Friday, December 31, 2010

Băi Băra...

În 2011 ar fi frumos să fii mai bun, să înjuri mai puţin, să fii mai prost şi mai credul, mai lipsit de profesionalism, să nu-ţi mai cumperi atâtea haine de crede lumea că eşti homosexual, să-i asculţi pe cei care-ţi spun că jocurile video sunt pentru copii, nicidecum pentru "bărbaţi" de 31 de ani, să laşi snobismele la o parte şi să nu mai trăieşti cu impresia, altminteri obiectivă, că soarele răsare din curu' tău!
În rest şi pentru restul...absence of war does not mean peace!

Thursday, December 23, 2010

Sărbători fericite!

În această perioadă deosebit de frumoasă, cu valenţe aproape superbe, populaţia autohtonă se divide în două categorii: unii care adoră Crăciunul ca şi cum ar fi iubitul homosexual din puşcărie şi alţii care, de dragul de a fi împotriva trendului, cică detestă Crăciunul. Bineînţeles că ambele categorii au dreptate până într-un punct, de unde devin nişte cretini odioşi şi banali. De aceea m-am gândit să zugrăvesc portretul muistului absolut al acestei perioade. A propos, reclama cu Ionel Crăciunel arată încă o dată, de parcă mai era nevoie, că abonaţii Cosmote sunt retardaţi.
Aşadar, pentru a fi idiotul perfect al Crăciunului, trebuie să bifezi măcar trei dintre punctele de mai jos, dar, având în vedere că eşti un idiot, sunt aproape sigur că vei puncta la mult mai multe.

1. De prin 15 decembrie începe să asculţi colinde. Atenţie, dacă o arzi pe şlagăre internaţionale de sezon, tot un cretin rămâi, doar că îţi dai băşini pseudoelitiste. Sigur n-ai auzit de Trans-Siberian Orchestra, aşa că stau foarte liniştit, şi chiar dacă ai fi auzit, tot nu pricepeai nimic, că nu e cu "jinglă bels".
2. Poartă căciulă de Moş Crăciun ori de câte ori ai ocazia, mai ales la petrecerea de sfârşit de an a firmei de căcat la care lucrezi, gândindu-te că scufia aia te va face brusc simpatic şi poate prinzi ceva în noaptea cu pricina.
3. Organizează din timp un ansamblu de retardaţi ca tine cu care să pleci la colindat pe la colegi şi şefi, în mintea ta având impresia că lumea se va bucura să vă audă cum lătraţi. Dacă aveţi şi Capra, deja sunt fanul vostru numărul unu', promit să ies cu pula sculată în faţa casei şi să vă pocnesc cu ea, rând pe rând, peste moace.
4. Laudă-te în stânga şi-n dreapta că tu-ţi bagi pula în el Crăciun, că oricum eşti ateu şi nu crezi în căcaturi religioase şi nici nu cumperi cadouri, dar du-te cu lăbarii anoşti de colegi corporatişti la munte de Crăciun şi Revelion.
5. Lasă "cele tradiţionale" pentru ultimele zile, pe motiv că lucrezi până târziu, păpuşă mică şi ocupată,  ori fără tine firma se duce pe Sfântul Penis, ca să-mi futirizezi mie nervii prin trafic, de încep să redescopăr cu satisfacţie mersul pe jos, eu, un comod prin definiţie.
6. Fă cadouri nasoale, cu titlul de "simbolic", adică vreun căcat hand-made de pe la sala Dalles sau de la Uniunea Artiştilor Plastici. Menţiune specială pentru femei: încetaţi să mai cumpăraţi chestii care credeţi voi că le trebuie bărbaţilor, de genul parfum, cămaşă, ceas, etc. Bărbatul are nevoie de linişte şi de jocuri video în perioada asta, restul şi le cumpără singur. Cel mai frumos cadou ar fi să nu-l sunaţi alea două zile deloc, şi, mai ales, să nu-l invitaţi la masă cu părinţii voştri.
7. Fără supărare, Viena e uber-gay deja, e mai plină de români ca Sovata. Deci, du-te la Viena!
8. Umple-ţi coşul în supermarket cu mâncare, haleşte-o pe toată de Crăciun, ca nu care cumva să te prindă sfârşitul lumii nemâncat, apoi, între Crăciun şi Anu' Nou mai fă o sesiune de şoping printre mezeluri şi carcase de porc, că aşa se cade.
9. Consideră Revelionul o noapte că adevărat specială şi deja te-ai metamorfozat într-un cretin sinistru.
10. Scrie pe blog şi la status-ul de pe messenger că virgulă Crăciunul e o porcărie.

O chestie cu adevărat tare mi se pare să-ţi arunci în stradă, pe 1 ianuarie dimineaţa, bradul artificial şi greu biodegradabil, împodobit cu PET-uri de bere goale, bazându-te că nici picior de gunoier nu va trece pe acolo până în 3, iar cu asta să-i faci o aroganţă lu' Bucurenci şi ecologiştilor. Gata? Gata!


Update ulterior: Am uitat de SMS-urile şablon, "fie ca lumina crăciunului să..."
Şi un mesaj pentru anonimul care, de ceva vreme, îmi comentează doct postările de dată recentă: primele comentarii ţi le-am aprobat pentru că mi s-au părut relevante pentru o anumită tipologie umană care populează internetul. Nu o mai fac pentru că blogul ăsta nu e un canal pay-per-view, aşa încât n-ai niciun drept pe aici, cu atât mai puţin dreptul de a-ţi spune părerea.
Le atrag atenţia celor care cred că lucrurile scrise aici sunt despre ei că n-am explicaţii de dat şi nici nervi de citit păreri pe care nu le-am cerut. Crăciun fericit!

Sunday, December 5, 2010

Traficanţii de rahat

Într-una din zilele trecute pălăvrăgeam cu o bună prietenă despre o anume tipologie umană pe care eu am denumit-o ulterior, făcând rapel la sus-amintita discuţie şi la câteva experienţe personale, aidoma titlului.
Traficantul de rahat este individul a cărui viaţă gravitează numai şi numai în jurul rahatului. Rahatul este viaţa sa şi viaţa sa e rahatul. Atenţie, n-am spus că are o viaţă de rahat sau că este un om de rahat, nici pomeneală de aşa ceva, rahatul despre care vom povesti fiind unul cu adevărat delicat şi fin.
Aşadar, traficantul de rahat, a cărui viaţă este, după cum am stabilit anterior, rahatul, îşi ocupă ziua cu consumul şi plasarea sublimei materii prime căreia i-a dedicat existenţa-i. Pentru a fi un traficant de rahat credibil, trebuie să-l şi consume cu profesionalism, ceea ce, oricum, face, pentru că este plăcerea sa supremă aceea de a mânca rahat ori de câte ori îi dai ocazia. Dacă nu i-o dai, nicio problemă, şi-o va lua singur. Important e să laşi garda jos, să-i răspunzi la salut sau la câteva întrebări inepte, truisme la care şi-a răspuns de multă vreme singur, însă cumva trebuie să testeze piaţa, poate, cine ştie, e rost de un nou sau vechi client.
Problema cea mai mare a traficantului de rahat e că, după o vreme, papilele sale gustative se obişnuiesc cu gustul oricum unic al rahatului, şi nemaisimţindu-i aroma fină, trebuie să-l teleporteze cumva în gura altuia, pentru a-i percepe parfumul. De aici şi denumirea sa de traficant: altruist din fire, cheamă întotdeauna musafiri la ospăţul său cu diferite sortimente de rahat. Şi chiar dacă rahatul are culori, arome şi forme variate, el îşi menţine constantă proprietatea de bază: e, totuşi, rahat! "Cheamă" e un mod de a spune, pentru că, în realitate, îi obligă să-i cumpere rahatul. Le deschide larg gura cu un depărtător similar celui pe care-l utilizează un ginecolog(sau Pierre Woodman, după caz şi preferinţă), apoi începe să le dejecteze  pe gât, cu voluptate de vidanjeur, rahatul pe care l-a extras în prealabil din propria sa gură.
Dacă traficantul de rahat spune ceva, e clar că mănâncă rahat, dacă promite că va face ceva, sigur face un rahat, dacă vrea ceva, vrea un rahat, dacă umblă cu cineva, sigur ăla e un rahat, pentru că rahatul trage la rahat, e sinistra solidaritate de breaslă. Dar n-aş vrea nici în ruptul curului să fiu înţeles greşit: rahatul ăsta e o delicatesă adevărată! Dulce şi adorabilă, aidoma celor care fac trafic cu ea!

Tuesday, November 30, 2010

Unicul artist

Vorspiel: Ador să bag cu sete un bocanc în gura corporaţiilor care încearcă să-mi controleze gusturile şi viaţa. De aceea am votat cu toate mâinile din casă Lordi la Eurovision, apoi, anul trecut, am cumpărat "Killing in the Name" a celor de la Rage Against the Machine numai pentru a le strica Crăciunul britanicilor. E o chestie pe care românii nu o simt şi în care nu cred pentru că se mulţumesc să băltească pasiv în propria lor nemulţumire şi ignoranţă maladivă: aia de a te implica activ în ceva, şi nu în ecologie, care face bine doar la respectul de sine. Astăzi îl susţin pe DJ Boroş în faţa curvelor sioniste de la MTV şi ProFM, iar voi veţi face acelaşi lucru aici!

Haideţi să fim cât se poate de corecţi şi să nu ne dăm balene în paharul cu apă fiartă de la robinet: muzica românească, minus câteva minuscule excepţii pe care până şi un Yakuza fără minimum un deget le poate număra folosindu-se de o singură mână, este înfiorător de proastă. Zero originalitate, zero valoare, zero vânzări reale. Cârdăşia dintre diferiţi producători şi radiourile comerciale gen Zu, 21, KissFM, care, toate, difuzează aceeaşi labă sinistră de ce gura mă-sii o fi ea, ca nici house nu-i poţi spune, vorba unuia, muzică pentru coafeze lobotomizate, nu se pune, pentru că ea are un unic scop: beliţii ăştia plătesc radiourile să le ruleze obsesiv borâturile muzicale, ca, la rândul lor, ei să prindă cântări prin cluburi, de unde ies, de fapt, banii. Nimeni nu va merge să cumpere CD cu Inna de la Diverta, să fim serioşi, doar dacă, brusc, nu se mai simte frumoasă şi rade o găleată de Furadan.
De aceea, DJ Boroş este absolut unic pentru că îndeplineşte condiţiile de bază ale unui artist cult. Dj Boroş este acest Darkthrone românesc, acest Burzum care, încă, nu a omorât pe nimeni, dar care are toate celelalte calităţi pentru a fi o legendă.
Se aude ca o budă? Absolut...dar îşi permite cineva să critice Darkthrone pentru că îşi înregistrează intenţionat albumele pe Mekosonicul din bucătărie?
Sună minimalist? Bineînţeles, şi asta pentru că nu are nevoie de tehnologie şi de Fruity Loops pentru a transmite mesajul său anarhist!
Ca un adevărat artist underground, nu are poze, nu are o casă de discuri care să pompeze bani cu ghiotura în curul lui, nu se fute cu vreo divă autohtonă mâncătoare de McDonalds şi de  fotbalişti, nu are site, nu are videoclipuri şi nici CD-uri. Şi tot pentru că este underground si are cult status, muzica DJ Boroş există doar pe casete!
Pentru finii conaisseuri, acestea sunt motive întemeiate să-l voteze în ultima zi! Faptul că le mai şi futem muma-n cur gheilor siniştri de la Voltaj e doar o binemeritată bonificaţie. E timpul pentru asaltul final: http://concurs.mtv.ro/15ani-de-top/index.php?uid=511531&pageID=1

Update: A câştigat Voltaj, mă gândesc că şi-au dorit mai mult victoria. Interesant este cum o formaţie difuzată în isterie pe la majoritatea prosturilor de radio, prezentă la absolut orice agapă şi vanghelion, în curul căreia casa de discuri bagă bani cu ghiotura, a ajuns să tremure din toţi chiloţii cu inimioare roz în faţa lui DJ Boroş. Vorba lui Eftimie, tu, Voltaj, să te lauzi că, ajutat de arbitraj, l-ai bătut pe DJ Boroş e deja un uriaş succes. Pentru noi! În definitiv, v-am (mai) făcut o aroganţă...

Wednesday, November 10, 2010

Un fel de Larry Flynt...


Dacă aveţi vreo pasiune sau vreun fel de talent, nu le transformaţi într-un serviciu pentru că, după o vreme, veţi ajunge să le urâţi visceral. Ele nu vor mai fi hobby-uri, ci norme fixe, automatisme, îndatoriri, nevoi, obligaţii, sule-n coaste, pistoale lipite de tâmplă, lame pe vene, funii legate de gât, capete date de pereţi, etc. (Vechiul Băra ar mai fi scris şi "pule-n cur", noul Băra încearcă să se lase de asemenea năravuri.)
Probabil că am talent la scris. Nu ştiu cât de bun sunt, sigur nu-s nici cel mai bun, dar nici cel mai prost, mă descurc relativ bine cu arta de a te face din cuvinte un căcat cu ochi, fără să ţi-o spun direct. Reciteam zilele trecute texte scrise în urmă cu nişte ani şi realizam cât de bine scriam atunci şi cât de prost o fac acum. Motivul e cel de mai sus: în loc să mă mulţumesc cu un talent, m-am lăcomit şi am vrut să-l fac un mod de viaţă. Dar m-am lăsat, aşa că o vreme n-am să mai scriu nimic, cu atât mai puţin remunerat, măcar până-mi scot talentul de la rehab.
În plus, am mai decis să încerc să mă "maturizez", să fiu un om respectuos, care să nu mai instige la violenţă verbală, care să nu mai înjure ca un şofer în autobază, care nu va mai urî, nu va mai genera sentimente negative în jurul său, şi nici nu va mai încuraja fetele să se lase de şcoală pentru filme porno. 
Altfel spus, trec printr-o perioadă definibilă ca pacifistă, aproape religioasă, aidoma celei trăite de Larry Flynt imediat ce o cunoscuse pe Ruth Carter Stapleton. Totuşi, nu cred să mă ţină, oricât de mult mi-aş dori să fiu un om normal, simt că mă încarc cu lături, aşa, de jos. Şi cum curu' îl ţin bine ferecat, deja le simt năvălind pe gură. Dar măcar am încercat, parol!

Sunday, October 3, 2010

Chiar poartă zânele bocanci?

Cronica de concert şi moravuri grele revine din nou după show-ul Ozzy Osbourne. O să fiu cât se poate de obiectiv, distanţându-mă de faptul că spectacolul a fost organizat de noi, de CityFM. Invocând această obiectivitate, cred cu tărie că a fost concertul cel mai bine pus la punct la care am luat parte, tocmai pentru că nu s-a stat nicăieri: intrarea a mers ceas, la tonete se pierdea un timp minim, la budă n-a fost nicio secundă aglomeraţie, în plus primii sosiţi au primit tricouri CityFM sau Kamikaze, deci faimoasa mocangeală românească putea pleca mulţumită. 
A propos de organizare, două aspecte inedite trebuiesc menţionate, şi le spun inedite pentru că promoterii români apelează în cazuri rarisime la ceva ce în ţările civilizate constituie deja o regulă. Cei înscrişi pe site-ul CityFM primeau un cod unic prin care puteau cumpăra bilete cu un discount, gândesc eu, semnificativ, şi, iar asta chiar mi s-a părut o mişcare de geniu, în ziua concertului, elevii şi studenţii beneficiau de o reducere de 50% la achiziţionarea biletelor Normal Circle. De ce este o mişcare genială? Pentru că nu e deloc una românească. Mentalul mioritic de afacerist burtos, cu ceafă lată şi mândru posesor de BMW preferă întotdeauna să vândă puţin şi scump decât mult şi ceva mai ieftin. Calculul unui biznisman deştept e, însă, următorul: pot vinde, şi luăm un exemplu imaginar, simplu, care să uşureze calculul, 100 de bilete cu 150 RON sau 400 cu 75 RON, pentru că omul scoate mult mai senin din portmoneu 75 RON decât 150, iar impactul psihologic pe care îl are o asemenea ofertă nu trebuie niciodată neglijat. Astfel: 100x150=15000, 400x75=30000, un profit dublu cu un efort minim, dar şi un public mulţumit, care te va ţine minte ca brand serios. Şi încă ceva: rezervând această ofertă puştimii, deci elevii şi studenţii, eu personal nu pot să nu remarc şi să nu salut efectele, să le spun culturale, pe care le are mişcarea. 
Da, conform sistemului meu de valori, radioul, televiziunea, presa scrisă, chiar şi cea comercială, trebuie să facă discret educaţie, iar dacă nu o fac, în ciuda unor motive sau argumentaţii invocate constant, de a căror logică nu sunt niciodată convins, măcar să nu încurajeze subcultura şi da, un asemenea eveniment civilizează, ridică nivelul intelectual, te face părtaş la o mostră de istorie adevărată, îi scoate pe copii din club şi de la terasă şi-i pune faţă în faţă cu un om fără de care muzica, o formă de cultură, indiscutabil, n-ar fi fost astăzi aici. Poate prea puţini ar fi plătit 150 RON, fie pentru că nu-i aveau, fie că poate părea o sumă mare, iar în timp, banii ăia ar fi fost futuţi pe bere sau pe te miri ce prostie. 75 RON, însă, nu reprezintă deloc o avere, iar în contul investiţiei modice, puştii au văzut ceva ce părinţii lor n-au avut şansa să trăiască în tinereţe. Şi poate că în urma celor 75 RON investiţi, odată ajuns acasă dă Shift+Del folderului cu minimal şi denebeu de pe HDD. Dacă un singur puştan a făcut treaba asta, eu sunt fericit...
Şi acum, concertul în sine. Am avut şansa unică de a intra la Meet & Greet, iar pentru asta îi voi mulţumi o viaţă lui Gabi. Nu sunt un tip emotiv de felul meu, 6 ani de medicină printre cadavre şi muribunzi şi-au lăsat adânc urmele pe sensibilitatea mea, însă a te afla lângă un om pe care îl asculţi de la 12 ani, pe ale cărui casete îţi dădeai la Prichindelu', magazinaşul aflat pe strada Republicii din Braşov, şi ultimii bani primiţi de la părinţi, cel cu care ai avut singurul poster al adolescenţei, dar şi cel despre care vorbeai invocând o fiinţă aproape supranaturală, revin, a te afla lângă o legendă e ceva absolut copleşitor. Tremuram fin din toate articulaţiile: Ozzy Osbourne, The Ozzy Osbourne mă ţinea de după umeri. Promit să postez aici poza, imediat cum intru în posesia ei.


Update: 

Ozzy Osbourne şi un nătărău ;)

În deschidere au cântat nişte unii, şuzări de ai noştri, istoria nu-i va consemna şi nici nu-i va ţine minte, iar eu cred cu tărie în istorie.
Primul lucru pe care până şi un habarnist aterizat de pe lună la show l-ar fi realizat e că, similar Slayer, Ozzy nu încearcă nici măcar pentru o secundă să păcălească muzica. Ozzy Osbourne este un individ de o sinceritate dezarmantă, parcă-l vezi venind către tine atunci când stai cu banii scoşi în faţa casei de bilete , te trage de braţ şi-ţi zice aşa: " Numele meu e Ozzy şi am să fiu cât se poate de onest cu tine, o să-ţi spun în faţă, din capul locului, pe ce eşti gata să dai banii. N-am fost niciodată cel mai bun vocalist al rockului şi nici nu cred că lucrul ăsta ar fi contat vreodată. Am băut şi m-am drogat cât pentru trei vieţi, iar toate astea şi-au spus cuvântul pe trupul şi pe vocea mea. Nu uita că am acum aproape 62 de ani, iar vârsta, pe lângă excesele de care ţi-am vorbit, nu mi-a arătat niciun strop de milă. De peste 40 de ani sunt în turnee. Pesemne că nu-ţi mai pot oferi foarte multe, dar îţi jur că puţinul pe care-l mai am va fi al tău în alea 2 ore. N-am să te mint că sunt altul, n-am să te păcălesc cu artificii şi dansatoare despuiate, nici cu înghiţitori de săbii sau lasere, voi fi doar eu, aşa cum mă vezi. Iar dacă nu-ţi place, du-te în pula mea şi cumpără-ţi bilet la Bănică Jere sau la Fuego!" Omul ăsta, exact aşa cum vi l-am descris, a făcut un show absolut incredibil, unde nu a mai contat că a şi falsat, că arsenalul de mişcări este unul cât se poate de limitat, a contat doar că Ozzy Osbourne a fost IMPECABIL, pentru că Ozzy Osbourne a venit la Bucureşti ca un mare MUZICIAN ce este, şi nu ca un saltimbanc. Pe această cale recunosc că a fost, cel puţin din punct de vedere al atmosferei create de artist, cel mai bun concert la care am participat. Parcă şi publicul era ceva mai "spălat" ca la alte evenimente de gen, iar acest public a simţit instantaneu că bătrânelul de pe scenă nu e venit să joace alba-neagra în faţa sa, iar pentru asta a fost alături de el în fiecare moment al spectacolului. Repet, cuvântul care defineşte în totalitate prestaţia lui Ozzy este I-M-P-E-C-A-B-I-L!
Câteva detalii tehnice, zic...cei cât de cât avizaţi au remarcat cu siguranţă că setlistul include vreo 4 piese de rezistenţă din perioada Black Sabbath, cam jumătate din primul său album solo, Blizzard of Ozz, înca vreo două-trei piese din anii '80, alte două-trei de pe No More Tears, cel mai bun disc din anii '90, nimic de pe ultimele 3 albume cu Zakk Wylde şi o singură piesă de pe noul disc, Scream, Let Me Hear You Scream care e, oricum, după mine, instant-classic. E o chestie pe care am remarcat-o şi la AC/DC, de altfel.  
Muzicienii cu care cântă, însă...oh my fucking god, ce instrumentişti! Adam Wakeman, fiul lui Rick de la Yes pe clape şi la chitară ritmică (altă ciudăţenie: Adam trecea la chitară numai pe vechile piese Sabbath, unde ritmul era ţinut tradiţional de Ward şi Butler, în vreme ce Iommi rupea solourile), Blasko la bass, tip pe care-l ştiam bine din perioada primelor două discuri solo Rob Zombie, şi cele mai meseriaşe, oricum, Gus G. la chitară (foarte bun şi cu o sarcină cumplită, aceea de a-l înlocui pe Zakk Wylde). L-am lăsat intenţionat la urmă pe Mr. Tommy Clufetos, toboşarul, care a trecut şi el pe la Rob Zombie şi care nu ştiu de unde naiba a apărut, însă e unul dintre cei mai "periculoşi" baterişti pe care mi-a fost dat să-i ascult, absolut fenomenal, a executat un drum-solo de era să mă cac pe mine, chit că nu mâncasem la modul semnificativ pentru statistică de vreo câteva ore bune. Oricât de mult mi-ar plăcea Mike Bordin, pentru binele rock-ului, sper ca el să rămână la Faith No More, o altă formaţie pe care o ador, astfel încât Clufetos să continue să bată pentru Ozzy.
Înainte de final, niţel fan service: chiar dacă n-am prea remarcat mârlani sau inegalabilii băcăuani de la Metallica, faimosul papuc alb definitoriu pentru prostul gust românesc, purtat indiferent de restul ţinutei, a semnat conştiincios condica şi de această dată. Voila o poză slabă calitativ (fuck you, Research in Motion :P), dar edificatoare pe problemă.



Am un regret că n-am auzit No More Tears, dar şi o bucurie că măcar eu m-am achitat de promisiunea veche de a cânta Crazy Train cât m-au ţinut plămânii, dacă vreodată se va întâmpla ca Ozzy să vină în România.
Nietzsche a cam nimerit-o în cazul lui Ozzy: dacă drogurile tot nu l-au băgat în selectul Club 27, atunci măcar i-au permis să scrie istorie şi să facă un show de milioane chiar şi la bătrâneţe. Crazy, but that's how it goes!

Thursday, September 30, 2010

Just say "Ozzy"

Una dintre legile după care se conduce acest blog este că nu fac, de principiu, reclamă, deci nu mă interesează cei nici 3 dolari pe care mi-i dă Google pentru a pune un banner cu vreun joc online pentru neintergraţii social.
Astăzi am să apelez, însă, la o drogare de la regula de mai sus pentru a chema hoardele de roacări şi neroacări ascultători de rock pe data de 2 octombrie la concertul Ozzy Osbourne din Bucureşti. E concertul nostru, al CityFM, iar colegii s-au zbătut cu maximum de profesionalism ca treaba să iasă bine, iar pentru asta nu pot decât să-mi scot "caşcheta" în faţa lor, fără a o mai şi arunca peste gardul Cotroceniului, după cum am văzut că e uzanța. :P Toate detaliile se găsesc aici!
Ştiu că multora omu' li se pare un babalâc expirat care abia se mai mişcă, însă ţin să vă spun un singur lucru, supremul argument pentru care un concert Ozzy Osbourne nu se ratează: dacă nu existau cei de la Black Sabbath, n-ar fi existat rock-ul în forma lui modernă! E mishteaux şi cu Ză Bităls, da' tot Sabbath au pus lucrurile în ordine.
Personal, am mai găsit un motiv adânc îngropat, un coup de foudre vechi cu piesa de mai jos...


Sunday, September 26, 2010

M-aş privatiza, da' mi-e frică

Probabil că am mai spus-o, dacă n-am făcut-o, o repet: n-am niciun fel de spirit antreprenorial în mine, iar treaba asta mă face angajatul perfect în domeniul în care prestez pentru că nu-mi vin idei de externalizare a muncii intens intelectuale prin care-mi satisfac nevoia de tehnologie şi haine scumpe. 
Cu toate acestea, am tot respectul pentru cei care nu se mulţumesc, aidoma mie, cu salariul, şi identifică modalităţi prin care să facă un ban cât se poate de cinstit. Un asemenea individ e infamul Sorin Ovidiu Vântu, pe care nu pot decât să-l admir pentru talentul de a spolia câteva sute de mii de proşti cu ghiotura. Iar când oferta e atât de generoasă, parcă e păcat de la bunul Doomnezeu să nu profiţi de ea, nu credeţi?
Într-una din zilele trecute mi-a venit şi o primă idee de biznis bazat, cum altfel, pe munţii de prostie de a dreptul mistică din Românica. După cum spune titlul, fie de frică, fie de lene, n-am să o pun niciodată în practică, aşa că cedez fără nicio pretenţie drepturile oricărui întreprinzător mai curajos.
Ştiţi că prostul nu e el prost destul dacă nu crede cu tărie că totul vine de la Dumnezeu, iar dacă de mâine se hotărăşte Dumnezeu să treacă şi criza asta, o să se dea iaraşi credit cu buletinul, ca pe timpuri. Da' şi Dumnezeu ăsta nu e chiar fraier, ajută, da' trebuie şi tu să mai dai un ban, acolo, o atenţie, o măslină, o ciocolată străină, mai tu o iconiţă sfinţită, nişte pământ sfânt de la Ierusalim, butelucuţa cu aghiazmă, ce maik, toată trusa de prim-ajutor a micului fundamentalist ortodox.
De multă vreme trăiam cu impresia că marile idei se nasc din rahat, şi cum curăţam eu litiera preacinstitului Boris, motanul jupânesei, revelaţia afacerii profitabile mă luă, aşa, de jos. De ce n-aş vinde eu, la preţuri promoţionale, săculeţi conţinând pământ sfânt de la Ierusalim? Îmi trebuiesc doar nişte, doooh, săculeţi, puţină sfoară cu care să-i leg şi nişte etichete-certificat de autenticitate cu semnătura Mântuitorului pe care le printez la orice imprimantă laser. Cât despre conţinut: nisipul în care s-a căcat *slash* pişat cu generozitate pisoiul, care oricum are o mireasmă particulară ce poate oricând trece drept miros sfânt. La ce nasoleală vine iarna asta şi la câtă nădejde au proştii în Doamne-ajută, cred că bietul Boris nu apucă să facă... pe măsura cererii. Sfinte Căcat, nu că-i o idee de milioane? 

Wednesday, September 15, 2010

O lume de poponari

Sunt distrus! Fără a fi homofob, de multă vreme observ un trend general de gheizare în  majoritatea domeniilor. A nu fi înţeles greşit: n-am nimic cu cei care şi-o trag în cur, atâta vreme cât curul meu rămâne virgin (a se citi "în siguranţă"), însă detest starea de a fi gheu. Un gheu sinistru e Robert Pattinson, de exemplu, şi nu pentru că ar lua-o la buci, ci fiindcă are o atitudine de domnişoară prin care crede el că e mai interesant.
Sunt terminat psihic pentru că unul dintre eroii mei preferaţi, Dante din seria Devil May Cry, tocmai a devenit o damzelă proastă într-un reboot al seriei. Cum în ultima vreme încerc din răsputeri să-mi menţin valorile tensiunii arteriale la idealul de 120/80, emoţii negative de tipul acesta nu mă ajută deloc. 
Băgaţi-vi-l în cur, tocmai ce aţi futut un personaj clasic!



Wednesday, September 8, 2010

Super-tipul sau pulifriciul militant

Începem prin intermediul unui şapou cu rol lămuritor, ce defineşte cadrul discuţiei de astăzi: mie îmi place la nebunie civilizaţia, oraşul, tehnologia, şi mai ales confortul pe care mi-l oferă viaţa în anul domnului 2010. Pe cale de consecinţă logică nu identific niciun motiv serios pentru care ar trebui să mă reîntorc prin comuna primitivă şi să le fac concurenţă pitecantropilor. Cu alte cuvinte, simt o durere acută la doi-trei centrimetri în faţa organului copulator vis-a-vis de salvarea planetei şi alte băşini fascisto-ecologiste. Ţin prea mult la confortul meu pentru a mă interesa ce vor face generaţiile următoare şi, până la urmă, după mintea mea, progresul e tocmai apanajul unor minţi luminate care învaţă să exploateze corect nişte resurse, nu să le ţină, aidoma boşorogilor, "de bune", cu preţul de a muri în mizerie. Deci, dacă vrei să-mi strici ziua, dar şi să-ţi fut dispoziţia cu proasta mea dispoziţie, invită-mă să petrecem în sânul naturii. 

Există, însă, o categorie de oameni pe care o urăsc cu constanţă de când i-am conştientizat prezenţa infectă pe suprafaţa pământului: retardatul ecologist, pasionat de natură şi de salvat căcaturi la modul general, planeta în particular. Exact în această categorie se regăseşte şi pulifriciul militant.
Foarte scurt, am să explic de ce ecologia e o mizerie care ţine doar de simţul estetic şi de senzaţia că faci un bine, nicidecum de salvat planeta. Seniorul meu e Dumnezeul salubrităţii în România şi mi-a detaliat motivele pentru care colectarea selectivă şi reciclarea sunt nişte prosteli numai bune de prostit proştii, dar că ele trebuiesc făcute pentru că aşa vrea UE. O firmă de salubritate cheltuieşte foarte mulţi bani colectând selectiv, consumă enorm de mult carburant pentru a transporta PET-urile din care hipsteraşii vor să facă tricouri şi periuţe de dinţi, poluează la greu arzând plasticul colectat selectiv pentru a produce rahaturile de mai sus, una peste alta, planeta nu se salvează, însă se fut o groază de bani. A propos, plasticul nu e toxic, are o singură problemă: se degradează extrem de lent. 
Cum ecologia e religia oricărui hipster cu respect de sine şi ascultător de Guerrilla, acesta crede că face ceva foarte tare şi avantgardist, care-l ridică la un nivel superior în faţa profanilor care mănâncă Mec şi râgâie bere, iar dacă te opui credinţei sale, te compară cu Boc, pe care-l doare în cur de generaţiile următoare care vor plăti împrumuturile de la FMI, deşi situaţiile nu seamănă deloc. Hipsterul, însă, e un sferto-doct, îţi bagă nişte cifre luate de pe net cu Ipad-ul, ceva ideologie, un însemnat factor pasionalo-militant, şi gata campania.
Pulifriciul militant este, totuşi, mult mai mult decât un simplu hipster mânat de convingeri fascisto-ecologiste. El este un iubitor al naturii, în care se refugiază să-şi "încarce bateriile". Pulifriciul militant este, fără excepţie, fie softist pe la o firmă care lucrează neapărat pentru "afară", fie artist neînţeles, fie jurnalist de trei lei pe la vreo revistă de atitudine pe care nu o cumpără nici naiba, pen' că presa e, oricum, în budă. Tudor Chirilă,  Mihnea Blidaru de la Luna Amară şi Bucurenci nu se pun, ei sunt deja la un alt statut.
Fiindcă în interiorul său ştie că e un căcat expirat şi plicticos, subiectul nostru simte nevoia să se implice, să facă el ceva pentru omenire, deşi omenirea nu l-a rugat să o salveze, plus că o şi cam doare-n pulă de iniţiativele lui. Aşa că face din pasiunile lui obosite un mod de viaţă, de implicare socială.
Pulifriciul nostru are în cap o singură idee: să stea în mijlocul naturii, înconjurat de prietenii săi la fel de cretini. Azi la Vama Veche, mâine pe munte, poimâine salvăm Poiana Narciselor, răspoimâine Roşia Montană, apoi escaladăm vârful Negoiu, peste două săptămâni suntem la Stuffstock să arătăm că ştim ce-i muzica de calitate, mai zdrăngănim o chitară ca nişte adevăraţi folkişti, el nu e ca mine, care doar dau din gură, el se implică, mă înţelegeţi? 
Una dintre puţinele chestii la care poate fi util Facebook-ul e ca ai ocazia să vezi cât de proşti sunt oamenii, inclusiv pulifricii militanţi, care nu scapă şansa de a da o virală web 2.0 sau de a recunoaşte că asculta muzici de căcat şi văd filme proaste. Pozele, însă, sunt cea mai bună ocazie de a se face de râs. Ce pwla mea îţi poate plăcea la a dormi cu bocancii la nas, târându-te în patru labe şi sperând că te aude cineva?
Nu e exclus să-şi tragă vreo fundaţie sau un oengeu prin care salvează el Pământul de invazia PET-urilor, Roşia Montană de Lex Luthor şi sufletele românilor de manele. Ceea ce nu înţelege pulifriciul militant, fiind un redus mintal chitit pe a se autosatisface la simţul estetic, e că, de principiu, se tratează cauzele, nicidecum efectele. A nu arunca punga de la KFC pe geamul maşinii, a nu da foc la cauciucuri în spatele blocului, a nu merge la Vama Veche, a nu asculta manele, denebeu, Inna şi folk pentru retarzi nu ţine de ecologie sau salvat suflete, ci de educaţie.
Vorba lui Eftimie, când îi văd şi-i aud pe pulifricii ăştia militanţi, îmi vine să mă băşesc într-un cozonac pe care să-l trimit fundaţiei lor, în semn de mulţumire că încearcă să mă treacă strada cu forţa. Uluitor, pentru mine, cel puţin, e că se găsesc oameni care să-i creadă p-ăştia, care să ia de bune tâmpeniile lor.
Încheierea e perversă, ca pe Târgu' Ocna: cu gândul la aceşti pulifrici, de Ziua Pământului promit să aprind toate becurile din casă (am numai de 100 şi de 75 W), să dau drumul la televizorul LED de 46" la care m-am asigurat că opţiunea Energy Saving e pe Off, mă angajez, deşi m-am lăsat, să beau Pepsi dintr-un PET pe care nu-l voi colecta selectiv nici mort, să pornesc motorul de la maşină şi, cu o sinistră durere în cur, să-mi bag ceva în ideologia lor. Şi în ei...

Tuesday, August 24, 2010

Cum recunoşti un ţăran?

După maşina pe care o conduce. Sau, mai complet, după multe elemente, dar mai ales după maşina din care se dă jos *slash* se urcă. România este eminamente o ţară medievală în care predomină ruralul, atât cel fizic, cât mai ales ţărănia mentală, construită pe coordonate religioase, superstiţii, bigotism, lipsa de educaţie şi, automat, de caracter. Cu alte cuvinte, chiar dacă scoţi omul din sat, satul nu-l vei scoate niciodată din român.
Satul s-a grefat, aşadar, pe cromozomii poporului român mai ceva ca păduchii laţi în părul de la pizda unei ţigănci. Astfel, satul are un sinonim automobilistic numit Dacia 1300, aia cu care românul îşi putea căra vinul, porcul de la ţară, pepenii, balega, familia de ţărani proşti, bitongii de căcat, coşciugul cu bunicu' mort, orice.
Partea proastă a progresului este aceea în care tehnologia devine accesibilă tuturor, inclusiv ţăranilor, iar accesibilizarea se face prin compromisuri la calitate. Şi cum ţăranul român e leşinat după tehnologie, chiar dacă nu ştie să o folosească, pe cale de consecinţă logică, va pretinde tehnologie conformă cu bugetul lui de ţăran prost şi fără şcoală, care-i dispreţuieşte p-ăia cu facultate că au şi pot mai mult decât el.
Astfel a apărut Loganul, urmarea naturală a Daciei 1300, pe care românul o cumpără din pasiune, spre deosebire de oricare altă naţie, care o ia ca să facă economie. Şi cum ţărănetele e orgolios, nu acceptă că Loganul e o maşină de rahat pentru oameni de rahat ca el, aşa că-ţi fute nervii în trafic, oriunde te uiţi dai de un cretin în Logan ce se pregăteşte să-ţi facă nasoale. 
Ţăranul şi mai ţăran, plictistit de Loganul care nu-i mai poate mulţumi vanitatea de cioban nespălat la cur şi pulă, face pasul următor: Skoda Octavia. Şi uitaţi cum oraşele tării s-au umplut de Skoda Octavia, neapărat TDi, că ţăranulului trebuie să-i laşi senzaţia că face economie dacă bagă motorină. Plusul de putere al Skodei îi dă ruralului aripi, îi lasă prostia liberă să alerge în pula goală, făcând slalom printre benzi.
Moda şi ţăranul sunt într-o continuă mişcare, şi, deşi eram tentat să cred că Skoda Octavia diesel e perfecţiunea, în ultimul an a apărut idealul, Toyota Avensis, exclusiv varianta berlină. (break-ul e chiar mishteaux şi rezervat oamenilor normali) P-asta o cumpără ţăranul high-life, cel aproape desăvârşit în arta mâncatului de seminţe, grătarelor, scărpinatului în cur şi-n nas cu acelaşi deget, etc. "E maşină bună, de domn", îşi motivează el alegerea.
Dacă aş putea, mi-aş monta nişte mitraliere, nişte mortiere, BFG-uri, pula mea, ceva gen Mad Max sau Batmobile, cu care să fut intens toate Loganurile, toate Skodele şi toate Avensisurile berlină, pe "Tailgunner" de la Iron Maiden, mi se pare că pe termen lung aş însănătoşi astfel societatea, scăpând-o de ţăranii cu drept de vot, deşi mă tem că nu se produc gloanţe în ritmul în care aş consuma eu.

P.S.1: Nu m-am referit aici decât la ţărani, cocalarii cretini rămân fideli BMW-ului.

P.S.2: Duminică, abia reintrat în Braşov, am văzut românul perfect: abia ce parcase Loganul alb, purtând turela unei firme de taxi. Când s-a dat jos în toată putinţa celor 45 de ani pe care estimez să-i fii avut, i-am putut admira maioul mulat pe burtălău, bermudele din piaţă, şlapii ce lăsau să i se vadă negreala de sub unghii, dar mai ales şapca albă ce-i proteja de soare şi de curent creierul mic ca musca. Cu o mişcare plictisită, a vârât în portbagaj antena staţiei prin care dă cod 100, de unde a scos numaidecât un pepene. Cu pepenele sub braţ, a plecat mulţumit către casă, lăsându-mă la semafor cu regretul că Blackberry-ul meu are o cameră foto de doar 2 megapixeli...

Wednesday, August 18, 2010

Prostia trebuie carbonizată

La un moment dat, în Watchmen este o scenă absolut minunată, în care Rorschach e pus să spună ce vede el dintr-o serie de desene, răspunsurile urmând să-i evidenţieze firea violentă. Chiar dacă în mintea sa se succedau cuţite, râuri de sânge, mâni şi picioare amputate, cu un calm imperturbabil, omul le povestea medicilor că vede copii şi porumbei ai păcii. Trăiesc o senzaţie identică atunci când, minut de minut, trebuie să fac faţă prostiei. Par senin, uşor oligofren, dar în realitate îmi imaginez cele mai sângeroase scenarii. M-am săturat de prostia românească mai ceva ca de Inna şi de lupta cu comuniştii.
Zilele trecute, la o maternitate din Bucureşti a explodat un aparat de aer condiţionat, au murit 4 bebeluşi şi alţii nu o duc deloc bine. O tragedie la baza căreia stă enorm de multă prostie, care duce, automat, şi la ignoranţă. Din păcate, în loc să tratezi prostia, o aţâţi cu şi mai multă prostie, creând un lanţ infinit al prostiei.  
Şi acum urmează  o axiomă: întotdeauna, principala cauză a oricărei probleme este prostia. Dacă mă gândesc mai bine, prostia e cea mai plauzibilă explicaţie, indiferent de situaţie. Prostia e un fel de Dumnezeu la care nimeni nu se roagă, căruia nimeni nu-i mulţumeşte, dar căruia i se închină inconştient cu toţii.
Să nu ai senzori de fum într-un spital nu e o consecinţă a sărăciei, nici a austerităţii, ci a unei crunte prostii. Să nu te gândeşti că, la modul general, vorba americanului, "rahatu' se întâmplă" (shit happens) e tot o dovadă de prostie. Şi tot la modul general, rahatu' chiar se întâmplă, chiar dacă, uneori, mai ajută Dumnezeu. Şi ajung la subiectul meu favorit, Dumnezeu, căruia îi voi acorda un post special, cât de curând. Să crezi în Dumnezeu şi numai în Dumnezeu e cea mai sinistră şi mai înspăimântătoare prostie. Ei bine, noroc cu Dumnezeu că nu-i mai rău, sunt cuvintele prostului fundamentalist ortodox. Nu coaie, ai avut doar bulan, da' s-a terminat şi ăla.
Prostia din presă e deja mai notorie ca Michael Jackson, cum prinde presa un subiect, cum îl scoate pe Tatulici să explice el că dacă ţara asta îl asculta acu' 5 ani când a făcut o emisiune, nu s-ar fi ajuns la situaţia dată. Şi proştii îl cred.
Alţi proşti îmbălsămaţi, cei de la CNA, n-au nicio problemă cu discuţiile abundând în detalii despre bebeluşi arşi, în schimb vor să-mi interzică mie cuvântul "pula" de pe blog, când ar putea să-l interzică pe Tatulici, acest moroi sinistru.
Păcat că prostia nu e inflamabilă, să moară carbonizaţi toţi românii proşti care cred că totul se întâmplă de la Dumnezeu, românii care se uită lobotomizaţi la Realitatea şi la Antena 3, ăia care nu se spală şi cei care se vitriolează că le stric copiii înjurând pe blog.  

Thursday, August 12, 2010

O poponărie veche

Am găsit textul ăsta în vreme ce făceam curăţenie printre documente (mentenanţă, să înţeleagă şi corporatiştii care mă mai citesc), nu l-am publicat nicăieri, dar e bun ca stil, mesajul, mă gândesc eu, şi-a cam pierdut din substanţă. Nu-mi aduc bine aminte când l-am scris, dar cred că are aproape doi ani, într-o vreme foarte tulbure a existenţei mele. În fine, am zis să nu se piardă, deci îi fac loc aici, ca bonus track:

"Cele pe care le voi scrie mai jos nu constituie o ameninţare, nu sunt sub nicio formă o declarţtie de război, o critică gratuită sau expresia unor isterii, ele reprezintă o banală “notă informativă” la situaţii şi evenimente prin care am trecut în ultima perioadă, lucruri cu care, şi asta este cert, v-aţi întâlnit fiecare dintre voi la un moment dat în viaţă. Senzaţiile de rău fizic pe care vi le-au provocat trebuie să fii fost, însă, identice. De aceea, voi folosi pluralul, voi fi Legion...

V-aţi obişnuit să criticaţi şi să urâţi tot ceea ce nu înţelegeţi, să stigmatizaţi tot ce nu vă seamănă, doar pentru că trăiţi după ideea cum că “ştiţi totul”. În realitate, vorbind în sistemul vostru de valori, nu ştiţi nimic, ba mai mult decât atât, orice prost din lumea asta poate “şti”, important e să “înţeleagă”, deci “a şti” e irelevant. Voi nu înţelegeţi nici măcar faptul că nu ştiţi (încă) nimic…
Crezându-vă omniscienţi şi purtându-vă egocentric, vă vedeţi perfecţi, iar pe toţi ceilalţi inferiori, plini de defecte, mici şi neînsemnaţi în faţa măreţiei voastre…ceea ce poate sunteţi, deşi, iarăşi, e lipsit de importanţă practică. Nu ştiţi să ascultaţi decât propria voastra voce în timp ce vă invocă suav ode închinate vouă şi numai vouă. Asurziţi şi îmbătaţi de glasul minunăţiei pe care o reprezentaţi, nu veţi auzi niciodată zgomotul pe care-l face în aer sabia ce vă va taia odată capul…
Vi se pare atât de penibil să ai pasiuni, pentru că voi nu le aveţi, vi se pare patetic să fii sensibil, pentru că voi nu puteţi fii, vi se pare jalnic să fii un nebun frumos, pentru că voi sunteţi prea frustraţi pentru a putea face vreodată o nebunie frumoasă, vi se pare atât de ciudat să ai mici “ciudăţenii”, tocmai pentru că voi aveţi numai ciudăţenii, şi sunt atât de multe încât vă derutează, vă taie contactul cu realitatea şi vă fac să nu vă daţi seama cât de înguşti sunteţi la minte în eterna voastră cruciadă de a părea cei mai normali. Uitaţi că sunteţi şi voi tot atât de “ciudaţi” în nişte comportări precum sunt toţi cei pe care-i dispreţuiţi…am, însă, un gând straşnic: de ce nu v-aţi zdrobi voi capetele în “ciudaţeniile” mele?
În lipsă de idei, căutaţi vinovaţi, neavând argumentaţii, preferaţi să urlaţi precum şacalii, gândindu-vă că intimidaţi. Sunteţi doar amuzanţi…sunteţi amuzanţi pentru că ador să vă ascult ţesând cu stângăcie un plauzibil stânjenitor. Cred doar ceea ce văd şi simt, niciodată ceea ce trâmbiţaţi voi sus şi tare, şi chiar dacă nu v-o spun, vă simt adevăratele gânduri de fiecare dată, vă ştiu reacţiile înduioşător de previzibile cu mult înainte de a le avea. Nu v-o spun pentru că-mi place să vă fac jocul, să văd cât de proşti îi credeţi pe ceilalţi, că sunteţi voi cei mai deştepţi, lucru deja axiomatic, însă de fiecare dată trageţi nădejdea că, de ultima oară de când mi-aţi testat credulitatea, m-am prostit şi mai rău, şi că vă absorb, îmbătatşi prosternat,  minciunelele. Atâta vreme cât nu vă recunosc de profesori, nu dau doi bani pe lecţiile voastre de (i)moralitate! 
N-aveţi nimic pentru că nici măcar nu încercaţi să aveţi (poveştile în care unu’ a borât, după care aţi tras la sorţi cine haleşte cu linguriţa nu se pun, deşi pariez că v-aţi distrat grozav şi credeţi că sunteţi super cool, nu nişte nătărăi ca mine). Aveţi doar foarte mult tupeu şi speranţa că atunci când vă veţi fi încheiat recitalul de critici şi vă veţi fi golit încărcătoarele de dejecţii aruncate cu generozitate, point-blank, nu voi mai fi în picioare. Atunci, însă, vine rândul meu, Butch Cassidy-style."

Monday, August 2, 2010

Util şi după 20 de ani

Libertatea a publicat, în premieră mondială, cele mai recente poze cu Ceauşescu de când a tras el adânc în piept rafala plutonului de execuţie. Singura utilitate a acestor imagini cred că este cea de mai jos.

Tuesday, July 27, 2010

Cover my ass, adică preluaţi-mă de cur!

"Don't mistake lack of talent for genius"
Peter Steele
Îmi dau şi eu seama că am, de cele mai multe ori, tendinţa de a trăi şi scrie în superlative de moment, gen "cel mai mult urăsc asta sau ailaltă", deşi este mai evident ca ţărănia lui Gerard Butler că de fiecare dată "cel mai" este altceva. Cu alte cuvinte, mă enervează atâtea lucruri încât am decis să aplic principiul rotaţiei cadrelor, tocmai pentru a nu le discrimina. 
În perioada asta am o nedumerire care, cum altfel, îmi crează şi o iritaţie supranaturală: nu înţeleg existenţa pe lume a muzicanţilor. Prin muzicant, amicu' Băra traduce un individ aproximativ penibil, de prost gust şi lipsit de talent sau ambiţie, care cântă preluări, coveruri, evergreen-uri şi alte băşini sinistre pe la nunţi şi agape corporatiste, genul muzical neavând nicio importanţă în definirea personajului. Şi acum ajungem la o altă curiozitate pe care o am: ce te poate determina ca mire, naş, director al unei firme, să-i dai bani unui nefericit care imită nişte cântăreţi. Să zicem că eşti mare fan Shakin Stevens şi vrei să te shakin' la petrecerea de Crăciun: ori îl chemi pe el, dacă îţi permiţi, ori pui dracu' un CD, de ce pula calului ai plăti un trist din Podu' Olt care să-l imite ridicol? Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi, există mii de proşti care plătesc muzicanţi.
Nu mă bag în zona muzicii populare şi de petrecere, că nu mă pricep şi nici nu mă interesează să mă pricep, problema mea este cu cei care cântă "muzică uşoară".
N-am nimic cu formaţiile care preiau piese pentru un tribute album sau care fac mişto de muzica unora, gen Me First and the Gimme Gimmes, în schimb nu-i înghit p-ăştia care vor să facă bani din talentul şi inspiraţia altora. D-aia cred că îl urăsc intens, în subconştient, pe Eric Clapton. Doar că diferenţa dintre Clapton şi prăpădiţii români e că Eric poate fi, uneori, şi muzician. În loc să preia Sinatra, el a fost mai subtil, s-a dat după J.J. Cale sau Robert Johnson.
De aceea, afirm tare şi răspicat că am ajuns să detest anumite piese şi anumiţi cântăcioşi doar pentru că nişte rupţi în cur le-au preluat cântecele până la depigmetarea pe fond nervos a firelor de păr din cur. Aşadar, orice fomist care cântă pe la nunţi nu ratează niciodată următoarele "şlagăre":

1. Tom Jones - Sex Bomb şi Delilah. Bine, în afară că nu-l suport pe Tom Jones pentru că e un ţărănoi nefericit care-şi expune excesul de testosteron pe unde poate, Sex Bomb, cel puţin, e hitul pulii mele, că s-a ascultat o vară la Ibiza nu înseamnă nimic.
2. Joe Cocker - You Can Leave Your Hat On - dumnezeule mare, sfinte căcat, nu cred că există concurs de miss piranda, nuntă sau petrecere de corporatişti la care să nu se cânte mizeria asta sinistră, coloană sonoră a unui film la fel de sinistru, cu un Mickey Rourke aflat în cel mai sinistru moment al carierei actoriceşti.
3. Frank Sinatra - My Way şi New York, New York. Pe motiv că publicul e habarnist, muzicantul trăieşte cu impresia că preluând My Way, oamenii vor exclama "ce voce are ăsta", cumva piesa fiind garanţia calităţilor sale vocale. A propos, singura versiune beton a acestei apocalipse sonore e făcută de Sid Vicious de la Sex Pistols, care şi-a băgat scurt pula în ea. D-aia a ieşit bine. Probabil că şi pe el îl exasperaseră atâtea preluari...
4. Dean Martin - That's Amore şi Mambo Italiano. De fapt, ar trebui extinsă discuţia la majoritatea Rat Pack-ului (Sinatra, Sammy Davis Jr. şi Dean Martin), despre care se crede că ar fi nişte voci fabuloase, ori dacă îi preiei, automat eşti şi tu o voce fabuloasă. Ceea ce mi se pare de două ori fals, tot atât de fals pe cât Andra ar fi o bună cântăreaţă.
5. Creedence Clearwater Revival - Have You Ever Seen The Rain şi Proud Mary. Creedence e chiar o trupă okaish, păcat.
6. Elvis - orice, cu excepţia "In the Ghetto", pe care n-am auzit s-o fi preluat cineva până acum. Şi aici se aplică regula de la Sinatra şi Dean Martin, vezi Doamne, dacă Elvis era regele rockului, atunci şi eu, muzicantul mort de foame, sunt măcar un marchiz, ceva, acolo!
7. David Lee Roth  - Just A Gigolo/I Ain't Got Nobody. Mai nimeni nu ştie că şi Roth, pasionat de tot ce însemna Las Vegas, a preluat două american standards fără nicio legătură unul cu celălalt, cântate ca un medley pentru prima oară prin anii '50 de Louis Prima.
8. Robbie Williams  - Feel şi You Know Me, astea-s mai noi, dar la fel de odioase. Robbie a făcut o chestie tipică de şmenar muzical, a tras un concert la Royal Albert Hall, în care a cântat numai şi numai standards (The Rat Pack vă spune ceva? ), iar acum lumea crede despre el că are voce. Prin tranzitivitate, muzicantul crede acelaşi lucru despre el însuşi.
Astea îmi vin acum în minte, probabil sunt şi altele, cu siguranţă sunt şi altele. 

Principala problemă e că în România se ascultă şi se cântă enorm de multă muzică proastă, pe fondul lipsei de educaţie. D-aia ajunge mare vedetă un alt muzicant cleios şi greţos, Bănică Jr. Pentru că oamenii sunt mult prea needucaţi să ştie cum fură el de la Shakin Stevens, de la Elvis, de la Blues Brothers şi de unde o mai fi furat. 
Şi o întrebare de final: câţi dintre muzicanţi cântă "Don't Stop Believing"? Niciunul? 

Thursday, July 15, 2010

Kein Mitleid Für Die Mehrheit sau cum să mori ca un gândac

Din instinct de conservare şi din respect de sine, refuz să scriu sau să vorbesc despre subiecte penibile, cum ar fi, de exemplu, că o cântăcioasă pe care omeneşte nu o puteai asculta fără o doză serioasă de insulină în venă, a dat pe gât o căldare din pesticidul cu care salvezi cartofii de dăunători. Astăzi voi face, însă, o derogare.
Nu mi-e milă de sinucigaşi, n-aş vrea să-i fac proşti, pentru că poate nu sunt proşti, însă sunt foarte deranjaţi pe la cucurigu. Există, însă, sinucigaşi şi sinucigaşi. Kurt Cobain, de exemplu, cadra cu gestul: era tot timpul deprimat, succesul îl copleşea pentru că nici nu şi-l dorise, pula mea. Dead de la Mayhem la fel: povestea fără oprire despre cât de neînţeles se simte el în lumea civilizată, stătea ore în şir prin pădure, inhala dintr-o pungă în care ţinea un corb mort, să adulmece mirosul morţii, e o urmare firească, până la urmă, să se trimită singurel, ramburs, cu Prioripostul, către la naiba. 
Există şi stilul de sinucidere Chris Benoit, şi, după mine, mai există un singur stil cât de cât onorabil de sinucidere, fără să pari un prost disperat. Să zicem că ţi-ai pus gând rău, până şi pentru că nu te mai simţi frumoasă, chiar dacă motivul ăsta e ultra-mega-uber idiot. Dacă, totuşi, te suspectezi de vagi urme de inteligenţă, îţi dai singur(ă) seama că motivaţia de mai sus candeşte de penibil, aşa că joci puţintel teatru, să pari profund şi ideologic: îi laşi lu' bărbatu-tu un SMS simplu cu "Allahu Akbar", după care te detonezi în pivniţa blocului, ca treaba să arate a atac terorist. Măcar aşa nu te vor compătimi babele cu "vai, săraca" şi vei câştiga respectul lumii arabe. Seppuku nu se pune, ăla e o chestie de onoare pe care noi, caucazienii, nu o vom înţelege şi avea niciodată.
Apoi, n-am înţeles de ce se organizează funeralii naţionale pentru o histrionă care n-a găsit o altă cale de a reintra în atenţia publicului decât gâlgâind ce-a găsit prin debara. Mă iertaţi, dar nu e nici Richard Inimă de Leu, nici Marilyn Monroe, e Mădălina Manole. And who the fuck is Madalina Manole? 
Într-o vreme în care afonii deveneau faimoşi oameni de radio, analfabeţii scriau la ziare, hâdele prezentau ştiri la teveu, iar ţesătoarele mureau după Petre Roman, şi Mădălina Manole trăia cu impresia că e vedetă. Gigi Gheorghiu, care, stupoare, încă nu s-a sinucis, iar de frică să nu o facă, TVR 2 l-a chemat azi la o emisiune estivală, zicea că Mădălina Manole s-ar fi sinucis de tristeţe că niciun post de radio nu dorea să-i difuzeze muzica. Păi eu n-ar trebui să mă sinucid că toate posturile de radio dau Inna? Gabriel Dorobanţu ce să mai facă atunci? Cred că nici o fostă soacră nu-l mai ascultă de când e Smiley pe piaţă. A propos de asta, trebuie neapărat să vedeţi "The Story of Anvil", un documentar fabulos despre ceea ce înseamnă să ai ghinion în carieră, nu labe de pre-menopauză.
Încă o dată îmi dau dreptate când cred că majoritatea femeilor sunt de un egoism rarisim când vine vorba de făcut un copil. L-am făcut...aoleu, păi nu sunt deloc aşa fericită, ce pula mea mă fac? Doar nu trebuie să stau să-l şterg la cur şi să aştept 18 ani până creşte? Adică e culeanu să vină revistele glossy să mă fotografieze cu el în braţe, să mă coafeze Geta Voinea şi să mă îmbrace Bote, să zic eu cum sunt cea mai fericită femeie din lume, iar sentimentul de împlinire pe care îl am când strâng "micuţul" la piept nu se compară cu nimic, da' ăsta chiar se cacă pe el? Din două în două ore? Păi nu aşa ne-a fost vorba...ce dracu', nu e corect, oare şi al lu' "ailantă" face la fel? Sau am nimerit eu unul defect? Nu, nu, eu nu mă mai simt frumoasă şi cred că am căcat pe sub unghii...gata, nu mă mai joc, mă sinucid, sâc! 
Îngrozitor e că peste o lună sau două, doamna gospodină îl va trimite pe soţul Nelu până la chioşcul de ziare, să ia  Gazeta Sporturilor cu CD-ul "Best of Mădălina Manole - A Bug's Death", şi după prima ascultare îşi va spune ca pentru sieşi: "nu mă mai simt frumoasă...m-aş sinucide ca o artistă, dar dacă mă bate Nelu?"

Monday, July 12, 2010

Viraju' Băra

Orice pilot care se respectă are propriul său viraj, de obicei ăla în care l-a chemat Sfântu' Petru să facă schiţa accidentului în faţa comisiei de expertiză formată din Sfântul Duh, Tatăl şi Fiul. Mai nou mi-am tras şi eu un Tamburello personalizat, la intersecţia dintre Şoseaua Ştefan cel Mare şi Calea Floreasca, în sublimul Bucureşti. Norocul meu şi ghinionul vostru e că (încă) am scăpat! Se zice că răul nu moare niciodată, acu' rămâne de văzut dacă sunt sau nu cu adevărat rău. Evaluaţi "lucrarea" în imaginea de mai jos:

Mishteaux e că după 2 săptămâni în service-ul dealerului autorizat arată aşa: :D Cică a luat foc!
Îmi place că acum, până află băieţii cauzele incendiului (să fie un scurtcircuit, pe motiv că în loc să lipească firele cu bandă izolatoare, le-or fi lipit cu scuipat?), mă dau cu o Ibiza model nou, pe care am timp să o forjez, să văd dacă-şi merită banii.




Apdeit: Le-am scris prietenilor de la Prin Braşov şi o recenzie a noii maşini. Articolul se găseşte acilea.


Şi acum, fanii sunt rugaţi să voteze "bodykit-ul" favorit!


Maşina lui Băra e mai sexy:

Monday, June 28, 2010

Cronică dă concert sau SLEIĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂĂRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRRR!!!!!!!!!!

Imediat după AC/DC scriam că nu va fi un live report, ci o cronică de moravuri, acu' e taman pe dos, mănânc căcat despre muzică, dar nu iert nici moravurile. M-am dus la Sonisphere Romania, doar în cea de a doua zi, o dată din raţiuni financiare, cel puţin pentru prima zi, a doua oară din considerente de respect şi instinct de conservare. Manowar mi-a ajuns anul trecut, Accept cred că aş fi văzut, Paradise Lost e ascultabil doar pe CD, de Volbeat n-am
auzit şi nici nu cred să-mi doresc o schimbare în ceea ce-i priveşte, cine pula mea sunt Orphaned Land şi cu asta cred că explic pe înţelesul tuturor de ce am sărit din schemă prima zi. Acum, o să încerc să mă abţin cât voi putea de mult pe tema "da' la ramştain nu te-ai dus?" şi să abordez problema cu un maximum de delicateţe de care pot da acum dovadă. Când a murit belitul de Layne Staley cred ca a fost una dintre cele mai fericite zile din viaţa mea, acu' că nu mai e, am început să tolerez Alice in Chains, dar să mă duc la un concert cu ei, peste cadavrul meu, cât despre Rammstein, Laibach pentru virgine nu servesc.
Şi aşa ajung la cea de a doua zi, aia cu Big Four of Thrash, stil muzical extrem de aproape sufletului meu chinuit de atâtea şi atâtea metale. Nu ma voi lamenta că thrash fără Testament, Overkill, Flotsam & Jetsam sau Exodus nu e thrash, comentez evenimentu', dar până acolo să încep cu moravurile.
Tot ce-am scris la AC/DC e valabil şi acum, berea fute tot spectacolul, sau, mai bine zis, prostia băutorului de bere, care alege să se facă pulă şi să nu mai ştie la ce concert a fost. Doi - ţăranii, cocalarii, idioţii, hipsterii şi proastele venite doar pentru că dă bine să te lauzi la departamentul de contabilitate că ai fost la Metallica distrug aceste concerte. Marş, în morţii mamelor voastre, la Massive Attack, futu-v-aş să vă fut!
Şi ca să vedeţi că nu o ard în nasoale fără o bază, urmează nişte poze edificatoare, cu nişte comentarii impertinente pe lângă.

Ăsta era chiar băiat-salon, în afară că arăta ca un strungar, că avea (cred) "şalopeta" pe el, şi că puţea apocaliptic, ca şi cum în el muriseră duzini întregi de şoareci, n-aveai ce să-i reproşezi. Cel mai probabil fan Megadeth...

Favoritul meu, de departe, era venit cu prietenii săi foarte idioţi din Timişoara. Tot recitalul Slayer a stat cu spatele la scenă, rânjind încântat către haita care-i făcuse cea mai mare bucurie din viaţă: îl luase din faţa calculatorului unde zi-lumină face laba la poze de pe Facebook sau hi5, ba chiar, drept bonus, a avut voie să bea şi bere. Lumea era a lui!


De asta ador eu Metallica, pentru că acesta le reprezintă fanul prin definiţie. Domnul din imagine făcea parte dintr-un grup mai larg de, estimez eu, băcăuani, cu toţii purtau şepci şi treninguri, paporniţa la picioare, erau bine aghezmuiţi şi mormăiau la telefon, pesemne către soţiile şi mamele lăsate acasă să se lupte cu inundaţiile, versurile de la "One".
Mai am şi alte poze, de exemplu cu unu' de la Evenimentul Zilei şi prietena, foarte nemulţumită că nu vedea de mine şi de frati-miu, tipa semănând leit cu Klaus Meine de la Scorpions, ceea ce nu e deloc entuziasmant pentru feminitatea ei, dar mai ales pentru el, care, tehnic, îl fute pe Meine.

Destul cu discuţia despre oameni, trecem la muzică şi o să încep cu Anthrax, primii urcaţi pe scenă. John Bush e un vocalist de milioane, însă Anthrax înseamnă Joey Belladonna, abia re-reîntors în formaţie. Nu o mai ard aiurea în băşini şi spun că Anthrax au fost de departe cei mai buni în materie de comunicare cu publicul, dinamică scenică şi bună dispoziţie, iar faptul că au cântat primii mi se pare o uriaşă nedreptate. Setlistul a fost ales cu multă atenţie, personal visam la Caught in a Mosh de când eram puştan, iar Antisocial mi-a pus capac definitiv. Au vorbit puţin, dar foarte inteligent, fără gimmicks penibile şi inutile, Charlie Benante e încă un tobar de milioane, ce mai, I was sold! De fapt, pe undeva mă aşteptam să fie atât de buni, n-a fost cine ştie ce revelaţie de dimineaţă în pişat.

Megadeth nu mi-a spus mai niciodată multe, mă scoate din sărite Mustaine cu atitudinea lui de rock star, am şi o confirmare sigură a răşinilor cumplite din capul individului, însă nu pot nega faptul că e un chitarist senzaţional. Din păcate vocea a sunat ca o pulă, din păcate Dave Mustaine e prea infatuat ca să comunice cu publicul, din păcate nici nu au foarte multe "hituri" (Symphony of Destruction şi A Tout Le Monde au constituit excepţiile), din păcate Mustaine e şi un mare ipocrit, din fericire s-a întors Dave Ellefson la bass. Cu toate astea, nu mă pot supăra foarte tare pe ei...

Nici la capitolul Slayer n-am stat vreodată foarte bine, nu sunt nici măcar un ascultător inveterat de Slayer, darămite să mă stigmatizez cu apelativul "fan", însă ceea ce s-a întâmplat sâmbătă pe scenă m-a dat, literalmente, jos de pe căcat. Slayer a fost SINGURA trupă care s-a bazat doar pe muzică, fără "show", fără glumiţe penibile cu publicul, fără "you are great, we love you", doar un traforaj viteză executat perfect. Aşa ceva n-am văzut de când mă ştiu, oamenii ăştia n-ar trebui lăsaţi să umble singuri pe stradă, sunt mult prea "periculoşi", Kerry King e fabulos, Araya, deşi nu mai are voie să facă deloc headbanging, stăpânea întreaga scenă, Hanneman e fără greşeală, dar marea senzaţie este acest unic Dave Lombardo, care bate cu o viteză şi cu o precizie de ceas elveţian. Dar nu ăsta mi se pare lucrul cu adevărat senzaţional, ci faptul că nu transpiră, nu oboseşte, e proaspăt, calm şi detaşat după fiecare piesă, de parcă ar fi folosit beţele alea la balotat mâncare chinezească, nu la tobe. Nu ştiu dacă în acest moment există toboşar mai bun ca Dave Lombardo în lume. U-L-U-I-T-O-R! Tot la Slayer s-a rupt şi mulţimea, m-a prins moshala în plin War Ensemble, dar nu mai conta nimic. Pe scurt, din câte formaţii am văzut în această viaţă, Slayer au dat clasă tuturor, tocmai pentru că nicio secundă n-au păcălit muzica, iar încheierea cu Raining Blood a fost sfârşitul lumii!

La urmă au urcat şi preferaţii prostimii, Metallica, despre care părerea mea e arhicunoscută: nişte mari oportunişti, în cel mai fericit caz mediocri, iar plasarea după Slayer le face cel mai mare deserviciu, până şi necunoscătorii realizând cât de subţiri sunt, prin comparaţie. Norocul Metallica se cheamă Kill'em All, Ride the Lightning şi, parţial, Master of Puppets, în rest, piese pentru lăbarul care crede că dacă ascultă Metallica, e şi mare roacăr. Îndrăznesc să spun că mi s-au părut foarte plictisitori, s-au bazat pe căcaturi poponăreşti gen "vă simteţi bine?", artificii & shit, iar Lars este incredibil de prost şi penibil, cred că şi mă-sa e în stare să bată mai bine. După primele beat-uri era transpirat precum Cotabiţă în zi de graţie şi mă gândeam la Dave Lombardo, care se oferise de multe ori să-l înveţe arta mânuirii tobelor. Recitalul Metallica a fost salvat de bis, când a mers un cover după Queen, dar mai ales cele două bucaţi de pe primul album, Hit the Lights şi Seek and Destroy. Ăla a fost singurul moment în care am simţit că, după două ore de aproape sinistră masturbaţie, am ascultat şi ceva thrash.
Topul personal arată, aşadar, după cum urmează:

1. Anthrax sau Slayer (Anthrax pentru atmosferă, Slayer pentru tehnică şi valoare)
2. Megadeth
.
.
.
.
.
.
10. Metallica (păcat de Trujillo, îşi pierde vremea cu prăpădiţii ăştia)
O întrebare retorică de final: oare de ce plătesc unii 200 RON pentru a se face mangă, pentru a sta cu spatele la scenă, pentru a vorbi la mobil şi pentru că le-a zis colegul de birou de Slayer că e culeanu?

Wednesday, June 23, 2010

Chestii bărbăteşti

O să intru direct în subiect, fără a mai pierde vremea cu introduceri penibile. După mine, jocurile video reprezintă una dintre cele mai fine şi mai bărbăteşti îndeletniciri rezervate omului inteligent. Idioţii vor fi imediat tentaţi să le catalogheze drept infantile, patetice, pierdere de vreme şi bani, etc. De aceea, simt acut nevoia de a le fute mumele-n cur pentru modul superficial în care judecă nişte lucruri pe care nu le cunosc decât din poveşti. Muie cu tone de căcat şi femeilor isterice care fac ca toate visele când soţii sau prietenii lor pun mâna pe un gamepad! De jocuri te mai vindeci, de prostie, niciodată! Şi acum, odată încheiate invocaţiile către muză, pătrundem în miezul temei jocurilor video.

Un bărbat adevărat, pasionat de jocuri, recunoaşte şi respectă două reguli de bază:
1. poartă întotdeauna în bagaj o consolă portabilă sau măcar un laptop pe care să poată juca ceva de bun simţ, deşi laptopul, părere strict personală, ucide într-o uriaşă măsură ideea de portabilitate ludică.
2. o cameră mică înseamnă un televizor FullHD cu diagonală imensă.

Alte reguli: Niciodată nu substitui viaţa socială cu jocurile, niciodată nu refuzi un lucru sau o activitate doar pentru a te juca (cu excepţia sexului, care e, oricum, ocupaţie de târlan fără carte), niciodată nu te joci ca un animal în loc să-ţi îndeplineşti îndatoririle casnice, niciodată nu eşti un adolescent acneic şi supraponderal care vrea să-şi găsească refugiul în lumea virtuală, eşti, aşa cum spuneam mai sus, un bărbat fin, un connaisseur, a cărui pasiune stabileşte de la bun început nişte linii de demarcaţie peste care nu se trece.
Da, există foarte multe jocuri oribile,jocuri pentru decervelaţi, jocuri din care nu înveţi nimic, jocuri care reduc mentalul la binar, jocuri care ar trebui interzise pentru simplul motiv că sunt foarte proaste, jocuri pe care le joacă o lume întreagă tocmai pentru că sunt foarte proaste, jocuri pentru care mama sau prietena au tot dreptul să te certe fiindcă te insulţi jucându-le. Şi în lumea jocurilor video, treaba merge ca şi în viaţă: fineţea este cea care face diferenţa dintre domn şi mârlan, între muzician şi muzicant, între jucătorul elegant şi "gamerul" vulgar.
Nu eşti niciodată fanboy, ţine bine minte asta! Niciodată! Nu există platformă perfectă, există doar jocuri perfecte, indiferent de imperfecţiunea platformei, iar datoria ta e să le joci, pentru că sunt o formă de cultură şi de educaţie. Îndrăznesc să spun că am învăţat mult mai multe din jocuri decât am făcut-o din şcoală sau din cărţi, dar am şi jucat adevărăciuni, nu căcaturi de neam prost, şi ori de câte ori am dat de o informaţie, de un nume, de un termen, am vrut să ştiu ce înseamnă el. Mergând pe cale inversă, plecând de la un simplu nume, poţi afla enorm de multe chestii fascinante, lucruri despre care nici măcar nu aveai habar. Au jocurile video, aşadar, o parte educativă? Oh, da!
Intrând şi mai adânc în subiect, spuneam că nu îmi plac fanboyşii sau oamenii cu idei preconcepute. M-am jucat pe Atari 2600, pe NES şi SuperNES, pe Sega MegaDrive, pe Gameboy, pe PC, pe Playstation şi pe Nintendo 64, din păcate n-am pus mâna pe un Dreamcast, toate au avut jocuri minunate. N-aş putea decreta că platforma X e mai tare ca platforma Y sau că V crează jocuri mai bune ca W, chiar dacă sufletul meu face şpagatul între barca Nintendo şi barca Sony. Cu toate astea, există un singur producător pe care-l urăsc din tot sufletul pentru că încearcă să cumpere cu sute de milioane de dolari pasiunea ludică: Microsoft şi mizeria lor de Xbox. Ai lui Gates încă mai cred că milioanele alea pot ţine loc de imaginaţie, de geniu creativ sau de tradiţie. Din fericire, deşi americanii sunt proşti de băune şi cumpără Xbox, pe termen lung, Microsoft termină cursa întotdeauna pe ultimul loc. Nu mă interesează Halo, Fable, Gears of War şi ce alte exclusivităţi constipate şi lăudate cu forcepsul au cei de la Microsoft, ducă-se pe sfânta pulă, în lumea mea n-au ce căuta asemenea negustori jidani. Lăcomia i-a pierit pe mulţi şi-i va pieri şi de azi înainte!
Şi până să ajung la câteva titluri pe care le joacă un domn, trebuie să vă spun ce joacă mârlanul. În pole position, undefeated, undisputed, champion of the world, Counter Strike. Este definiţia mârlăniei în lumea jocurilor video, este echivalentul grătarului făcut cu "băieţii" la iarbă verde, este ultrasul retardat al industriei de entertainment, voma din spatele blocului şi împuţitul care candeşte pestilenţial în tren sau în metrou. Lexicul meu nu conţine suficiente cuvinte care să definească supremul jeg pe care îl reprezintă Counter Strike.
Imediat după "Cantăr" vin la braţ FIFA, Need For Speed-urile post-Porsche Unleashed şi seria Grand Theft Auto. Ultimul exemplu reprezintă un caz special pentru că nu e sub nicio formă o serie proastă, doar că ţăranii n-au înţeles ironia din spatele fiecărui joc şi faptul că nu se iau în serios, astfel GTA ajungând sinonim cu belitul care ascultă hip-hop, e white-nigger şi pasionat de cultura de ghetou.
Fără a le considera gregare, eu personal n-am putut juca strategii în timp real sau pe ture (nu concep că trebuie să adun lemne ca să "construiesc" trupe), simulatoare economice, managere de fotbal, sporturi în general, tech-demouri a la Crysis sau Far(t) Cry, plus Solitaire, pe care nici nu l-am atins vreodată.
Atunci, ce jucăm? În opinia mea, şi fără a încerca vreo ierarhizare, un individ care se consideră pasionat de cultura jocurilor video nu are voie să rateze următoarele jocuri/serii:

1. Doom, indiferent că e primul, al doilea, Ultimate Doom sau Doom 3, reprezintă first person shooterul prin definiţie. Doom trebuie să fie minimalist şi a rămas minimalist, în pofida criticilor, Doom nu are poveste, ci atmosferă, unica menire a lui Doom e să împuşti imps şi e al dracu' de eficient la asta. Ah, şi BFG-ul...

2. Diablo, cred că singurul motiv pentru care mi-aş mai cumpăra acum un PC nou. Diablo are o mecanică de joc extrem de simplă, care, pe undeva, seamană cu cea a lui Doom: curăţă donjoanele de inamici, colectează prada, vinde-o în oraş pentru arme şi vrăji mai bune. Cu toate astea, dă dependenţă instantaneu şi e cel mai bun remediu pentru orice relaţie abia terminată sau neîncepută. Pe verificate!

3. Planescape Torment este, cred eu, cel mai bun western RPG făcut vreodată. Fiind atât de bun, nu s-a vândut mai deloc, pentru că a îngrozit gibonul: în loc să dai cu barda, citeşti sute de mii de linii de dialog. Povestea e absolut fascinantă, fără dubiu, munca unor genii. E imposibil de descris, măcar l-am cumpărat original. :D

4. Mafia e GTA-ul omului rasat, e Don Vito Corleone al jocurilor video, în timp ce GTA ar fi Ciupanezu', dacă mi se permite o asemenea comparaţie. Unul dintre puţinele jocuri fără happy-end, unul dintre puţinele jocuri făcute cu sufletul, nu cu gândul la bani. Doamne, ce atmosferă...

5. Max Payne părea doar un tech demo făcut de cei care lucrau la 3DMark, însă a ieşit unul dintre cele mai bune jocuri pe care am pus mâna, cu o poveste noir de milioane, cu o moralitate discutabilă a tuturor personajelor şi cu ceva ce se numeşte "bullet-time" şi care e incredibil!

6. Uncharted (seria): dacă nu ar fi existat Uncharted, probabil scriam Tomb Raider. Uncharted, mai ales partea a doua, e Tomb Raiderul ţinut pe steroizi, infinit mai amuzant şi mai bun. Contează şi realizarea, care te pune-n cur. Unii spun că e cel mai arătos joc făcut vreodată.

7. Soulcalibur/Tekken: nu mă dau în vânt după beat'em up-uri, însă trebuie să ai măcar o dată contact cu ele. Da, Mortal Kombat e o legendă, da, Street Fighter e şi el o legendă, Tekken, însă, mi se pare infinit mai tehnic. Soulcalibur e, practic, Tekken cu arme, d-aia le-am luat la grămadă.

8. Deus Ex. Capodoperă! Paradoxal, mie personal mi-a plăcut mai mult a doua parte, e mult mai nebună, în sensul bun al cuvântului. Nu există film sau joc care să definească mai bine cyberpunk-ul în cea mai pură formă a sa ca Deus Ex. Poate doar Blade Runner...

9. Fallout 1 şi 2, cu tot respectul pentru Bethesda, 3-ul e altceva. Fallout e cel mai dement joc pe care l-am jucat vreodată, şi totodată cel mai bun argument pentru faptul că realizarea grafică nu contează. Fallout-urile au arătat ca o budă şi la vremea la care au fost lansate, însă umorul şi povestea au compensat din plin.

10. Super Mario 64 e primul joc care foloseşte cu adevărat a treia dimensiune şi o face perfect. La dracu, e aproape jocul perfect, nu-i poţi reproşa NIMIC, e fără greşeală.

11. Legend of Zelda: Ocarina of Time este chiar jocul perfect. Punct! Nu o spun doar eu, ci majoritatea celor care au habar de jocuri video. Lunile trecute am dat, după foarte mulţi ani, de ceva care fură cu nonşalanţă din Ocarina of Time, Darksiders, însă fură atât de frumos încât e el însuşi o plăcere, departe de a fi perfectă, dar, totuşi, o plăcere.

12. Devil May Cry: e brutal, e exagerat, e japonez şi e neîndurător cu novicii. Devil May Cry e singurul joc care nu prea te duce de mânuţă docil, până la final. Îţi aruncă în faţă milioane de demoni, te obligă să-ţi drămuieşti cu spaimă ultima fărâmă de viaţă, iar la final îţi trânteşte un calificativ D pe motiv că n-ai avut niciun fel de stil în realizarea combourilor. Briliant!

13. God of War: satisface nevoia esenţială de violenţă a fiinţei umane. God of War nu-şi propune decât să-ţi umple ecranul cu sânge, şi o face în cele mai brutale moduri, la care nici nu te-ai fi gândit. Şi, ca să vezi, reuşeşte. Ca punere în scenă, mecanică şi fun-factor, e şi el perfect!

14. Metal Gear Solid: am lăsat la urmă cele mai bune jocuri pe care le-am jucat vreodată, şi se poate să fiu foarte subiectiv acum. Analizat pe componente, MGS e plin de imperfecţiuni, uneori e propriul său duşman, de şi mai multe ori îşi dă singur la picioare, sunt zeci de minute în care urmăreşti un cutscene care nu dă semne că s-ar termina, însă atenţia obsesivă pentru detalii, realizarea, vocile, atmosfera, toate aceste imperfecţiuni reuşesc să creeze o senzaţie totală.
Ajunge, acum chiar că par un puştan obez, plin de coşuri, care stă toată ziua în casă şi joacă AD&D în universul Forgotten Realms.