Friday, July 17, 2009

Ce începe rău se poate termina şi bine

Motto: "Nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii"
cel mai probabil, Nea Imi


Săptămâna trecută m-am "confruntat" cu una dintre realităţile cutremurătoare ale existenţei mele: se făcea că era imperios necesar să merg la o nuntă, eu urând, vorba americanului, by default, nunţile la români, pe care le consider nişte ţopârlănisme îngrozitoare. Ies prost pentru că mirii & their insane redneck posse, alias "aparţinătorii", vor să pară fini şi de bun gust, deşi încă au negreală de diferite provenienţe pe sub unghii, iar greierii le sar din pantofi, fideli explicaţiei potrivit căreia poporul român s-a născut la sat... poporul, cu tot cu eternitatea. În fapt, avem de a face cu o opulenţă forţată, obţinută pe credit de nevoi personale, dar la care iau parte ţărănoi ce cred despre dânşii cum că ar fi de o rasă pe care ar fi invidios până şi preşedintele monarhiei Norvegiei (sic!), "stil" ce, însă, nu-i opreşte să danseze sârbe din Balta Mare a Brăilei chiar şi la Buckingham Palace, asta în cazul nefericit în care tinerii însurăţei, mânaţi de un autentic parvenitism, au antamat castelul reginei Betty ca teatru al demersului lor de punere sub lumina reflectorului a indubitabilei obârşii săteşti.
Revenind de unde începusem să bat cu graţie câmpii, nu se punea problema să lipsesc, fiind vorba de cel mai bun prieten, plus că trebuia să mă şi asigur că o ia de soţie, la bine şi la rău, da' mai ales la rău, pe singura fată, dintre cele cu care fusese de a lungul vieţii, de care-mi plăcuse. Îmi plăcuse "pentru el", nu pentru mine şi "not sexually speaking", deci nu vă repeziţi cu ironii de autogară, perverşi micuţi ce sunteţi. Aşa funcţionăm noi doi, având o prietenie posesivă şi urând femeile din viaţa celuilalt, cu câte o excepţie, acolo...
Omul îşi dorea o petrecere a burlacilor, iar eu, ca "best friend" ce mă simt, am zis să o organizez, convocând alţi trei versaţi ca şi mine, adică tabula rasa în domeniu. După o hlizeală de vreo două ore, concluzia, evidentă, de altfel, a fost că nu avem nicio idee, mai ales că nu vroiam striptease şi nici băut de şampanie din curu' uneia, genul ăsta de distracţie părându-mi-se potrivit doar ălora care nu fut nimic, dar care se laudă că ar fi mari amanţi. După vreo câteva zile, s-a trezit unu' de care nu auzisem până atunci şi de care aş fi sperat să nu aud vreodată, cu un vagon de idei, toate proaste, dar definitorii pentru un labagiu ca el. Ideile conţineau cam tot ce urăsc eu în materie de prostie masculină: plimbat cu limuzine închiriate, râuri de băutură, striptease, cum altfel, cazinouri, d-astea. Ascultându-l, îmi imaginam cum aş avea cea mai intensă erecţie din această viaţa dacă în respectivul moment îmi scoteam şireturile de la Converşi şi-l strângeam de gât pe cretin cu dânsele, până i se bulbucau ochii.
Ca să nu ne mai pierdem vremea, n-am făcut ca el, am făcut ca mine şi s-a dovedit a fi una dintre cele mai tari seri de când mă ştiu, şi tocmai pentru că nu pregătisem mai nimic, am mers la "ce-o făta vaca" şi a ieşit monumental. Adevărul e că ne-a ajutat şi 'Ăl de Sus, cel mai meseriaş burlac, de până şi copilu' l-a făcut cu una cu care nu era însurat, trimiţându-şi printre noi un profet, fără de care eram duşi pe sfânta pulă, cu tot cu petrecere, ce se prefigura a fi o ucigătoare plictiseală, mai adormitoare ca orice interviu cu Patriciu.
Nunta în sine a fost cutremurător de normală: nu tu manele, nu tu populare, nu tu neamuri proaste cărora să le sune telefoanele cu ultimele hituri de pe Taraf TV, nu tu opulenţă...o nuntă de oameni zdraveni la cap, dotaţi cu bun gust, care au avut grijă să invite, în cea mai mare parte, persoane aidoma lor. M-am surprins pe mine însumi simţindu-mă foarte bine. Asta nu înseamnă că nu vor urma nunţi care să-mi întărească convingerile anterior expuse cu generozitate. Chiar mă bate gândul să scriu un ghid de cum să-ţi organizezi nunta cât mai româneşte, de să moară vecinii şi cactuşii lor de pe pervaz.
S-a putut nuntă şi fără imnul tuturor impotenţilor, "puşca şi cureaua lată"...să mori tu!



Monday, July 13, 2009

Wrestling-ul ca un mod de viaţă

Motto: "Never go full retard" - Kirk Lazarus (Tropic Thunder)

Am să încep printr-o confesiune: la viaţa mea, m-am uitat la filme cu Jean Claude van Damme, Sylvester Stallone, Arnold Schwarzenegger, Don "The Dragon " Wilson sau Steven Seagal, ştiu pe de rost cine sunt Bolo Yeung, Sammo Hung sau Yuen Biao, m-au fascinat wuxia, blaxploitation sau spaghetti westernurile, mă holbam la Baywatch doar pentru tipe (şi schimbam când îl arătau pe David Hasselhoff...), dar şi la porneală de anii '80, ador comics-urile şi cultura jocurilor video, am fost fan wrestling şi ascultam Manowar....de fapt, în afară de a mă uita după ţâţele Pamelei Anderson, mi-am cam păstrat aceleaşi obiceiuri. Cu alte cuvinte, nu m-am "maturizat" deloc, spre disperarea snobăretului plin de ifose şi "răşini" care mă înconjoară...
După părerea mea de etern acneic, astea sunt etape normale în dezvoltarea somatico-psiho-socio-heterosexuală armonioasă a oricărui băiat din lumea capitalistă civilizată. Normal e să nici nu uiţi de unde ai plecat, asta ca o paranteză. Recte: chiar dacă ai trecut de la etapa de "autoiniţiere" la destrăbălări în compania sexului feminin, sub nicio formă, însă, slab, nu-i cazul să spui că tu n-ai făcut laba niciodată. Tot aşa, dacă ai văzut "American Beauty" şi n-ai înţeles nimic, da' ţi-a zis unu' că-i film de artă, nu spune despre "Sport Sângeros" cu van Damme că e de căcat, doar ca să dai bine în faţa unor tute pe care vrei să le seduci cu nemărginita-ţi intelighenţie. A compara "Soldatul Universal" cu "A Clockwork Orange" nu înseamnă că primul e o porcărie de film, înseamnă doar că tu, cel care te căzneşti să o arzi pseudointelectual, eşti deosebit de prost. O să mai detaliez eu cu altă ocazie.
Acu' vreo zece zile, Manowar au cântat în Românica şi, mai mult decât atât, au venit în studioul CityFM, radioul la care cu mândrie metaliferă prestez în Bucureşti. Eram în delir pentru că urma să-i cunosc pe unii dintre idolii copilăriei mele, n-are de ce să-mi fie jenă de trecutul meu. Am povestit aici cum mi s-a părut mie concertul, chestia asta oricum nu e deloc relevantă în contextul prezentei discuţii, unde analizăm de ce românul ţine morţiş să fie intransigent de prost.
Treaba cu Manowar e foarte simplă: oamenii sunt un echivalent de wrestling muzical, adică teatru, regie, dungeons & dragons, Robert E. Howard, ştiţi voi, ăla cu Conan The Cimmerian. Manowar, ca şi wrestling-ul, de altfel, e show, şi e un show al dracu' de bine făcut. Show din care românii proşti n-au înţeles nimic. Fanul Metallica, Motorhead sau Iron Maiden s-a învârtoşat de parcă l-ai fi picurat pe cur cu ceară fierbinte, urlând "I-auzi la ei, nesimţiţii...să zică ei de rău despre Metallica, care e formaţia care-mi place mie şi care Lars e cel mai bun toboşar şi James cel mai bun chitarist şi că păcat că a murit Cliff, că d-aia s-a bulangit ei pă Load şi Reload". În wrestling asta se cheamă kayfabe şi înseamnă că unii se ceartă că aşa e scenariul, în realitate ei fiind foarte buni prieteni. Aşa se întâmplă când, în loc să se te uiţi la wrestling, citeşti Oscar Wilde la o vârstă la care crezi că Sandy Bell era virgină. Când te duci la wrestling sau la Manowar, te duci pentru că-ţi place genul ăsta de spectacol, unde ne umflăm pectoralii şi îi luăm în tărbacă pe toţi. Îţi place, beaucoup de mishteaux, nu-ţi place, nu te du, da' nu mânca rahat că e naşpa pentru că nu cântă ca U2, ceea ce-i face nişte nasoi de prost gust.
Aşa, ca fapt divers, Joey deMaio e un tip şi jumătate, modest şi cu foarte mult bun simţ, care te face să te simţi extrem de confortabil în prezenţa sa, e o plăcere să faci interviuri cu el. Deşi a vândut câteva milioane bune de albume, n-are niciun fel de figuri în cap, îşi face numărul elegant, dar eficient, fără a fi vreo secundă ridicol. Personal mă aşteptam să văd un moş reşapat, smochinit şi dat cu fond de ten, când colo, omu' era foarte decent îmbrăcat, jovial şi politicos, în comparaţie, alde Anna Lesko sau Mihaela Rădulescu veneau cu treij' de bodyguarzi şi-şi dădeau ochii peste cap juma' de oră cu vedetismele lor. Ăsta nimic, de o simplitate şi o bună creştere dezarmante.
Mă doare exact acolo unde ar visa Elton John să mă mângâie despre "rasaţii" care strâmbă din nas când aud de Manowar, sunt mândru că am ascultat şi încă mai ascult Manowar. I'm a fucking work of art pentru asta, mwahahahaha!
Uitaţi şi o poză, pentru cine nu mă crede...


Şi încă una, cu doi super oameni, Gabi şi Kirk de la CityFM:


Nu v-am zis că am şi autograf de la Hulk Hogan, cu dedicaţie, nu? Daaa, ştiu...sunt un nătărău!

P.S. Mi se pare infinit mai penibil să asculţi The Charlatans, Moby sau Amsterdams acum, decât să nu fi ascultat Manowar la pubertate. Pentru a termina aidoma motto-ului, Manowar may look retarded, act retarded, autistic or infantile, but, definitely, IS not retarded. With Charlatans & shit...you just went full retard. And you never go full retard...