probabil scriam Tomb Raider. Uncharted, mai ales partea a doua, e Tomb Raiderul ţinut pe steroizi, infinit mai amuzant şi mai bun. Contează şi realizarea, care te pune-n cur. Unii spun că e cel mai arătos joc făcut vreodată.

7. Soulcalibur/Tekken: nu mă dau în vânt după beat'em up-uri, însă trebuie să ai măcar o dată contact cu ele. Da, Mortal Kombat e o legendă, da, Street Fighter e şi el o legendă, Tekken, însă, mi se pare infinit mai tehnic. Soulcalibur e, practic, Tekken cu arme, d-aia le-am luat la grămadă.

8. Deus Ex. Capodoperă! Paradoxal, mie personal mi-a plăcut mai mult a doua parte, e mult mai nebună, în sensul bun al cuvântului. Nu există film sau joc care să definească mai bine cyberpunk-ul în cea mai pură formă a sa ca Deus Ex. Poate doar Blade Runner...

9. Fallout 1 şi 2, cu tot respectul pentru Bethesda, 3-ul e altceva. Fallout e cel mai dement joc pe care l-am jucat vreodată, şi totodată cel mai bun argument pentru faptul că realizarea grafică nu contează. Fallout-urile au arătat ca o budă şi la vremea la care au fost lansate, însă umorul şi povestea au compensat din plin.

10. Super Mario 64 e primul joc care foloseşte cu adevărat a treia dimensiune şi o face perfect. La dracu, e aproape jocul perfect, nu-i poţi reproşa NIMIC, e fără greşeală.

11. Legend of Zelda: Ocarina of Time este chiar jocul perfect. Punct! Nu o spun doar eu, ci majoritatea celor care au habar de jocuri video. Lunile trecute am dat, după foarte mulţi ani, de ceva care fură cu nonşalanţă din Ocarina of Time, Darksiders, însă fură atât de frumos încât e el însuşi o plăcere, departe de a fi perfectă, dar, totuşi, o plăcere.

12. Devil May Cry: e brutal, e exagerat, e japonez şi e neîndurător cu novicii. Devil May Cry e singurul joc care nu prea te duce de mânuţă docil, până la final. Îţi aruncă în faţă milioane de demoni, te obligă să-ţi drămuieşti cu spaimă ultima fărâmă de viaţă, iar la final îţi trânteşte un calificativ D pe motiv că n-ai avut niciun fel de stil în realizarea combourilor. Briliant!

13. God of War: satisface nevoia esenţială de violenţă a fiinţei umane. God of War nu-şi propune decât să-ţi umple ecranul cu sânge, şi o face în cele mai brutale moduri, la care nici nu te-ai fi gândit. Şi, ca să vezi, reuşeşte. Ca punere în scenă, mecanică şi fun-factor, e şi el perfect!

14. Metal Gear Solid: am lăsat la urmă cele mai bune jocuri pe care le-am jucat vreodată, şi se poate să fiu foarte subiectiv acum. Analizat pe componente, MGS e plin de imperfecţiuni, uneori e propriul său duşman, de şi mai multe ori îşi dă singur la picioare, sunt zeci de minute în care urmăreşti un cutscene care nu dă semne că s-ar termina, însă atenţia obsesivă pentru detalii, realizarea, vocile, atmosfera, toate aceste imperfecţiuni reuşesc să creeze o senzaţie totală.
Ajunge, acum chiar că par un puştan obez, plin de coşuri, care stă toată ziua în casă şi joacă AD&D în universul Forgotten Realms.



5 comments:

  1. Carmagedon, nigger!!!!

    ReplyDelete
  2. As dori sa mai adaug la seria ta si jocurile: Sanitarium, Arcanum (mai steampunk dar perfect pentru pasionatii Fallout cu Temple of Elemental Evil si Icewind Dale pentru cei mai mari fani ai genului) si evident multe jocuri adventure pentru poveste gen The Longest Journey, de ce nu Portal si altele mai mult sau mai putin cunoscute(nu toate mizeriile de adventure doar de dragul de a genul asta dar sunt unele cu povesti geniale).

    Sunt si multe jocuri noi geniale, mie una mi-a placut Fallout 3 si Fallout New Vegas chiar daca au fost criticate pentru abordarea first person.

    Un joc lipsit de feeling a fost Skyrim desi a fost facut de aceeasi companie de jocuri. Intr-adevar arata superb, detalii geniale iar gameplay-ul adictiv insa nu mi-am indragit caracterul, nu l-am vazut ca pe o extensie de-a mea, cum fac cand joc un RPG cu adevarat fain. Ma rog sunt multe de spus, voiam doar sa adaug jocurile mentionate mai sus deoarece consider ca merita jucate.

    ReplyDelete
  3. Niciodată nu vei putea pretinde că ai scris lista completă. Îţi dau dreptate la Arcanum şi Greyhawk - TOEE, cu toate că au fost pline de bug-uri. :)
    Personal nu suport Portal, aşa cum am o problemă cu jocurile Bethesda: sunt bine realizate, dar parcă le lipseşte sufletul.

    ReplyDelete
  4. Pentru Arcanum au facut niste patch-uri misto si au mai scos bug-urile. L-am rejucat de curand si mergea ok. Intr-adevar TOEE era plin de bug-uri cand l-am jucat dar probabil au scos fanii patch-uri si pt ala.

    Portal mi s-a parut interesant ca si concept.

    Da, stiu, jocurile Bethesta nu au suflet, la Fallout-urile lor probabil sunt eu biased ca sunt prea fana si orice Fallout ma face fericita. Oricum, tot astept Fallout 4 in 2014...si Wasteland 2 pentru un isometric feeling asa...si apropos de Planescape ca l-ai mentionat in articolul tau...citisem undeva ca vor sa faca o continuare dar nu stiu ce s-a mai intamplat cu proiectul.

    ReplyDelete