Monday, September 28, 2009

Confesiunile unui golănaş

Titlul ar fi sunat mult mai bine în engleză, "Confessions of a bully", însă m-am jurat să nu o ard corporatist în romgleză pe blogul ăsta de doi bani. Nu că nu mi-ar plăcea engleza, nu că n-aş găsi-o mult mai explicită în anumite circumstanţe, atâta că, m-am gândit eu, amintindu-mi o replică din "Snatch", de ce naiba am inventat limba română, dacă nimeni nu o vorbeşte? Prin urmare, scriem şi gândim româneşte...mă rog, parţial, cel puţin.

"De mic cred că am iubit violenţa, înclin chiar să cred că violenţa e parte din mine...cum văd ceva, simt nevoia organică să-l distrug, fără discriminare sau discernământ, într-un gest ce-mi conferă satisfacţii dintre cele mai fine. Cred că primul meu contact cu violenţa a fost atunci când, proaspăt ieşit din placentă şi, asistând îngrozit la modul în care ginecologul se apropia ameninţător de mine cu ceea ce, am aflat ulterior, reprezenta un bisturiu, dorind să mă separe de mamă, am încercat să-l strâng de gât cu cordonul ombilical pe care voia să-l taie. Cred că mi-am simţit intimitatea violată...
Pe colega de pătuţ am rupt-o cu bătaia: ţipa ca o isterică şi nu mă lăsa să mă odihnesc, dementa naibii! Cred că i-am tras un scuipat în faţă şi asistentei: de unde să ştiu eu că mă schimba de scutecele pline cu rahat? Am crezut că vrea să mă fure de haine...
La botez, trebuie să vă spun cinstit, m-am cam speriat, am crezut că e ca în "Lock, Stock & Two Smoking Barrels", unde Barry The Baptist era poreclit aşa pentru că îi îneca p-ăia cu datorii la şeful său. L-am confundat pe popă cu Barry, drept pentru care, când a dat el să mă vâre în butoiu' plin cu apă sfinţită, cu o mişcare-fulger l-am apucat de patrafir şi l-am tras cu capul în aghiazmă. Noroc cu cantorul, altminteri...
Până să mă dea la grădiniţă am stat cuminte, dacă trecem peste episodul în care i-am dat cu leagănul în cap lu' frati-miu. Totuşi, înclin să cred că a fost vina lui: se juca o copilă cu leagănul despre care vă spun, şi io i-am zis lu'frati-miu "ia treci tu prin faţa ei". El a trecut, iar aia l-a lovit. Bine...se pune şi asta, chit că a fost doar o violenţă morală.
La grădiniţă mă băteam...mă băteam de plăcere, cred, nu că mi-ar fi lipsit ceva. Ba da, îmi lipsea chiar violenţa. Ulterior am înţeles că e de căcat să te baţi fără să dai impresia unei mize şi am început să mă bat pe sandwich-uri...şi pe fete. În sensul în care le băteam pe fete. Vroia una să mă pupe, o văd că vine spre mine, şi iarăşi mi s-a făcut, brusc, teamă: dacă îmi dă porcină? Decizia s-a luat într-o fracţiune de secundă, fracţiunea de care am avut nevoie până să închid pumnul şi ochii: am pocnit-o de i-a dat sângele pe nas. Educatoarea m-a pus să stau la colţ şi să promit că nu voi mai face niciodată aşa ceva. N-am putut-o minţi; ştiam că a doua zi dimneaţă urma să mă bat din nou. Asta era plăcerea mea!
La şcoală nu m-am prea bătut...cred că li s-a făcut colegilor frică de firea mea brutală, după ce i-am umflat falca lu' Cărămizaru pentru că nu vroia să joace elastic cu mine. Am călărit-o în sensul violent al cuvântului şi pe tocilara clasei, dar l-a chemat pe ta-su la şcoală...ospătar era...m-a cam tras de urechi. Ăla m-a făcut, da' n-am rămas dator: l-am prins după ani la o nuntă, era cu tava în mâini. I-am pus scurt o piedică pe întuneric, şi, cum era el în cădere, aşa, mi-au intrat două croşee la pateu. "'tu-ţi rasa-n cur, băteai copii, 'ai?"
Mă rog, o să fiu sincer, pentru că aşa am fost o viaţă întreagă...mai băteam d-ăia din clasele mici, dar doar dacă nu vroiau să-mi dea de bunăvoie mâncarea lor. Taxă de protecţie n-am luat niciodată, nu mă confundaţi cu agenţii de pază, eu eram un domn. Nici mâncarea nu-mi trebuia, dar le-o luam să nu se prindă că-i bat de plăcere. Fire sensibilă cum mă ştiţi, dădeam franzela porumbeilor. Salamu' îl mâncam, de ce să mint...
Când am intrat la liceu, am descoperit eu o chestie foarte tare: dacă te amesteci în mulţimea de la avizier, poţi împărţi cu generozitate pumni şi coate, nimeni nu se va prinde că le dai tu. Afişarea rezultatelor e o formă precursoare de mosheală, vă spun eu! Dacă e liceul bun şi părinţii euforizaţi să vadă ce le-a făcut bitongul în care au băgat meditaţii ca Janis Joplin heroină, se poate lăsa cu "wall of death", suprema formă de violenţă metaliferă.
Chiar mi-a părut rău că am intrat de prima dată, am ratat astfel o trozneală de avizier suplimentară. A trebuit să aştept patru ani, până la bacalaureat, să mai am parte de aşa desfătare.
Am uitat să vă spun...deşi mă uitam la filme cu karate, nu le vedeam utilitatea. Ce atâta balet, d-aia e bătaia frumoasă, pentru că n-are coregrafie.
Prin liceu cred că mă maturizasem, nu mă mai încânta violenţa fizică, ci aia de limbaj, dar, mai ales, mă seducea instigarea la violenţă. De exemplu, le trimiteam ălora mai bine dezvoltaţi batiste mucoase ca şi cum ar fi fost din partea unora piperniciţi, iar ăştia mari îi luau la palme p-ăia micii. Mă uitam cu nesaţ la prăpădiţii ăia cum o încasau nevinovaţi...Cred că i-am mai pus odată uneia o cutie cu anticoncepţionale în ghiozdan, ştiind că nu se fute cu prietenul pe care-l avea; când a văzut ăla pastilele, a crezut că aia îl traduce. Jap-jap, două palme, sub ochii mei fericiţi...
Cred că am fost violent cu toate femeile din viaţa mea, fie ele profesoare, mama sau iubite...ţin minte că una îmi tot spunea că sunt "ciobeinăn", am...trântit...de masă..."

În secunda aceea, brusc, micul Mihăiţă se trezi din somn...se trezi acelaşi băiat slăbuţ, timid, fără respect de sine, ciudat, nătărău...visase că era un bully.